Inceputurile Parlamentului

Inceputurile Parlamentului

De-a lungul istoriei inca de pe vremea marelui ganditor Platon si de pe vremea dominatiei romane diferiti lideri, in diferite momente cruciale, au gandit intr-un mod mai elaborat sau mai simplist ideea unei uniuni intre popoarele, natiunile europene, respectiv crearea unui Parlament European. Aceste idei dateaza cu secole in urma, fiind tratate si dezvoltate de catre filosofi, scriitori, regi, imparati, istorici, juristi, politicieni si oameni de stiinta de pe intreg batranul continent. Platon a fost primul ganditor care a sustinut "ideea pacii prin organizarea de confederatii" . In acea vreme, "confederatia cetatilor grecesti dispunea de institutii religioase si politice comune, forumul de solutionare a conflictelor dintre cetati constituindu-l Consiliul amfictionilor[2]."

Continuand cu epoca romana, datorita dorintelor si pornirilor razboinice, de cucerire si dominatie, a gandirii acelor vremuri, solutionarea oricaror conflicte intre romani si popoarele considerate barbare era razboiul. Totusi "Pax romana" - aspiratia Romei - presupunea unificarea intregii Europe, dar sub dominatia romana. Chiar si atunci cand politica a dat gres si nu a mai prezentat incredere, unificarea la nivel spiritual a incercat sa ii ia locul, in ideea unitatii lumii crestine, bazata pe universalismul crestin. Continuand cu liderii sau oamenii de stiinta preocupati de soarta statelor Europei se regaseste marele poet italian Dante Aligherii, care in lucrarea sa "De monarhia"[3] din anul , preconiza o solutie de tip federalist a Europei, o pace universala prin subordonarea monarhilor europeni unui conducator suprem, unei unice si legitime autoritati.

De asemenea in anul 1693, William Penn, primul guvernator al Pennsylvaniei a elaborat intr-una din operele sale numita "Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei" un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind sa fie asigurarea pacii si a bunastarii locuitorilor din Europa . Mai tirziu in secolul al XVIII lea abatele francez Saint-Pierre vorbeste in opera sa "Projet de paix perpétuelle" din 1713, despre crearea unei confederatii europene, care sa aiba un congres ca organ permanent format din delegatiile tuturor popoarelor . La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea ca, "va veni ziua aceea cand vom trai sa vedem cele doua grupari imense Statele Unite ale Americii si Statele Unite ale Europei sa-si dea mana peste oceanul care ii imparte si prin aceasta isi vor schimba stapanul multe produse si vor inflori comertul si industria" si isi exprima convingerea ca noua Europa va dispune de un senat care va avea un rol asemanator cu parlamentul englez .

Mai concret si mai aproape de perioada intemeierii unificarii europene gandita si dorita din cele mai vechi timpuri, in 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 de democratii formale existente la acea vreme in Europa, intr-o federatie dupa modelul Uniunii Panamericane, numita Statele Unite ale Europei. « Aceasta urmand sa reprezinte o noua grupare de puteri pe langa puterile deja existente si anume SUA, Anglia, Rusia si Japonia » .

Prin urmare crearea comunitatilor europene, unificarea statelor, crearea unor institutii comune care sa ajute la dezvoltarea comuna pe toate planurile, si in special necesitatea unui for legislativ si decizional comun s-au simtit inca dinainte de formarea societatilor civilizate. Intr-o forma sau alta, in fiecare perioada a istoriei cineva a inceput niste demersuri in acest sens. Iar dupa cel de-al doilea razboi mondial, statele democratice occidentale, constranse de situatia dezolanta in care se aflau, dar si obisnuite cu conceptia invechita a reprezentarii statelor strict la nivel guvernamental, si-au dat seama ca institutiile democratiei trebuie sa apara si la nivel international, motiv pentru care noile organizatii internationale au inceput sa functioneze cu adunari parlamentare formate din delegati ale parlamentelor nationale. Primele si printre cele mai importante organizatii internationale au fost Uniunea Europei Occidentale - UEO instituita in 1954 in scopul intaririi cooperarii intre statele vest-europene in domeniul securitatii, care are la origine Tratatul de la Bruxelles semnat la 17 martie 1948 de catre cinci tari occidentale - Franta, Belgia, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie si prin care s-a creat o alianta militara europeana la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia si Gecia[8]. Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord - NATO, instituita in 1949 si Consiliul Europei - infiintat in 1949 sunt primele organizatii internationale, care au cate un parlament format din deputati delegati din parlamentele nationale[9].

Reprezentarea intereselor cetatenilor care sa depaseasca granitele nationale a fost de multe ori una din principalele preocupari ale liderilor, indiferent de perioada istorica, filosofie sau forma de guvernamant. Aceasta reprezentare avea sanse de reusita in contextul unificarii europene, care abia la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial s-a convertit intr-o miscare politica solida, care a dus la constructia Uniunii Europeane. Aceasta a prins radacini in regimul democratic al tarilor occidentale si era de asteptat ca o institutie care sa asigure aceasta reprezentare sa existe in structura sa. Solutia a fost gasita in institutia Parlamentului European mult dorit si gandit, solutie care insa la inceputurile sale a primit o forma destul de controversata si un rol pur consultativ.De aceea de la inceputurile sale Parlamentul European "s-a aflat intr-o lupta continua pentru obtinerea unei cat mai mari felii din tortul comunitar al puterii[10]."

Tratatul de la Paris din 1951, prin care s-a constituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, prevedea printre institutiile sale noi aparute si o "Adunare comuna" cu rol consultativ. In cuprinsul tratatelor care au creat cativa ani mai tarziu celelalte doua Comunitati europene se prevedea aparitia acelorasi "Adunari", iar la semnarea Conventiei din 25 martie 1957 s-a propus infiintarea unei "Adunari unice", aceasta adunare devenind mai tarziu institutia Parlamentului European Ca urmare a rezolutiei de unificare din 1958, institutia s-a autodenumit "Adunare parlamentara europeana", iar peste cativa ani, prin rezolutia Adunarii parlamentare europene din 30 martie 1962 institutia s-a rebotezat in "Parlament European". Povestea numelui nu s-a terminat insa aici, deoarece denumirea diferea de cea consacrata de tratatele europene. Astfel ca a fost nevoie de o Declaratie solemna adoptata in iunie 1983 de Consiliul European de la Stuttgart prin care s-a recunoscut formula "Parlament European".

Numele institutiei de "Parlament European" a primit recunoastere oficiala la nivelul tratatelor abia dupa adoptarea Actului Unic European care a fost semnat la 17 februarie 1986 si a intrat in vigoare la 1 iulie 1987. Prin adoptarea acestui Act se relanseaza constructia europeana, atat pe plan economic "prin desavarsirea pietei interne, punerea in practica a unei politici de cercetare si tehnologizare, intarirea Sistemului Monetar European" , cat si institutional prin "extinderea votului majoritatii calificate, largirea rolului Parlamentului European si dezvoltarea unui spatiu social" .Astfel problemele de nume si recunoastere oficiala au fost de fapt provocate de diferentele evidente intre simbolistica denumirii si realitatea de pe teren. O adunare ca cea a Parlamentului European de pana la adoptarea Actului Unic European se putea cu greu asemana cu un parlament national ce are principalul cuvant de spus in procesul legislativ si in fata caruia pot fi trase la raspundere organele executive. Institutia Parlamentului a avut pentru mult timp doar un rol consultativ, acordurile interinstitutionale si revizuirile tratatelor fiind cele care i-au adus mai multa putere. Poate mai important decat numele sau, Parlamentul European a fost marcat de evolutia reprezentativitatii sale.

In 19 martie 1958 are loc sesiunea de stabilire a Adunarii Parlamentare Europene, care este tinuta in Strasbourg. In decursul aceluiasi an, deputatii din Adunarea parlamentara se grupeaza pentru prima oara conform afinitatilor politice si nu conform nationalitatii Dar pana in 1979 parlamentarii europeni erau alesi de parlamentele nationale, dupa o procedura stabilita de fiecare stat in parte. Aceasta metoda nu a fost insa agreata deoarece se considera ca delegatiile nationale nu erau proportionale cu numarul locuitorilor unui stat si ca se faceau anumite discriminari.De aceea se dorea trecerea la un sistem de alegeri directe.Conform articolului 138 din Tratatul CEE din 1957 P.E trebuia sa faca propuneri pentru realizarea unui sistem de alegeri directe uniform in toate tarile membre, iar Consiliul sa propuna procedurile care sa fie adoptate de tarile membre[14]

Primele propuneri au fost lansate de Parlament in 17 mai 1961, urmate de rezolutii adoptate in 1963 si 1969 fara a avea insa un rezultat concret. Cauza stagnarii acestui proces de trecere la alegerile directe a fost teama de supranationalism a interguvernamentalistilor, care nu doreau sa confere Parlamentului putere in defavoarea Consiliului Proiectul comunitar s-a relansat cu ocazia Summitului de la Haga din 1969, cand s-a hotarat acordarea de resurse financiare comunitatii europene, inceperea negocierilor de aderare pentru noi membrii si extinderea puterilor Parlamentului. Dar adevaratele progrese in acest demers s-au inregistrat in anul 1974, in urma Summitului de la Paris. Aici s-a hotarat ca era momentul oportun pentru trecerea la alegerile directe Noile propuneri ale Parlamentului European privind trecerea la un sistem de alegeri directe au fost adoptate in 1976, iar Consiliul a adoptat actul conform caruia membrii P.E. "sa fie alesi prin sufragiu universal, direct[15]^"

Desi decizia Consiliului a fost luata in 1976, abia in 1979 au avut loc primele alegeri directe. Acestea s-au desfasurat dupa metode diferite, in functie de sistemul electoral national. Iar diferentele existente intre tarile membre se regaseau la nivelul sistemului electoral, al elegibilitatii de a vota si de a candida la alegeri si la nivelul formarii circumscriptiilor electorale[16] Astfel ca pana cand o asemenea procedura universala va fi elaborata de Parlamentul European, procedura electorala ramane reglementata de legislatiile nationale. Absenta unei proceduri uniforme interzice Parlamentului Europen sa acorde ajutoare financiare partidelor politice in rambursarea cheltuielilor de campanie electorala. Numarul membrilor Parlamentului si repartizarea locurilor intre statele membre, astfel cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976 au fost succesiv modificate prin actele de aderare ale statelor devenite membre ulterior.