Institutiile politico-economice ale razboiului rece. Uniunea Europeana (UE) si Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER)

Institutiile politico-economice ale razboiului rece. Uniunea Europeana (UE) si Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER)

Uniunea Europeana (UE)

Dincolo de disputele vamale periodice, Statele Unite au sustinut integrarea europeana. Sub acest aspect, dar nu numai, UE este o institutie reprezentativa pentru razboiul rece.

Realizarea unei unitati a Europei a reprezentat o directie a gandirii politice europene. Au existat mai multe planuri de-a lungul timpului, de la ideea unitatii crestine (Europa cristiana) pana la proiecte interesate din perioada interbelica (realizarea unitatii europene sub egida Frantei, Germaniei). Mai multe elemente sunt considerate determinante pentru angajarea constructiei Europei unite:

Colapsul economic, material si politic in care se gasea Europa a condus la intelegerea, de catre elitele din tarile occidentale, faptului ca salvarea nu putea fi gasita individual, ci colectiv. Un factor favorizant al cooperarii dintre statele din Vest a fost reprezentat de calitatea elitei politice; una de orientare crestin-demo­crata opusa ideilor de stanga, colectiviste si etatiste (apropierea care a fost facuta intre un razboi intre civilizatia crestina si cea pagana/comunista), provenind dintr-un spatiu de cultura comun. Papa Pius al XII-lea, Robert Schuman (minis­trul de externe francez, dar nascut in Lorena), Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei Federale (era din Bavaria), Alcide di Gasperi (primul ministru italian, nascut insa in fostul Imperiu Austro-Ungar). Germana a fost limba initiala a integrarii Europei.

Prezenta sovietica in Europa centrala a avut darul sa nelinisteasca tarile occidentale. O imensa provocare (avansul Uniunii Sovietice inspre Europa de vest) in conditiile crizei sistemului de relatii din societatea europeana. Factorii unificatori cei mai puternici din punct de vedere social si politic sunt ura si teama. Legat de frica fata de comunism, omul politic belgian Henri Paul Spaak rostea cunoscuta butada "Iosif Visarionovici Stalin este parintele unificarii europene" si nu filosofia politica a lui Jean Monnet, cel care este indeobste considerat ca fiind fondatorul UE.

A existat o conditionare de ansamblu, reprezentata de modul global, integrator, in care americanii percepeau realitatile europene; prin planul Marshall, ei se adresau colectivitatii statelor europene; nu doreau sa ofere banii individual, fiecarei tari. Consiliul de Cooperare Economica Europeana (ulterior Organizatia de Cooperare Economica si Dezvoltare), mecanism infiintat in 1947 pentru coordonarea ajutorului economic american, a dat un impuls proiectelor de uniune a tarilor occidentale.

O diferenta fundamentala desparte UE de organismele internationale anterioare: nu s-a plecat de la o viziune generalizanta, un larg cadru teoretic rigid (cu idei mari) care trebuia ocupat - prin "uniformizare" (aducerea la un numitor comun) - de state si oameni politici. Perspectiva fost una functionala, "a pasilor marunti". Nu o lansare in proiecte de anvergura, ci sondarea directiilor si realizarea de pasi mici in domenii restranse prin planuri pe termen scurt si mediu.

Emergenta UE

In 9 mai 1950, ministrul de externe al Frantei, Robert Schuman propune Germaniei un plan de creare a Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului (CECO) (carbune si otel deoarece exista o complementaritate, o unitate geografica a teritoriului francez si a celui german; erau materiile prime din industria grea, ramura care trebuia sa stea la baza reconstructiei europene; punerea in comun a acestor resurse ar fi intarit increderea intre cele doua state, carbunele si otelul fiind ramurile industriei de armament). La acest plan au aderat, prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, Italia si tarile Benelux (Belgia, Olanda si Luxemburg). Inalta Autoritate a Carbunelui si Otelului, avand in frunte pe Jean Monnet (din august 1952), era mecanismul de conducere a noii structuri europene. CECO a devenit repede functionala, viabila, dand rezultate imediate si concrete, dovada ca aceea era directia (economica). Au fost incercari - esuate insa - si in sensul integrarii militare.

In 1956, ministrul de externe belgian, H.P. Spaak, propune celorlalti parte­neri formarea unei uniuni economice generale si o uniune in domeniul utilizarii pasnice a energiei atomice. La 25 martie 1957, cele 6 state semneaza Tratatul de la Roma, care pune bazele Comunitatii Economice Europene (CEE ) si a Comu­ni­tatii Europene a Energiei Atomice (Euratom), organisme care devin functiona­le incepand cu 1 ianuarie 1958. Chestiunile stringente pentru "cei 6" erau reali­za­rea unei piete comune pentru statele semnatare (desfiintarea granitelor din punct de vedere economic, cultural si politic - cooperarea nefacandu-se doar in domeniul economic, ci si stiinta, circulatia informatiei, conservarea mediului etc.), coordonarea politicilor economice, stabilirea de catre Consiliul de la Bru­xelles a unui tarif vamal unic pentru statele din afara CEE (impunerea unor granite stricte pentru exteriorul Uniunii). Abordarea a fost una pragmatica, cu fixarea unor sarcini si termene precise. De exemplu, uniunea vamala intre statele membre ale CEE era preconizata sa se incheie in 10-12 ani. Finalmente, ea a devenit realitate in 1968.

In fata succesului economic al CEE, regretul Marii Britanii, care nu s-a regasit printre fondatori (datorita reticentelor fata de orice formula integratoare si datorita faptului ca nu era dispusa sa faca experiente), a luat forma Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS), infiintata la Stockholm de 7 state membre ale OCED, dar nemembre ale CEE: Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Norvegia, Austria, Elvetia si Portugalia. Ulterior, s-au adaugat Finlanda (1961) si Islanda (1970). Noua asociatie prevedea desfiintarea taxelor la produsele industriale (nu si la cele agricole) si nu preconiza un tarif vamal unic pentru terti (Londra dorind sa-si prezerve interesele din cadrul Commonwealth). Insa succesul a fost unul relativ, multe state dorind integrarea in CEE. Insasi Marea Britanie a facut cerere de aderare in 1961 (alaturi de Irlanda, Danemarca si Norvegia), respinsa de veto-ul Frantei (in 1963 si 1967).

In 1965, prin Tratatul Merger, cele trei comunitati distincte (CECO, CEE si Euratom) se unesc, lasand locul Comunitatii Europene (CE).

In 1972 sunt invitate sa adere la C.E. Marea Britanie, Irlanda, Danemarca si Norvegia. Reticenta cu impartirea bogatiei (in favoarea statelor mai sarace din sudul Europei), populatia Norvegiei respinge ideea integrarii. De la 1 ianuarie 1973, CE numara 9 state membre.

Ulterior au aderat la Comunitatea Europeana Grecia (1981), Spania si Portugalia (1986), Austria, Finlanda si Suedia (1995).

La 7 februarie 1992, a fost semnat la Maastricht Tratatul asupra Uniunii Europene (UE), intrat in vigoare de la 1 noiembrie 1993. Acesta stabilea calitatea de cetatean al U. E., realizarea Uniunii economice si monetare, hotara promovarea unei politici externe si de securitate comuna tuturor statelor membre.

In 2004, au aderat la Uniune alte 10 noi state, in special din Europa Centrala si de Est (Letonia, Lituania, Estonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Slovenia), dar si Malta si Cipru.

La 1 ianuarie 2007, Romania si Bulgaria devin membre ale Uniunii Europene.

Structurile UE

Mai multe structuri asigura functionalitatea UE:

Comisia Europeana, cu rol executiv, are sediul la Bruxelles.

Consiliul de ministri - reuneste, pe domenii, ministrii diferitelor departamente din tarile membre UE.

Consiliul European reprezinta un liant intre statele membre. Este alcatuit prin reuniunea, de doua ori pe an, sefilor de stat si de guvern pentru stabilirea politicii globale a UE.

Adunarea Parlamentara (Parlamentul European) se intruneste alternativ, in sesiuni ordinare, la Strasbourg si Luxemburg.

Curtea Europeana de Justitie si Curtea Europeana Drepturilor Omului au in vedere diferitele aspecte judiciare ale UE.

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER)[i]

Doua considerente principale au stat la baza constituirii CAER:

Incercarea Moscovei de a oferi statelor membre o replica a Planului Marshall.

Dorinta Moscovei de a controla mai bine statele socialiste, aflate in sfera ei de influenta din Estul Europei.

Alcatuirea noului organism economic a plecat de la realitatea existentei tratatelor de prietenie, colaborare si asistenta mutuala care legau (la presiunile Uniunii Sovietice) tarile socialiste in retea dupa al doilea razboi mondial.

In ianuarie 1949, sase state socialiste - Uniunea Sovietica, Romania, Bulgaria, Ungaria, Polonia si Cehoslovacia - semneaza Acorduri de Ajutor Economic Reciproc.

Desi in acelasi an, Albania si-a manifestat intentia de a participa la acest sistem economic (se va retrage in 1961), iar in 1950, Republica Democrata Germania a aderat oficial la CAER, pana in 1953 organizatia s-a limitat la inregistrarea tratatelor bilaterale dintre tarile socialiste.

Dupa moartea lui Stalin, in conditiile evolutiilor in plan international (stabilizarea datorata razboiului rece, problema coexistentei pasnice intre sisteme, renasterea nationalismului in tarile Europei de Est - Ungaria, Polonia), dar mai ales succesului formulelor economice ale Occidentului (CEE din 1958) s-a incercat o eficientizare a mecanismului economic al tarilor socialiste, o nume specializare a diferitelor zone pentru a evita paralelismul economiilor statelor membre din lagarul sovietic. In 1962, intr-o Consfatuire la Moscova a conducatorilor partidelor comuniste au fost adoptate Principiile fundamentale ale diviziunii internationale a muncii (planul Valev). Aceasta adancire a integrarii (cu desfiintarea granitelor politico-economice ale statelor, in dorinta de a alcatui o mare zona agricola a CAER, o mare zona industriala etc.), incercata de liderul sovietic N.S. Hrusciov, a fost respinsa de tarile participante, in numele propriului drum spre comunism, a realizarii propriei industrializari.

Treptat, s-a produs insa o anumita structurare, o piata care a functionat - mai ales ca a existat una numit standard calitativ comun. A functionat, in general, pe relatia cu tarile subdezvoltate din America centrala, Asia si din Africa: in 1962, Mongolia a intrat in CAER, in 1972, Cuba, iar in 1978 Vietnamul. De asemenea, au semnat conventii de participare la lucrarile Consiliului CAER, Iugoslavia (1964), Finlanda (1973), Irakul si Mexicul (1975), Nicaragua (1983). Avantajul pentru tarile participante deriva din sistemul de schimb, al echivalentei produselor, un comert rudimentar / de troc (sistemul Barter). Desi era dificil de stabilit pretul just al marfurilor, lipsa de lichiditati a statelor participante le impiedica sa obtina altcumva tehnologiile necesare modernizarii de tip occidental.

Organismele principale care au asigurat functionarea CAER:

Consiliul CAER - ce cuprindea delegatii tuturor statelor membre

Comitetul Executiv

Secretariatul CAER, cu sediul la Moscova.

Existau, de asemenea, organisme speciale - subsumate CAER: Organizatia de colaborare a cailor ferate (infiintata in 1956), Organizatia de colaborare a comunicatiilor (1957), Organizatia de colaborare a sistemelor energetice (1962). Pentru a favoriza investitiile in tarile membre CAER a fost infiintata si o Banca Internationala de Colaborare Economica (BICE).

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc si piata pe care el o presupunea si-a sfarsit evolutia o data ce vointa politica care-l sustinea (Uniunea Sovietica) s-a prabusit si in perioada in care tarile membre CAER au parasit comunismul ca sistem de conducere a societatii, optand pentru democratie si economie de piata. In 1991, Consiliul CAER a luat decizia transformarii mecanismului intr-o formala Organizatie pentru Cooperare Economica Internationala.