Interventia nato in provincia sarba kosovo, din perspectiva relatiei s.u.a. - europa

INTERVENTIA NATO IN PROVINCIA SARBA KOSOVO, DIN PERSPECTIVA RELATIEI S.U.A. - EUROPA

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a fost constituita ca alianta politico-militara, in anul 1949. Actul de infiintare a fost semnat la Washington, la data de 4 aprilie 1949.

Prin NATO, S.U.A. dispun de o retea de baze europene, precum si de un stat major integrat, care cuprinde - in prezent - aproape toate tarile Europei Centrale si Occidentale.

Dupa desfiintarea Tratatului de la Varsovia, NATO a ramas practic fara dusman si, deci teoretic, fara ratiune de a exista.

Proiectul american, referitor la necesitatea acceptarii de catre organizatie a unor noi responsabilitati la nivel regional (si nu numai), are in vedere ca - dupa disolutia Uniunii Sovietice - amenintarea a capatat noi forme: instabilitate politica, conflicte etnice, terorism, proliferarea armelor de distrugere in masa, aliante intre miscarile politice si criminalitatea organizata.

In aceste conditii, apararea teritoriului nu mai este suficienta. Trebuie urmarite stabilitatea si securitatea, intervenindu-se - daca este necesar - si "in afara zonei".

Este preferabil, totusi, ca aceste interventii sa aiba loc cu mandatul ONU si al Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa, insa pot exista situatii in care lipsa unui mandat international nu trebuie sa impiedice actiunea.

Pentru a o adapta la noile circumstante ale vietii internationale, Statele Unite ale Americii au transformat Alianta Nord-Atlantica intr-un fel de ONU regional, practic, un instrument al politicii externe americane, care sa sprijine interesele si ambitiile hegemonice ale unicei superputeri.

NATO a devenit un substitut al ONU in regiune, scutit insa de piedicile din Consiliul de Securitate ONU, precum si de dezbaterile extenuante din Adunarea Generala a organizatiei mondiale

Pentru ca utilizarea fortei sau a amenintarii cu forta, promovata in zilele noastre de S.U.A., si mai nou de Rusia, sa nu fie considerata ilegala (agresiune sau putere inetica), doctrina juridica si politica, cuplata cu cea economica, au impus in dreptul international public concepte care sustin interesele marilor puteri, cum ar fi suveranitatea limitata a statelor si dreptul de interventie al aliantelor militare si al marilor puteri in treburile interne ale oricarui stat care "incalca" drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

"Este clar ca nu toate suveranitatile sunt create egale si ca slaba guvernare contribuie in mod direct la o degradare a respectului comunitatii internationale fata de suveranitatea unei tari", afirma Francis Fukuyama in lucrarea sa, intitulata "Constructia statelor - Ordinea Mondiala in secolul XXI".[2]

Aceste motivatii au fost invocate si in cazul implicarii NATO in provincia Kosovo, impotriva guvernului legitim de la Belgrad, precum si pentru impunerea de comunitatea internationala a protectoratului ONU asupra provinciei sarbe separatiste (administratia ONU a fost instaurata prin Rezolutia 1244/10.06.1999 a Consiliului de Securitate).

Conform opiniei americanului Francis Fukuyama, "puterile din afara, actionand in numele drepturilor omului si al legitimitatii democratice, nu aveau numai dreptul, ci chiar si obligatia de a interveni".[3]

Subliniem, in context, ca nu a existat nici-o rezolutie a Consiliului de Securitate al ONU, care sa prevada - in mod implicit sau explicit - posibilitatea utilizarii fortei armate pentru rezolvarea conflictului din Kosovo, ceea ce nu a impiedicat NATO sa intervina in treburile interne ale Serbiei.

In criza din Kosovo, guvernul legitim de la Belgrad a fost pus in situatia de a fi nevoit sa intervina, pentru restabilirea ordinii de drept.

A urmat apoi "apararea" populatiei albaneze fata de interventia fortelor armate sarbe, care a luat forma patrunderii trupelor NATO in provincia Kosovo.

Secesiunea Kosovo, dincolo de faptul ca a fost dorita de populatia majoritar albaneza si a fost - evident - considerata nelegitima de catre elita conducatoare si de populatia Serbiei, a fost sprijinita si impulsionata, in primul rand, de catre americani, care au convins principalele capitale occidentale sa nu blocheze acest proces.

Aparitia si perpetuarea acestei crize regionale au avut loc pe fondul ajutorului economic si militar al Statelor Unite, acordat gherilelor albaneze din U.C.K. impotriva guvernului legitim al Serbiei, precum si al demersurilor americane pentru constituirea si apoi recunoasterea internationala a unui stat creat artificial.

Conform unor date aparute recent in presa europeana si romaneasca [4], in producerea crizei din Kosovo au fost implicate si serviciile secrete anglo-americane si germane (CIA, MI6, BND si MAD) , sprijinul acordat gherilelor albaneze din UCK fiind, atat pe linie financiara, cat si logistica. Cum era de asteptat, statele respective au procedat, printre primele, la recunoasterea independentei noului "stat kosovar".

Fenomenele ce se pot manifesta pe continentul european in perioada urmatoare, vor naste noi oportunitati pentru cei aflati in afara structurilor europene, ca si pentru unele cercuri din interiorul acestor structuri, care vor beneficia de colaborarea marilor puteri.

In consecinta, problemele regionale sau internationale sunt create si intretinute artificial de marile puteri, care au gata pregatite si solutiile pentru rezolvarea acestora.

Altfel spus, pentru a impune o solutie anume, mai intai se creeaza problema, apoi "se gaseste" si solutia rezolvarii ei.

Intre europeni si americani exista diferente semnificative, in ceea ce priveste modul in care acestia vad rolul lor in lumea de azi. Astfel, perspectivele americane si europene, referitoare la eficienta, moralitatea si avantajele puterii, sunt divergente.

Potrivit lui Robert Kagan, scriitor si senior asociat la Carnegie Endowment for International Peace (S.U.A.), in timp ce "Europa se indeparteaza de putere sau, cu alte cuvinte, trece dincolo de putere, intr-o lume a legilor, a regulilor, a negocierii si a cooperarii transnationale ., Statele Unite ale Americii raman impotmolite in istorie, exercitand puterea intr-o lume anarhica, hobbesiana, in care legile si regulile internationale nu sunt sigure si in care securitatea adevarata, apararea si promovarea unei ordini liberale depind de posesia si folosirea fortei militare".[6]

Cu toata retorica sa in favoarea pacii, Uniunea Europeana nu a putut sa stopeze conflictul din Kosovo, trebuind sa recurga la interventia militara americana, pentru a opri acest conflict.

Europenii au apelat la americani pentru a-si rezolva problemele carora nu le puteau face fata, pe de o parte, ca urmare a faptului ca dialogul politic in cadrul organismelor regionale nu a condus la rezultatele scontate (prevenirea si stingerea conflictelor din zona Balcanilor), iar pe de alta parte, pentru ca acestia nu dispun, inca, de o forta militara capabila sa intervina in "zonele fierbinti" ale Europei (in cazul analizat - in fosta Iugoslavie, unul dintre putinele teritorii de pe continent care nu este integrat in Uniunea Europeana).

Potrivit lui Jeremy Rifkin[7], S.U.A. detin un procent de 80 % din bugetul mondial pentru cercetare-dezvoltare, iar ponderea cheltuielilor militare americane in totalul cheltuielilor militare la nivel mondial este de 40 %, depasind urmatoarele noua bugete militare, luate impreuna.

Exista o diferenta enorma intre capacitatile militare ale Statelor Unite si cele ale Uniunii Europene. Astfel, capacitatea de recunoastere strategica a Europei este de numai 10 % din cea a S.U.A., iar capacitatea de transport aerian a tarilor europene este la un nivel de doar 20 % din cea a americanilor.

Este putin probabil ca, fara utilizarea fortei militare americane, conflictul din Kosovo s-ar fi putut rezolva, Europa neavand mijloacele necesare pentru a mentine pacea la periferia sa.

Razboiul din Kosovo a demonstrat, practic, ca acesta a fost condus de catre americani. Contributia europeana la razboi a ingreunat, in fapt, operatiunile militare.

Comandamentul militar american a fost frustrat nu numai de deficientele militare ale europenilor. Generalul Wesley Clark, comandantul fortelor NATO, s-a plans ca "deciziile militare au fost in mod continuu criticate si amanate, in timp ce europenii se framantau din cauza implicatiilor legale si politice". Clark a facut o evaluare sobra a operatiunii NATO din Kosovo, afirmand ca: "am platit un pret in eficienta operationala, deoarece a trebuit sa limitam natura operatiilor, pentru a tine cont de interesele politice si legale ale tarilor membre NATO".[8]

Referitor la interventia NATO in provincia sarba Kosovo, incepand cu data de 24 martie 1999, trebuie retinut ca aceasta a avut loc - timp de 10 saptamani - prin incalcarea prevederilor continute chiar in documentele oficiale privind constituirea si functionarea Aliantei Nord-Atlantice, astfel :

1. In Tratatul de la Washington, referitor la NATO, se stipuleaza in mod explicit faptul ca, actiunea armata se face doar in limitele Cartei Natiunilor Unite si doar in scopuri defensive.

Art. V din Tratat mentioneaza utilizarea fortei armate numai in cazul in care teritoriul unei tari membra a NATO este amenintat sau atacat, prevederile sale fiind coroborate cu cele ale art. 51 din Carta Organizatiei Natiunilor Unite, dupa cum urmeaza: "Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau mai multora dintre ele, in Europa sau in America de Nord, va fi considerat un atac impotriva tuturor si, in consecinta, sunt de acord ca, daca are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, in exercitarea dreptului la autoaparare individuala sau colectiva recunoscut prin Articolul 51 din Carta Natiunilor Unite, va sprijini Partea sau Partile atacate prin efectuarea imediata, individual sau de comun acord cu celelalte Parti, a oricarei actiuni pe care o considera necesara, inclusiv folosirea fortei armate, pentru restabilirea si mentinerea securitatii zonei nord-atlantice".[9]

La doua zile dupa atentatele din 11.09.2001, NATO a invocat - pentru prima oara in istoria sa - acest articol din tratatul de constituire, prin care intelege ca, orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac impotriva intregii aliante.

Art. VI din Tratatul de la Washington descrie tipurile de amenintare sau de atac, la care NATO poate sa raspunda, avand in vedere prevederile art. V din tratat.

Nici una din conditiile care au fost impuse prin Tratatul de constituire, referitoare la justificarea unei actiuni armate din partea tarilor membre ale aliantei, nu a fost indeplinita in cazul interventiei militare in Kosovo

In conformitate cu documentul intitulat "Conceptul Strategic" al NATO, care a fost adoptat la Roma, in 1991, "nici-o tara nu ar fi in masura sa recurga la intimidare sau coercitie impotriva unui stat european, oricare ar fi el".

Consideram ca, evenimentele care au avut loc in provincia Kosovo pot fi explicate prin teoria exceptionalismului american, lansata de Francis Fukuyama, potrivit careia S.U.A. sunt o exceptie in ceea ce priveste statalitatea si suveranitatea, intrucat sunt antietatiste, individualiste, egalitariste si liberale in expresie absoluta.[10]

Pentru americani, Declaratia de Independenta si Constitutia nu reprezinta numai bazele ordinii juridice si politice de pe continentul nord-american, ci acestea confirma intruchiparea valorilor universale, care trebuie sa treaca dincolo de hotarele Americii.

Tendinta tipic americana este aceea de a confunda propriile interese nationale cu interesele mai largi ale lumii, in ansamblul ei. In acest mod se justifica faptul ca Statele Unite, mai mult decat orice alta putere mondiala, nu acorda o importanta deosebita respectarii suveranitatii si integritatii teritoriale a altor state.

Exceptionalismul presupune ca, absolut toti actorii statali (aliati sau inamici ai S.U.A.) trebuie sa fie de acord cu "rationamentul cazului special care a convins America ca ar avea prerogative extralegale unice, bazate pe spiritul sau justitiar exceptional".[11]

Exceptionalismul nu poate insa sa faca abstractie de principiul kantian, care impune ca moralitatea sau legalitatea unui precept sa fie masurate prin susceptibilitatea sa de a fi universalizat.

Potrivit opiniei lui Benjamin Barber[12], formulata in lucrarea "Imperiul fricii. Razboi, terorism si democratie", S.U.A. se afla pe o traiectorie de coliziune cu istoria, fiind incapabile sa descifreze interdependentele obligatorii ce definesc lumea secolului XXI.

Practic, dupa atacurile teroriste de la 11.09.2001, America a schimbat in mod radical tactica adoptata anterior, in vederea punerii in practica a strategiei care sa-i asigure o pozitie dominanta in lume, realizand ca este mai bine sa fie temuta decat iubita, aplicand astfel un dicton al lui Machiavelli din "Principele".

Astazi, nu se mai urmareste ca exercitarea, la nivel mondial, a puterii sa se faca prin dimensiunea etica sau reputationala a acesteia, intrucat - incepand cu interventia militara din Afganistan - calea aleasa de americani a fost cea agresiva.

In perioada care a urmat evenimentelor din 11 septembrie 2001, opinia publica mondiala s-a indreptat radical impotriva politicii guvernului american in lume. "Multi vad America, justificat sau nu, ca pe un intimidator arogant, insensibil la alte voci si opinii si neinteresat intr-o serie de probleme care afecteaza restul lumii."[13]

In noul concept strategic al Aliantei Nord-Atlantice se considera ca dezvoltarea unei politici externe si de securitate comune este primordiala, accentul punandu-se pe sporirea responsabilitatilor si capacitatilor aliatilor europeni.

S.U.A. continua sa preseze Uniunea Europeana pentru ca aceasta sa-si asume responsabilitati sporite pentru apararea Europei, insa - in acelasi timp - au avertizat Uniunea Europeana, ca sa nu incerce initierea unor operatiuni militare independent de NATO, temandu-se ca, in caz contrar, S.U.A. ar putea pierde capacitatea de a dicta termenii unor angajamente militare in teatrul european.

Cu alte cuvinte, Statele Unite ar vrea ca tarile membre ale Uniunii Europene sa contribuie mai mult la cheltuielile militare si sa-si creasca angajamentul pentru apararea Europei, dar totul in cadrul NATO, in asa fel incat dominatia militara americana in aceasta parte a lumii sa continue.

Inca din luna noiembrie 2000, secretarul de stat american Madeline Albright a formulat pozitia oficiala a administratiei americane, potrivit careia Politica Europeana de Securitate si Aparare (PESA) "nu trebuie sa duca la decuplarea apararii europene de NATO; noua organizatie militara nu trebuie sa dubleze capacitatile NATO; si forta de reactie rapida europeana nu trebuie sa discrimineze tarile membre NATO care nu apartin Uniunii Europene".[14]

In ciuda puternicelor obiectii americane, Uniunea Europeana si-a continuat planurile pentru o forta de reactie rapida, dar intotdeauna cu notificarea de pozitie ca NATO va ramane organizatia de securitate principala pentru Europa.

Ideea ca Europa unita va continua sa depinda de NATO si, in ultima instanta, sa-si supuna interesele de securitate conditiilor si aprobarilor Statelor Unite ale Americii, nu este rezonabila. Europa va trebui insa sa plateasca un pret pentru dorinta ei de independenta militara, fiind nevoita sa mareasca fondurile alocate pentru a-si asigura propria aparare.

Europa are de infruntat provocari majore. Retragerea protectiei americane sau asfixia energetica, prin privarea de petrol, sunt ipoteze de viitor plauzibile.

Intr-o lucrare aparuta inainte de sfarsitul secolului XX, Edgar Morin[15] recunoaste ca europenii ar putea fi tentati sa se agate de una din cele doua solutii disperate:

- fie salvarea transatlantica, prin transformarea statelor europene in sateliti ai Statelor Unite ale Americii si renuntarea la orice aparare propriu-zis europeana, ceea ce ar insemna sa lasam grija destinului nostru pe mana Casei Albe si a Pentagonului;

- fie salvarea printr-o pace pastrata cu orice pret, care ar asigura supravietuirea biologica a Europei.

Ambele atitudini exprima insa o constiinta acuta a pericolului. Prima presupune acceptarea protectorului, iar cealalta - acceptarea protectoratului.

Dusmanul nu este etnic, el este hegemonic.

Europenii sunt ingrijorati ca, "o lume unipolara, dominata si controlata de Statele Unite ale Americii, s-ar putea dovedi, in final, un loc mai putin sigur pentru toti - nu pentru ca America ar avea intentii rele, ci, mai degraba, ori de cate ori o singura putere poate actiona ca un hegemon, indiferent cat de nobile ar fi intentiile ei, atrage contramasuri si raspunsuri punitive". Fostul presedinte francez Jacques Chirac a exprimat preocuparea mai multor lideri mondiali, atunci cand a avertizat ca, "orice comunitate cu o singura putere dominanta este intotdeauna periculoasa si provoaca reactiune".[16]

Potrivit lui Edgar Morin[17], in situatia realizarii unui Mare Imperiu Mondial, liderii acestuia, oricat de bine intentionati ar fi, nu ar putea ocoli tentatia de a se transforma in tutori. Iar in aceste conditii, fara a avea asigurate autonomia in domeniul apararii, precum si autonomia in domeniul energetic, Europa se constituie intr-o prada usoara, nu pentru carnivori, ci pentru vulturi.

Principalul pericol nu sta in eventualul predator, ci chiar in prada care se ofera singura. Dezbinarea statelor europene face din Europa o prada.