IMAGINARUL. PRELIMINARII TEORETICE

IMAGINARUL. PRELIMINARII TEORETICE

1. 1. Definitii si delimitari

Imaginarul reprezinta forma prin care se transmite catre problematica gnoseologica prin excelenta, raportul subiect/obiect, reprezentare/imagine. Acesta elibereaza realitatea de aparenta variabilitatii lipsite de substanta si o transforma in idee; el nu trebuie sa reprezinte acest adevar al realitatii ca pe un repaus mort, ca pe o simpla imagine spalacita, fara impuls si fara miscare.

Imaginarul e, asadar, contemporan cu realul si traieste, practic, in real; prin el se intelege un model al realitatii obiective care este materializat de diversele discursuri prin care matricea simbolica se actualizeaza.

Imaginarul ar fi libertatea pe care oamenii o imprumuta" pentru a se raporta la lume, in asa fel incat, ea sa apara intuitiv absenta. Ea este reversul exact al situatiei concrete in care oamenii se afla, pe care o gandesc si o pun ca totalitate sintetica. Sau, cum afirma Gilbert Durand: imaginarul este acel ceva fata de care totalitatea sintetica e o lipsa, un vid" si aceasta alta explicitare: imaginarul reprezinta in fiecare secunda sensul implicit al realului."

Imaginarul nu este identic cu semantismul valorizant al bio-psihicului, ci reprezinta o transformare radicala a acestuia, o eliberare de el, participand astfel la polemica dusa de spirit, de a carui parte este. Jean-Jacques Wunenburger afirma ca "putem conveni sa numim imagine o reprezentare concreta, sensibila (ca reproducere sau copie) a unui obiect (model, referent), fie el material (un scaun) sau ideal (un numar abstract), prezent sau absent din punct de vedere perceptiv, si care intretine astfel o legatura cu referentul sau, incat poate fi considerata reprezentantul acestuia si ne permite asadar sa-l recunoastem, sa-l cunoastem si sa-l intelegem."

Imaginea este inteleasa, si nu poate fi altfel, in raport cu un obiect, mai apropiat sau mai departat de planul concretului; obiect care o genereaza, dar de care imaginea se departeaza imediat. Oricat de mare ar fi aceasta departare, proximitatea mai mult sau mai putin aproximativa pe care o pastreaza imaginea fata de referentul sau, confera continutului valoare.

Imaginarul este o "constiinta" si, ca orice constiinta, este transcendent. De-a lungul timpului, imaginarul a devenit forta dinamica ce deformeaza copiile pragmatice furnizate de perceptie, iar acest dinamism reformator al senzatiilor devine fundamentul intregii vieti psihice.

Imaginarul a "suferit" totusi, de-a lungul istoriei, asfel incat a capatat si unele trasaturi negative. Fiind putin motivat, si prin limba si prin functiile sociale, acesta se modeleaza conform unor tipare sociologice, semn ca unele gene rasiale intervin destul de misterios pentru a structura ansamblurile simbolice. Traseul realizat de imaginar este unul programatic si relativist. Aceasta dominanta de pozitie inscrie una din cele mai eficiente "categorii vitale" a reprezentarii. Imaginarul asfel decupat se gaseste intre pulsiunile subiective si somatiile obiective, cosmice si sociale.

Prin pozitia sa, imaginarul transcende un veritabil culoar al reversibilitatii sociale, si ajunge sa se converteasca la un arsenal de reprezentari. Imaginarul se regaseste peste tot. El se manifesta in toate structurile istoriei, in toate epocile si in toate culturile, printr-o veritabila erupere, astfel ca "imaginatia este temelia suprema a realitatii."[4] Sfera imaginarului cuprinde un ansamblu de elemente ce sunt plasate in exteriorul unei realitati fixe, concrete. El se fundamenteaza  pe "un taram" al falsului si al neverificabilului desi, frontiera dintre realitate si imaginar este extrem de fragila, si de multe ori, pare sa dispara.

Dihotomia real - imaginar se configureaza cu precadere in elemente reciproc influentabile, menite sa stabileasa o ordine infinita a legaturilor lor inseparabile. Sub acest aspect, imaginarul ramane un fabricat  al spiritului uman. El plonjeaza in realitatea concreta,  "lupta   cu aceasta, este fie acceptat, fie respins, in functie de individ, de cultura, de societate. Insertiile in domeniul imaginarului se cristalizeaza uniform si formeaza o multitudine de structuri antropologice ce evolueaza si prind contur pana si in zilele noastre.

Imaginarul tergiverseaza o serie de etape istorice, imbracand o multitudine de forme: stiintific, social, religios, politic etc. Toate aceste forme s-au manifestat de-a lungul istoriei si s-au concretizat in adevarate "realitati umane. Afirmarea unui anumit tip de imaginar impune la nivelul societatii o schimabare a cursului istoriei si o metamorfozare a naturii umane. Crearea unui imaginar este perceputa ca o evadare intr-un univers protejat, menit sa permita calea spre fericire si siguranta.

Imaginarul isi formeaza propriile sale metode de evolutie, dar aceasta evolutie vizeaza o structura exterioara, o realitate perceptibila omenirii, iar materialul utilizat de catre imaginar este un material al realitatii tangibile, dar transpus intr-o forma arhetipala. Dar acest aspect nu semnifica ca imaginarul se travesteste in real. E mai mult decat atat. El reprezinta o impotrivire in fata realului. De fapt, scopul imaginarului este acela de a-si impune o oarecare dominatie asupre realitatii concrete, prin identificarea modelelor ideale. Istoria reala poate dezamagi, iar imaginarul este capabil sa suplineasca golurile ei, sa creeze un fond nutritiv bine amplasat la nivelul mentalului, sa alimenteze sperante si vise. De aceea, de foarte multe ori, imaginarul este asociat unor perioade cu un fond acut, rebel, chiar critic.

Imaginarul e o compozitie bine gandita si bine inchegata si declansat prin fuziunea unor nuclee arhetipale. Exista opt ansambluri arhetipale, asa cum afirma Lucian Boia, care planeaza asupra intrgului imaginar, si anume:

1. Constiinta unei realitati transcendente, fiind vorba aici, de o realitate intangibila, dar mult mai ampla si mai importanta decat realitatea concreta, o realitate ce poarta in sine amprenta supranaturalului si, desigur, a sacrului. Lumea tangibila apare ca o forma aparenta, inselatoare. Omul a investit si va investi in permanenta substanta in realitatea transcendenta si va dirija structuri dincolo de aparenta cotidiana.

2. Dublul - moartea si viata de apoi. Trupul este intretinut de dublul sau - spiritul. Spiritul este neperisabil, independent si imaterial.

3. Alteritatea. Legatura dintre Eu si Ceilalti, dintre Noi si Ceilalti. Alteritatea este perceputa ca un veritabil ansamblu de diferentieri: topos-uri diferite, cadre diferite, oameni diferiti si societati distincte.

4. Unitate. Conform acestui principiu, lumea functioneaza dupa o lege unificatoare. Mitul androginului este cel, care reflecta foarte bine aceasta structura; sinteza primordiala, unitatea masculin - feminina. Aceasta unitate isi exprima omnipotenta la un nivel micro si macrocosmic.

5. Descifrarea viitorului. Cunoasterea timpurilor a devenit o obsesie a umanitatii, iar aceasta obsesie s-a concretizat in ocultism, astrologie, profetie, teleologie, viitorologie, ca o nevoie obsedanta a omului de a ajunge sa domine insertiile in viitor.

6. Evadarea. Acest principiu se fondeaza pe incercarea omulul de a refuza conditia umana si istoria. Este vorba de o traiectorie a omului, ce se vrea eliberat de constrangeri, de nevoi si care ravneste la o ascensiune spirituala. Aceasta evadare poate fi marcata prin doua directii: fie in trecut (nostalgia varstei de aur), fie in viitor (milenarisme religioase sau secularizate).

7. Complementaritatea contrariilor. Lumea este creata si perceputa ca o structura polarizata: ziua si noaptea, binele si raul, spirit si materie, albul si negru, yin si yang. Contrariile confera un anumit sens existentei umane.

8. Actualizarea originilor. Geneza joaca un rol fundamental in formarea unei culturi, este punctul de plecare pentru comprehensibiltatea esentei si a destinului. Iar aceasta actualizare impune, de asemenea, si speranta unei anumite perenitati. Ca structura, imaginarul nu este o entitate statica, ci dimpotriva, se inregistreaza un dinamism clar. Exista o alternanta la nivelul imaginarului colectiv (rationalism - empirism, idealism - realism, impresionism - expresionism) explicabila, daca facem apel la un mecanism de refulare pedagogica urmata de o proiectie in plan imaginar. Imaginarul mai este imbogatit si de reactia de impotrivire in fata Devenirii si a Mortii, si de incercarea de ameliorare a situatiei omului in lume. Imaginarul incearca sa echilibreze spiritul uman si sa ii ofere o alternativa in fata implacabilului destin. Relatia aceasta dinamica din interiorul imaginarului nu poate fi surprinsa decat facand apel la un vocabular poetic. Între mit si expresia artistica exista o stransa legatura, simbolul fiind liantul dintre realitatea mitica si cea concreta. Simbolul este un act de evocare a unei realitati transcendente.

Relatia dintre imaginarul colectiv si istorie este una complexa. Exista un conflict intre incercarea istoriei de a elimina petele albe ale trecutului si memoria colectiva care introduce mereu o viziune mitica asupra trecutului. Memoria istorica si memoria colectiva sunt intr-un raport conflictual, generat de cele doua facultati care le sustin: memoria si imaginatia. Istoria ca stiinta incearca sa purifice memoria de infiltrarile imaginatiei, insa aceasta duce la o limitare a perspectivei asupra trecutului. Trebuie gasita o cale mediana de cercetare a trecutului, care sa tina cont in acelasi timp si de faptele concrete, dar si de dimensiunea mitica din jurul acestor fapte. Imaginarul politic surprinde prin diversitatea formelor, pe care le imbraca si in care isi creaza propriile sale modalitati de evolutie.

Pe de-o parte, scrie Jean-Jacques Wunenburger, imaginarul poate actiona intr-un mod perturbator asupra judecatilor noastre obiective: "Imaginile par sa scape oricarei determinari unilaterale si sa tina finalmente de un spatiu intermediar care deruteaza gandirea, dar care favorizeaza in acelasi timp reluarea lor reflexiva printr-un nou efort , poate determina forme de idolatrie ce pot conduce la delir politic si religios, iar pe de alta parte, avand o structura dinamica si creatoare, el este implicat in mai toate operele umane, de la cele religioase si artistice la cele ale rationalitatii cunoasterii. Totul tine de delimitarea constiintei imaginante, de disolutiile imaginarului sau de instituirea creatoare a poeticului. Fascinatia lui vine tocmai din faptul ca se dezvolta imprevizibil, scazand sau crescand in intensitate in functie de cel care incearca sa o perceapa. Nu este surprinzator ca interpretarea imaginilor devine subiectiva, nu in sensul unui parazitaj prin particularitatile unui subiect, ci mai degraba in sensul in care fiecare primeste, in functie de un punct de vedere sau un filtru care ii este propriu, revelatia sensului. Imaginea nu este numai o simpla eticheta a unui fapt identificabil in realitate, ci un edificiu care se dezvolta dupa legi interne. Orice imagine incepe prin a fi proiectata constient si sfarseste, maturizandu-se, prin a se detasa de orice constiinta care ar fi putut-o proiecta, intr-o tentativa de dobandire a unei autonomii care va ramane intotdeauna aproximativa.

1.2. Imaginarul mitic. Mitul: definitii si delimitari

Aparitia mitului porneste de la premisa ca omul traieste nu numai intr-o realitate mai cuprinzatoare, el traieste intr-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta si religia sunt parti ale acestui univers."[6]

Eliade preciza ca mitul este o poveste ce se refera la trecut, la acel "illo tempore" al inceputurilor, care include si o valoare explicativa, motivand diferite forme de organizare sociala.

Cassirer vedea in mit un produs al imaginatiei, o mistificare sau disimulare a realitatii, intermediind ca un ecran intre autenticitatea faptului si cunoastere in cadrul teoriilor sociale: "Mitul nu numai ca este foarte departe de aceasta realitate empirica, dar intr-un fel, e o contradictie flagranta cu ea, caci pare sa plasmuiasca o lume intru totul fantastica. Cu toate acestea, pana si mitul are un anumit aspect "obiectiv" si o functie obiectiva clara."[7] Tot Ernst Cassirer mentiona ca mitul este un univers coerent, autosuficient, in forme simbolice, caracteristic constiintei primitive, in opozitie cu cea a omului modern. Dar mitul nu patrunde in intreaga viata constienta a omului. Omul apeleaza la mit cand se vede periclitat de forte care il sufoca - astfel explicandu-se aparitia mitului modern si manifestarea de netagaduit a acestuia in politica: "Mitul pare a fi cel mai incoerent si mai inconsistent lucru din lume. La prima vedere, acesta seamana cu o panza incalcita, tesuta din cele mai felurite fire. Mitul este o concretizare a experientei sociale a omului, nu a celei individuale."

Émile Durkheim sustine ca originea mitului este constiinta colectiva, aceasta fiind forta coercitiva si modelatoare a constiintei individului. Prin fenomenul de socializare se asimileaza toate elementele culturii societatii respective, aceste elemente incluzand si miturile: "Singura realitate care poate da seama de componentele esentiale ale omului (cunoastere, actiune, morala, tipurile de comportament) este societatea. Ea permite sa se explice persistenta si metamorfoza elementului fundamental pentru constitutia fiintei umane, care este sacrul."[9]

Miturile reprezinta un veritabil ghid al constiintei umanitatii, o sursa a actiunilor sale in plan socio-politic. Nimeni nu se poate eschiva acestei legi "universale" care ii este inserata prin educatie, prin legislatie, norme si traditii pe deplin acceptate. Functia sociala a mitului este aceea de a consolida traditia si de a o imbogati cu valoare sporita, caci, cu fiecare om nou este importat un plus de energie credintelor ancestrale, un sprijin in plus cladeste in continuare noi edificii.

Realitatea este mereu plina de lucruri, fapte ce constituie altceva decat sunt. Acest fenomen al socializarii include formarea potentialului de desemnare pe baza ansamblului de resurse existente si dominarea acestora. Pentru ca omul nu mai are o relatie directa, imediata cu realitatea, aceasta relatie este indirecta, realitatea aproape ca i se sustrage tocmai prin gandire. Fiecare membru al societatii este invatat sa gandeasca in niste reprezentari construite din vechime. Gandirea parca nu mai foloseste la nimic altceva decat la o mai buna adaptare a culturii acelui grup. Omul nu se mai serveste de lucruri, ci de sine insusi si reuseste sa supravietuiasca doar prin intermediul riturilor, miturilor, simbolurilor, incat nu poate afla, nu poate intelege nimic din jur, decat prin interferenta sferelor sociale. De aici, a rezultat si concluzia ca omul nu traieste numai intr-un mediu natural, ci si intr-unul simbolic.

Fiecare clipa a vietii sociale, fiecare secventa de activitate umana poate fi receptata prin intermediul miturilor. Perceptia mitica presupune o cercetare de ordine: mitul sistematizeaza realitatea traita de catre fiintele umane apeland la un timp si un spatiu care ii sunt adecvate; el organizeaza fiintele si valorile, cu referire la sacru si profan; el face revelator ceea ce initial poate parea aberant, si anume, nasterea, moartea, sexualitatea, etc. În mitul consacrat, forte inexplicabile actioneaza in lumea noastra, concepand lucruri, conceperea derulandu-se intr-un trecut care este acela, al Originilor. El nu expune decat ceea ce priveste in cel mai inalt nivel fiinta umana, ceea ce il impovareaza pe om, ceea ce ii pune probleme: moartea, sexualitatea, viata in societate. Mitul apeleaza, asadar, la un rationament anume, acela al imaginarului, fapt care ii garanteaza puterea de evocare. În acest sens, mitul este extrem de solid si plin de intelesuri, detinand deci o forta explicativa. În schimb, aceasta forta este restransa, caci acesta nu poate demonstra rational absolut nimic, si nu poate face obiectul unei discutii. Mitul "limpezeste misterul, supunandu-l. Omul adera la acesta, examinandu-l si reiterandu-l. În contrast cu acesta, argumentarea rationala inlocuieste imaginea evocatoare a mitului cu conceptul.

În mituri, orice este fezabil, totul se poate produce, si totusi intre miturile de pretutindeni si din toate timpurile exista o asemanare. Acest fapt presupune, ca absurditatea lor aparenta voaleaza formatiuni logice permanente. Mitul reda incertitudinile logice ale dualitatii acelasi - altul.

Mitul transpune o poveste sacra, evocatoare pentru cel ce face parte din cultura care a realizat respectivul mit si care se alatura necritic la aceasta. Mitul poate explica nu numai originea lumii, a animalelor, a plantelor si a omului, ci si toate intamplarile primordiale in urma carora, omul s-a transformat in ceea ce el este astazi, adica o fiinta ordonata in societate, obligata sa munceasca pentru a trai si traind dupa anumite oranduiri sociale. Astfel, mitul este istoria imaginara a omului, inspirata si relatata de el insusi. Si pentru ca o astfel de istorie sa dobandeasca o valoare veridica si persuasiva, ea este pusa pe seama divinitatilor supraomenesti si eterne. Doar astfel, ii este atribuit mitului forta si suprematia indispensabila pentru ca in afara de valoarea sa estetica, acesta sa capete si o valoare educativa, o valoare de mesaj si de credo.

Mitul se desfasoara intr-un timp initial si distantat, un timp situat in afara istoriei. Adoptarea miturilor reediteaza, simbolic, o refacere a lumii prin ritual. În acceptiunea lui Mircea Eliade, mitul nu mai este considerat o simpla "fabula, o "fictiune , ci, ca si in lumea straveche, arhaica, se considera a fi pentru cei care cred in el "o istorie adevarata si pretioasa, fiindca este sacra, exemplara si sugestiva sau o traditie sacra, revelatie primordiala, model exemplar. În Grecia lui Homer mithos-ul avea o valoare religioasa si transcendenta, opunandu-se logos-ului si historicii, iar de la Xenofan incoace a inceput sa reprezinte tot "ce nu poate exista cu adevarat . Aceasta este insa o talmacire lacunara, care nu tine cont de adevarata functie a mitului, aceea datatoare de sens, mitul infatisand modele pentru comportarea omeneasca si prin insasi aceasta, doneaza existentei semnificatie si valoare.

Mitul apare ca o forma inseparabila de imaginar. Tot ceea ce trateaza mai mult sau mai putin realitatea, tinde "sa formeze" un mit. Lucian Boia vede mitul ca pe o productie imaginara, povestire trecuta, reprezentare sau idee care urmareste comprehensibilitatea naturii fenomenelor cosmice si sociale in dependenta de valorile interne ale comunitatii si in scopul asigurarii unitatii acestora: "Cine stapaneste trecutul are sanse mari de a stapani si prezentul."

Mitul a fost "propus" ca o autoritate suprema a imaginatiei, dar numeroasele studii realizate de M. Eliade, G. Dumezil, G. Gusdorf, Paul Ricoeur, G. Durand au permis inserarea unei legaturi rationale, unei logici semnificative. Universul mitic proiecteaza o serie de dimensiuni donatoare de imagini, fiind perceput astfel ca o structura lingvistica si simbolica prin intermediul careia un continut intelectual intra in universul uman de intelegere. Nucleul intrinsec al mitului se constituie din formatiuni arhetipale, legitimatoare si mistificatoare. Acesta inglobeaza un veritabil lant de imagini, menite sa-i asigure longevitatea. Mitul se manifesta si se prezinta perceptiilor umane ca un flux continuu de imagini, ca o "istorie", ce se deruleaza dupa o necesitate transpersonala, metaistorica.

Proiectiile mitice, adevarurile in forma lor intrinseca, in capacitatile lor abstracte si depersonalizate participa la o reelaborare a lumii. Mitul a invadat toate granitele nesigure si permeabile si nimic nu il mai poate opri in apropierea lui de istorie. El se apropie intr-atat, incat da nastere unei  "istorii adevarate", doar ca adevarul sau se vrea mai esential decat adevarul superficial al lucrurilor.

Toate natiunile sunt alimentate cu mituri. Nu exista civilizatie sub soare, care sa nu perceapa lumea exterioara prin intermediul mitologiei. De exemplu, istoricii sustin ca fondarea Romei nu corespunde cu legenda. Dar asta nu presupune o inferioritate a legendei fata de intemeierea reala. Ci dimpotriva. Mitul se manifesta astfel, precum o inchisoare mintala, in care sunt adunate visele, perceptiile, reflectiile asupra realitatii exterioare. Mitul activeaza in toate sferele trecutului, prezentului si viitorului. Ruperea de mit este practic imposibila. Asa cum recunoaste Lenin: " Daca omului i-ar lipsi in intregime capacitatea de a visa, daca n-ar putea din cand in cand, sa depaseasca prezentul si sa contemple, prin imaginatie, tabloul intreg, terminat al operei care se contureaza in mainile sale, cu siguranta n-as putea sa imi inchipui ce mobil l-ar face sa se angajeze la munci complexe si obositoare si sa le duca la bun sfarsit." 

Prin urmare, societatea se fondeaza pe o traiectorie abrupta, astfel incat din ce in ce mai mult istoria incepe sa se raporteze la Varsta de Aur, din ce in ce mai mult persista un arhetip al imaginilor, care poate sa inlocuiasca toate disfunctionalitatile lumii.