Istoria constructiei europene

Istoria constructiei europene

Ideea de Europa, care desemneaza un spatiu geografic, politic si spiritual specific, dateaza de cateva milenii. Constructia europeana ­ procesul constient de formare a unitatii economice, politice si institutionale a acestui spatiu ­ au o vechime de doar cateva decenii, declansindu-se efectiv in contextul bipolaritatii mondiale, instaurate dupa al doilea razboi mondial, in care Europa isi putea salva locul, rolul, identitatea si puterea doar prin transpunerea in practica a premizelor unitatii sale. Acest proces a fost intemeiat, desigur, pe antecedentele unei evolutii de circa un mileniu, in care ideea de unitate europeana s-a cristalizat si afirmat in numeroase initiative si proiecte, care se constituie, in ansamblul lor, intr-o adevarata preistorie a constructiei europene, aflate azi in plina desfasurare. Modalitatile preconizate in cursul timpului pentru unificarea spatiului european s-au concentrat, in esenta, in jurul a doua solutii posibile: cea imperiala, o unificare prin forta a continentului in jurul unei puteri hegemonice, si cea a asocierii statelor europene, pe baza propriei vointe, intr-o forma federativa sau confederativa. Solutia federativa implica realizarea unei structuri institutionale suprastatale, careia statele participante ii cedeaza, intr-o masura mai mare sau mai mica, atributele suveranitatii lor. Formula confederativa mentine intacte prerogativele suverane ale statelor participante, care se asociaza in vederea realizarii unor obiective precis circumscrise, de natura politica sau economica.
Reconstituirea drumului parcurs de ideea europeana de la abstractie la concret, de la aspiratie la proiectele multiple de aplicare in practica, interactiunea, concurenta si confruntarea cailor de realizare preconizate ­ iata obiectul acestei carti, care-si propune trasarea unei veritabile preistorii, in care isi gasesc sorgintea si modelul, premizele si antecedentele, solutiile constructiei europene ce se contureaza cu tot mai multa claritate in zilele noastre.

Epoca Revolutiei franceze punind sub semnul intrebarii dominatia vechilor structuri atit in sfera relatiilor sociale intrastatale, cit si la nivelul sistemului international, sentimentul si speranta ca a sosit vremea punerii vietii intregului continent pe alte baze genereaza formularea unor noi proiecte de asigurare a pacii si unitatii Europei prin reorganizarea ei radicala. Cel mai cunoscut dintre acestea este proiectul de pace perpetua (Zum ewigen Friede) formulat in 1795 de catre marele filosof Immanuel Kant (1724-1804). Cunoscind proiectul abatelui de Saint-Pierre, ca si ideile lui Rousseau, Kant elaboreaza propunerea unui pact international, menit a elimina razboiul pentru totdeauna din viata poporelor. Mijlocul preconizat in acest scop este iesirea statelor din starea de ilegalitate, care reprezinta principala sursa a razboaielor, si instituirea unui nou tip de societate internationala, a unui 'stat al natiunilor' de tip federativ, care sa garanteze securitatea si protectia pentru toate tarile, indiferent de marimea lor. Aceasta societate sa se realizeze in mod treptat, pornind de la un nucleu puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat republican, extinzindu-se apoi la nivel continental si, in final, la intreaga lume. Pina la materializarea acestui ideal federal, sa se incheie o alianta de tip confederativ intre state, care sa garanteze excluderea razboaielor si a abuzurilor de orice tip. Chiar daca proiectul nu include o detaliere concreta, institutionala, a functionarii sistemului federativ preconizat, el marcheaza totusi un moment de referinta esential in inchegarea unei conceptii unitare, care sa includa deopotriva idealurile pacifismului, liberalismului si federalismului, prin formula unei federatii libere a unor state cu regim republican constitutional, bazata pe ratiune si drept international, cu garantarea reciproca a drepturilor.
In aceeasi epoca isi formuleaza planul pentru o pace universala si perpetua Jeremy Bentham (1797-1832), plan publicat insa doar postum, in 1843. Scopul proiectului este reducerea si stabilizarea fortei diferitelor natiuni componente ale sistemului european, prin eliminarea tratatelor de alianta, ofensive sau defensive, a acordurilor comerciale cu avantaje unilaterale, a fortelor navale in exces, prin desfiintarea sistemului colonial. El propune incheierea unui tratat general si permanent, care sa fie acceptat in primul rind de Anglia si Franta, ca o garantie si conditie a pacificarii Europei. Pentru punerea sa in aplicare, sa se convoace un Congres european, cu participarea a cite doi delegati din fiecare tara, si o Curte de justitie comuna pentru reglementarea diferendelor intre natiuni. Sa se limiteze reciproc efectivele militare, sa se elimine diplomatia secreta, sa se reduca prin legi prealabile incheierii tratatului cheltuielile militare ale fiecarei tari, pentru ca popoarele sa simta in mod concret avantajele noului sistem. Ceea ce confera specificul absolut si noutatea acestui proiect, in raport cu cele anterioare, este renuntarea la ideea utilizarii fortei in aplicarea rezolutiilor comune. Se mizeaza, in schimb, pe forta opiniei publice, preconizindu-se publicitatea tuturor dezbaterilor, instituirea libertatii presei in toate tarile, astfel incit statele refractare sa fie supuse oprobriului si condamnarii intregii Europe. Razboaiele Revolutiei franceze, declansate pentru transformarea 'Europei tiranilor' in 'Europa natiunilor', degenerind treptat, mai cu seama in epoca Directoratului si a Consulatului, in razboaie de cucerire, care au in vedere in primul rind interesele specifice ale Frantei, marcheaza lipsa de temei a sperantelor puse in aceasta cale de realizare a unei unitati federale pasnice si democratice a continentului. Epoca napoleoniana accentueaza o atare stare de spirit de dezamagire, in conditiile in care din proiectele schimbatoare ale prim-consulului si apoi imparatului Napoleon se contureaza cu tot mai mare claritate atasarea sa neconditionata la o varianta imperiala unificarii europene pe calea fortei si sub egida puterii hegemonice a Frantei. Rescrierea hartii continentului, noile confederatii, republici si regate atribuite membrilor familiei sale, sistemele de aliante impuse altor state, si, in sfirsit, blocada continentala, nu constituie decit etape si mijloace pe calea cristalizarii unui ideal al imperiului continental si chiar mondial. Chiar daca impunerea codului napoleonian in tarile cucerite, intentiile de unificare monetara, de uniformizare a sistemului de masuri si greutati, de libertate a circulatiei si navigatiei, marcheaza semne si efecte ale impactului ideii de unitate continentala, mijloacele utilizate in punerea lor in practica, inconsecventa, contradictiile intrinsece ale sistemului (intre ideea natiunilor unite si cea a hegemoniei unei singure natiuni, intre federalizarea internationala si centralizarea interna cu suprimarea specificitatilor locale sau regionale), fac in cele din urma din epoca napoleoneana un stimulent al ascensiunii particularismelor nationale, a nationalismului, ca reactie la aceasta tentativa imperiala de unificare hegemonica, prin forta, a continentului.
Un alt gen de reactie il reprezinta viziunea conservatoare a lui Edmund Burke (1729-1797), care contrapune revolutiei violente ideea dezvoltarii graduale, firesti a institutiilor, cu ameliorarea lor treptata si pastrarea in permanenta a ceea ce reprezinta elementul bun si valoros din sfera traditiei. Idealul sau este echilibrul intre realitatile nationale si ideile general-crestine, intre comunitatea europeana si interesele marilor puteri. La baza civilizatiei comune a Europei aseaza spiritul religios crestin, principiile cavaleresti, dreptul roman, sistemul unitar al moravurilor si educatiei. In relatiile internationale pledeaza pentru refacerea sistemului echilibrului de forta, ca unic mijloc de mentinere a pacii.
Aceste idei sunt preluate si dezvoltate de diplomatul prusac Friedrich von Gentz, secretar al Congresului de la Viena care reorganizeaza sistemul european dupa zguduirile suferite in perioada napoleoneana, apoi consilier al cancelarului austriac Metternich, principalul aparator al noii organizari continentale. Intr-o lucrare consacrata inca in 1800 problemei pacii perpetue, Gentz supune unei critici sistematice proiectele privind instituirea sistemului federativ de state, cu organisme supranationale si arbitraj obligatoriu al conflictelor. In viziunea sa, problema nu e atit realizarea, cit mentinerea in viata a unui astfel de sistem, in conditiile in care statele puternice nu vor accepta niciodata de buna voie hotariri contrare intereselor lor. Tendinta de a le impune cu forta asemenea decizii nu are alt rezultat decit razboiul, a carui evitare era tocmai obiectivul instituirii noii organizari. Respingind, in acelasi timp, formula statului nationalist autarhic al lui Fichte, ca si utopia unui stat mondial de tip republican, Gentz teoretizeaza avantajele sistemului echilibrului de forte, prin care tendintele hegemonice sunt contracarate prin actiunea comuna a celorlalte state, iar evitarea razboiului se bazeaza nu pe forta coercitiva a unor institutii supranationale, ci pe recunoasterea rationala a faptului ca razboaiele nu aduc foloase nici macar invingatorilor. Ele nu reusesc sa compenseze prin cistigurile obtinute raul pe care il produc prin distrugerile pricinuite industriei, comertului, bogatiilor pamintului in general, care, chiar daca sunt repartizate inegal intre state, reprezinta un tezaur comun al tuturor popoarelor.
Concretizarea acestei conceptii in sistemul Sfintei Aliante din prima jumatate a secolului XIX-lea si apoi in asa-numitul Concert european al marilor puteri, chiar daca nu a reusit in intentia sa de stavilire a ascensiunii nationalismului, liberalismului si democratiei, in apararea monarhiilor legitimiste in fata constituirii statelor nationale, cu un sistem politic constitutional, a ferit totusi continentul european, timp de un secol, de ravagiile unui razboi general, localizind si anihilind focarele potentiale, rezolvind crizele ivite, mai cu seama in domeniul spinoasei 'probleme orientale' a mostenirii Imperiului Otoman, prin actiunea concertata a marilor puteri, pe baza unor laborioase procese de negocieri. Ascensiunea liberalismului, in conditiile genezei si afirmarii noii societati industriale, genereaza, concomitent cu aceste reactii romantic-paseiste conservatoare sau nationaliste la o formula imperiala a unitatii europene, alte abordari, menite a pune in concordanta idealul Europei unite cu realitatile social-economice ale unei interdependente crescinde intre partile sale componente. Cel mai elaborat proiect in acest sens ii apartine lui Henri de Saint-Simon-Sandricourt (1760-1825), autor, in 1814, impreuna cu istoricul Augustin Thierry, al unui plan de reorganizare a societatii europene, prin reunirea popoarelor sale intr-un singur corp politic, cu pastrarea totodata a independentei lor nationale. Este un adevarat proiect-pilot al Statelor Unite ale Europei, in care se incorporeaza deopotriva elemente ale liberalismului, pacifismului si ale socialismului utopic, intr-o formula de organizare de natura federativa. Reluind ideea lui Rousseau, el concepe noua Europa nu ca o alianta a monarhilor, ci ca o infaptuire a popoarelor acesteia, pe baza intereselor si angajamentelor comune. Propune, deci, alegerea unui parlament general, situat deasupra guvernelor nationale, intemeiat pe interesele comune ale Europei si nu pe cele particulare ale natiunilor componente. Aceasta institutie, investita cu puterea de a judeca toate diferendele dintre statele europene, se va constitui prin reprezentarea proportionala a diferitelor corporatii profesionale (stiinte, arte, industrie, comert, administratie, justitie), fiecare milion de locuitori ai continentului alegind cite un delegat din aceste categorii, pe termen de 10 ani, constituindu-se astfel o Camera de 240 de deputati. Parlamentul european, creat pe aceasta baza, va rezolva toate problemele de interes general, va incasa impozitele pe care le va considera necesare, va initia si coordona mari lucrari publice, de anvergura continentala (canale ca Dunare-Rin, Rin-Marea Baltica), va elabora un cod moral general, national si individual, pe care sa se intemeieze federatia europeana, va dirija instructiunea publica pentru intreaga Europa, va garanta si supraveghea libertatea constiintei si exercitarea libera a tuturor religiilor, se va ocupa de colonizarea lumii de catre europeni. Intr-un cuvint, acest proiect institutional supranational va asigura comunitatea institutiilor, intereselor, moralei si instructiunii publice a continentului.

Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), reprezentant al unui socialism reformist si pacifist, porneste in definirea principiului federalist de la un punct de vedere comun cu liberalismul - respectiv eliminarea totala a interventiei statului in economie. Daca liberalismul insa ramine la ideea mentinerii structurilor politice nationale, obiectivul esential al extinderii progresive a ariei liberului schimb international realizindu-se prin colaborare interguvernamentala intre statele care-si pastreaza atributele esentiale ale suveranitatii nationale, iar in interior isi perfectioneaza continuu modelul democratic-constitutional, parlamentar, in schimb Proudhon preconizeaza eliminarea totala a statului si instaurarea a ceea ce el defineste ca 'anarhie pozitiva', bazata pe stiinta si inteligenta, opusa deopotriva modelului propus de liberalism sau comunism. Principiul fundamental al unei atari conceptii este egalitatea mijloacelor puse la dispozitia fiecarui individ, independenta sferei sale de actiune, proportional cu inteligenta si capacitatile pe care le detine. Aceasta se va realiza prin inlocuirea statului centralizat si organizat ierarhic, care anuleaza, pe masura expansiunii sale teritoriale si demografice, libertatile individuale, comunale, provinciale si nationale, cu comunitati restrinse, concepute ca asociatii productive, care schimba intre ele produsele muncii lor, pe baza principiilor reciprocitatii. Ele se vor uni intr-o structura federala, pe baza unui pact contractual, intemeiat pe principiul egalitatii, imposibil de aplicat intr-un stat centralizat ierarhic.
Pe masura ce federatia se va extinde prin cresterea numarului asociatiilor membre, atributiile centrale se vor restringe pina la totala lor disparitie. In plan international, in timp ce statele centralizate unitare, fie ele monarhii constitutionale sau republici, nu pot decit sa se coalizeze, sa incheie tratate, pe baza raporturilor de forte, fara a accepta lezarea atributelor suveranitatii lor absolute, aceste federatii se vor putea uni treptat in confederatii regionale de tipul unei Confederatii italiene, grecesti, batave, scandinave, dunarene, care, prin descentralizarea marilor state si imperii, vor crea premizele transformarii Europei intr-o Confederatie a confederatiilor. Astfel, se va ajunge la posibilitatea dezarmarii generale, la garantarea libertatii tuturor popoarelor si la adevaratul echilibru european.
Juristul elvetian Johann Caspar Bluntschli (1808-1881), profesor de drept international al Universitatii din Heidelberg si autor al codului civil al cantonului Zürich, publica in 1878 proiectul organizarii unei Societati a statelor europene, in care incearca extinderea la nivel continental a experientei federale elvetiene. El contrapune ideii irealizabile a unei Internationale a nationalistilor cea a unei natiuni europene institutionalizate sub forma Uniunii Statelor Suverane, cu un Consiliu Federal incluzind reprezentantii celor 18 state participante si un Senat cuprinzind delegatii alesi de popoarele europene. Consiliul Federal ar avea menirea mentinerii pacii si a solutionarii marilor probleme europene, toate hotaririle sale fiind supuse obligatoriu aprobarii Senatului. Deciziile ar urma a se adopta pe baza principiului majoritatii si ar fi aduse la indeplinire prin colaborarea intre guverne, toate statele fiind obligate sa le respecte. Statele asociate si-ar pastra atributele independentei si suveranitatii, prin mentinerea guvernelor si armatelor proprii.
In aceeasi arie central-europeana, framintata de ascensiunea si confruntarea tendintelor nationale divergente si concurente, nu intimplator se formuleaza numeroase proiecte de federalizare in cadrele Monarhiei Habsburgice, concepute ca o arie posibila a Confederatiei dunarene. Multe dintre aceste propuneri isi au sorgintea in perioada furtunoasa a anului 1848, cind zguduirile revolutionare ale structurilor vechiului regim in aceasta parte a continentului pareau a deschide calea unor transformari radicale in directia innoirii. Reprezentantii emigratiei revolutionare poloneze, maghiare si cehe de la Paris (Adam Czartoryski, Ladislau Teleki, Rieger) dezbat o recompunere posibila a spatiului danubian, dupa asteptata dezmembrare a Monarhiei Austriece, prin forrmarea unei Confederatii incluzind Polonia, Ungaria, Romania, teritoriile slavilor de sud, cu sprijinul Turciei, care sa contracareze opozitia previzibila a Rusiei si Austriei. Parlamentul de la Frankfurt, desi a optat, in cele din urma, pentru formula Germaniei Mici, cea a unificarii Germaniei in jurul Prusiei, cu excluderea Austriei, a avut in vedere si proiecte de reunire a tuturor teritoriilor locuite de germani intr-un sistem federal. In cadrul dietei imperiale de la Kremsier, liderul ceh Frantisek Palacky formuleaza, in 1849, asa-numita formula austro-slavista, de reorganizare a Imperiului intr-o formula federativa, compusa din opt mari unitati, reprezentind entitati culturale si lingvistice autonome: provinciile germano-austriece, ceho-slovace, polono-ucrainiene, ilirice, italiene, sud-slave, maghiare si romane, care sa se bucure de o deplina egalitate. Ion Bratianu propunea in 1848 ideea unei federatii romano-ungare, idee care va reapare in perioada lui Cuza. In 1851, aflat in emigratie, conducatorul revolutiei ungare, Ludovic Kossuth, propune federalizarea dunareana a ungurilor, romanilor si slavilor de sud contra Austriei si a pericolului panslav. Desi rezerva pe mai departe rolul hegemon Ungariei, ca nucleu central al federatiei dunarene, Kossuth se arata mult mai maleabil decit in zilele revolutiei spre a accepta ideea unor comunitati nationale componente ale federatiei, care sa-si administreze autonom problemele organizarii interne.

In 1915, ideea Germaniei Mari reapare in proiectul lui Friedrich Naumann privind o Europa Centrala (Mitteleuropa) realizata prin unificarea Germaniei si a Monarhiei Austro-Ungare intr-o singura structura federala, menita a asigura hegemonia germana asupra acestei zone a continentului. Deznodamintul primului razboi mondial, nefavorabil Puterilor Centrale, a deschis insa calea unei alte formule de reorganizare a spatiului dunarean, prin constituirea sau consolidarea statelor nationale pe baza sistemului instituit prin tratatele de pace
Progresele rapide ale revolutiei industriale, extinderea comertului international, globalizarea comunicatiilor si transporturilor, extinderea relatiilor interumane la nivel continental si mondial, pun in evidenta interdependentele tot mai accentuate, care reclama forme institutionale adecvate in diverse domenii speciale, menite a favoriza si pregati integrarea europeana si universala. Apar organizatii supranationale in domeniul transporturilor si comunicatiilor, pentru rezolvarea problemelor care depasesc competentele si dimensiunile nationale. Ia nastere Uniunea Postala Universala (1878), care uniformizeaza conventiile postale. Se constituie Comisii internationale pentru reglementarea comertului cu unele produse de importanta deosebita cum ar fi zaharul. Se internationalizeaza masurile sanitare, de prevenire si control al epidemiilor. In 1907, ia fiinta Oficiul international pentru igiena publica. Se instituie standarde general acceptate pentru inventii, vami, rate de schimb, protectia muncii, a femeilor si copiilor etc. Ia nastere si amploare miscarea interparlamentara, cooperarea stiintifica si culturala, relatiile si schimburile in domeniul artei.
Cuprinzind, deci, numeroase domenii si in continua expansiune, aceasta miscare de orientare pacifista, internationalista si federalista se dovedeste totusi, in cele din urma, superficiala, slaba si ineficienta in fata pericolelor cu care se confrunta pacea si securitatea continentului european si a lumii. Miscarea, lipsita de o conceptualizare limpede a obiectivelor, cu o frazeologie generala care atrage doar grupuri de idealisti, oameni de cultura, ori cantonata dimpotriva in domenii foarte speciale, nu reuseste sa influenteze decisiv nici politica guvernamentala a tarilor europene, nici starea de spirit a unor paturi largi ale societatii. Nationalismul dobindeste ponderea hotaritoare in toate domeniile vietii europene. Nationalismul economic, mai ales dupa criza din 1873, ia forma tendintei spre autarhie, a protectionismului, a barierelor vamale, a razboaielor economice. In plan politic, tendinta noilor state nationale de a dobindi un loc si un rol pe masura potentialului si aspiratiilor lor, duce la o febrila politica de inarmare, de cautare a unor aliante militare, care se repercuteaza in organizarea lor interna prin intarirea tendintelor de autoritarism si centralizare statala in dauna democratiei reprezentative si a autonomiilor locale. Marile democratii occidentale traditionale, confruntate cu ascensiunea si amenintarea 'lupilor tineri', dar si cu concurenta intre ele pe tarimul impartirii coloniale a lumii, intra in acest joc politic primejdios al blocurilor militare, care scindeaza in loc sa uneasca Europa, si renunta la consolidarea firavelor inceputuri ale unei ordini internationale guvernate de precepte de drept general acceptate. Pacifismul se dovedeste ineficient si in fata demagogiei nationaliste, care pregateste spiritele pentru confruntare in locul concilierii si unitatii.
Rezultatul acestor nefaste evolutii este bine cunoscut. Izbucnirea primului razboi mondial infirma drastic iluziile si sperantele pacifismului internationalist, iar efectele conflagratiei depasesc cele mai pesimiste previziuni ale celor ce-au avertizat asupra consecintelor confruntarii dezlantuite a pasiunilor si intereselor nationaliste scapate de sub control. Dincolo de uriasele pierderi materiale si umane, cea mai grava consecinta a razboiului a fost prabusirea ordinii internationale, intrarea continentului intr-o stare de anarhie, sfirsitul dramatic al iluziilor intr-o evolutie pasnica, liniara, continua si graduala spre o lume a pacii si securitatii pentru toate statele si popoarele. Trauma spirituala va genera insa si noi cautari menite a gasi cai institutionale si juridice in masura a oferi o noua organizare internationala, capabila a face imposibila repetarea cataclismului de-abia incheiat. Perioada de circa doua decenii cunoscuta ca epoca interbelica, va consemna astfel un sir de proiecte, concepte, iluzii si dezamagiri, care deschid o noua etapa in dificila preistorie a constructiei europene.

Rasturnarile radicale produse de trauma primului razboi mondial in planul realitatilor europene si a mentalitatilor deopotriva deschid in perioada interbelica o noua etapa in evolutia tendintelor spre constructia unitatii continentului. Pentru prima oara, problema unificarii Europei se transforma dintr-o idee abstracta, fara legatura directa cu practica politica curenta, intr-un comandament al viitorului apropiat, corelat strins cu situatia istorica existenta.
Criza sistemului statelor nationale suverane, care a dus, in cele din urma, la catastrofa razboiului mondial prin incapacitatea de a garanta o ordine internationala pasnica la nivelul unei conflictualitati compatibile cu dezvoltarea societatii si civilizatiei europene, ca si declinul economic al continentului in raport cu marile forte extraeuropene in ascensiune, pun cu acuitate necesitatea gasirii unei solutii alternative la un mod de organizare care se dovedeste din ce in ce mai nefunctional. Cautarile teoretice isi propun sa cristalizeze o formula noua a unitatii europene, in masura a oferi o solutie reala a crizei incontestabile. Inca de pe acum se contureaza si bazele teoretice ale unei viziuni globale, legate de pozitia Europei si a componentelor sale intr-o lume din ce in ce mai marcata de interdependentele economice si politice, problematica ce va deveni dominanta dupa al doilea razboi mondial, cind accentul se va deplasa pe salvgardarea autonomiei, libertatii, progresului si civilizatiei specifice continentului european intr-un sistem organizat bipolar, cu preponderenta neta a Statelor Unite si a Uniunii Sovietice. Intrebarile care se formuleaza si solutiile care se preconizeaza in plan teoretic in perioada interbelica vor cunoaste materialiarea lor practica printr-o demarare reala si accelerare a procesului constructiei europene in deceniile urmatoare celui de-al doilea razboi mondial.
Pentru moment, analizele urmatoare experientei primei conflagratii mondiale evidentiaza, in primul rind, accentuarea contradictiei intre dimensiunile statelor nationale europene si nivelul crescind al interdependentelor in plan economic, ceea ce impune depasirea limitelor nationale in directia unui stat de anvergura continentala. Pe de alta parte, sistemul echilibrului european, care a garantat stabilitatea continentului timp de un secol, nu mai e in masura sa elimine pericolul unor razboaie periodice, cu tendinta de generalizare datorita intereselor divergente ireconciliabile ale statelor beneficiare ale suveranitatii absolute si bazate pe doctrina interesului de stat atotputernic
Solutiile de iesire din aceasta criza de ordin economic si politic nu pot fi decit doua: fie pe calea instaurarii unor regimuri autoritare de dreapta sau de stinga care sa urmareasca unificarea 'spatiului vital' economic pe calea fortei si a cuceririi, fie reorganizarea sistemului european intr-o forma federativa, prin asocierea libera si voluntara a statelor continentului, care accepta sa transfere o parte a suveranitatii lor asupra unor organisme supranationale. Adeptii acestei ultime formule fac, spre deosebire de antecesorii lor din veacul precedent, distinctia neta intre federatie si confederatie, intre unificarea suprastatala, cu cedarea unor atributii esentiale ale suveranitatii, si simpla colaborare intre entitati statale care-si pastreaza neatinsa suveranitatea nationala. In conceptia lor, esentiala pentru realizarea obiectivului eliminarii razboiului si a garantarii dezvoltarii pasnice a tuturor statelor nu este structura politica interna a acestora, ci caracterul raporturilor internationale. Linia de demarcatie se traseaza acum tot mai clar nu intre adeptii unor solutii de dreapta sau de stinga in cadrul statal intern, ci intre cei ce pun accentul pe salvgardarea independentei si suveranitatii nationale si cei ce vad rezolvarea tuturor problemelor europene, inclusiv a reformelor economice, sociale, politice interne, prin instituirea cu prioritate a unui sistem international continental de tip federativ, cu atributii supranationale, capabil deopotriva sa ofere cadrul adecvat pentru o lume a dezvoltarii economice interdependente, cit si garantia inlocuirii anarhiei din relatiile interstatale cu autoritatea unor foruri supranationale, inzestrate cu atributii si forta necesara sa rezolve toate conflictele in mod pasnic, pe baza preceptelor si procedurilor dreptului international.
Daca pentru extrema dreapta fascista sau nazista solutia problemelor europene sau mondiale este unificarea de tip imperialist, prin forta, a continentului si a lumii, iar pentru extrema stinga comunista prioritara este inlaturarea sistemului capitalist, unitatea urmind a se realiza ulterior, in conditiile victoriei totale a noii orinduiri in Europa si pe plan global, adeptii federalismului pun in prim-plan crearea unor structuri institutionale si juridice supranationale, care sa garanteze pacea, stabilitatea, progresul economic si social pentru toate elementele sale componente.
Confruntarea politica axata de-a lungul acestor linii de forta se intemeiaza pe o larga dezbatere intelectuala in cadrul opiniei publice europene interbelice privind esenta si caracteristicile distinctive ale ideii de Europa. Punctul de plecare este sentimentul tot mai general al unei decadente a civilizatiei occidentale in formele sale traditionale, clasice, al unui sfirsit inexorabil a ceea ce a fost optimismul veacului precedent in virtutile unui progres continuu si liniar. Declinul Occidentului a lui Osvald Spengler (1880-1936), care a facut epoca, lansa ideea unui destin implacabil, care va duce la esuarea societatii occidentale, dominate de forta banului, intr-o dictatura in care forta va prevala asupra justitiei, adevarului si culturii. Dezvoltarea organica a societatii prin faze succesive de crestere, maturitate, decadenta si moarte face inapelabila aceasta sentinta, indiferent de vointa individuala a oamenilor.
Meditatia asupra Europei, a destinului ei, efortul de conceptualizare a surselor si trasaturilor distinctive ale spiritualitatii sale, ofera temeiurile pentru cautarile practice, in plan politic si institutional, menite a da o forma concreta ideii de unitate in conditiile diversitatii incontestabile si palpabile a formelor de organizare si a intereselor divergente ale natiunilor componente. Dezastrul primului razboi mondial impulsioneaza acest effort in tendinta asumata de toate spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetarii unui asemenea acataclism. Prabusirea sistemului echilibrului european, a Concertului marilor puteri, care a asigurat stabilitatea continentului timp de circa un secol, noile provocari marcate de revolutia rusa si pericolul propagarii extremismului de stinga, tendinta fauririi unui nou sistem de securitate internationala, determina abordarea ca o posibila solutie a inlocuirii anarhiei in domeniul relatiilor interstatale cu o organizare institutionala menita a oferi garantia unei noi stabilitati in urma incheierii razboiului.
Termenul de Liga sau Societatea Natiunilor apare inca in 1908, cind Léon Bourgeois propune un nou sustem de organizare a relatiilor internationale. Ideea este preluata si sustinuta de grupuri si asociatii din Franta, din Marea Britanie, din Statele Unite, unde presedintii Roosewelt si Taft sustin formula unui sistem de securitate in care agresorii sa primeasca automat sanctiuni economice si militare din partea comunitatii internationale. Inca in iunie 1915 o Liga pentru intarirea pacii, sustinuta de Taft, militeaza pentru o Societate a Natiunilor bazata pe securitatea colectiva si intarirea dreptului international. Presedintele Woodrow Wilson este insa cel care, in 27 mai 1916, traseaza, pentru prima oara, in termeni concreti, institutionali, proiectul unei atari organizatii. Daca secretarul de stat Bryan opina pentru tratate bilaterale intre state, care sa le oblige, in caz de conflict, la un moratoriu de un an pentru ancheta si arbitraj, concomitent cu un pact general de garantare mutuala a integritatii teritoriale si independentei politice a tuturor statelor europene, presedintele Wilson propune o asociatie universala a natiunilor, care, pe linga garantiile de securitate, sa asigure properitatea economica generala, accesul la materiile prime, libertatea neingradita a circulatiei, siguranta navigatiei maritime, administrarea coloniilor printr-un sistem de mandate. Prevenirea razboaielor urma a se realiza prin garantii reciproce, utilizarea diplomatiei deschise si transparente, apelul la opinia publica, cei refractari la aceste principii urmind a fi supusi sanctiunilor economice, dar nu si celor militare, excluse de presedintele Wilson din considerentul opozitiei previzibile a izolationistilor din Senatul american. Liga urma sa se constituie ca un organism viu, pornind de la un acord general, care sa includa toate statele mari si mici, si concretizindu-se institutional pas cu pas, pe masura punerii in aplicare a prevederilor acestui pact.
Ideea lui Wilson a fost concretizata, in cursul anului 1918, prin mai multe proiecte propuse de americani, britanici, francezi si italieni. Principiile fundamentale ale acestora aveau in vedere, in primul rind, asigurarea securitatii colective ptin opunerea fata de agresor a frontului comun al tuturor statelor participante. Mijloacele propuse pentru realizarea unui atare obiectiv erau diferite: americanii acceptau doar sanctiuni economice, britanicii vroiau imbinarea mijloacelor economice si militare de coercitie, in timp ce francezii militau pentru constituirea unei armate internationale permanente. Pentru rezolvarea conflictelor se preconizeaza mijloace juridice: arbitrajul obligatoriu, intrunirea unor conferinte ale marilor puteri in caz de criza, crearea unei Curti internationale permanente. Crizele urmau a fi tratate prin punerea lor sub control, impiedicarea escaladarii, moratoriu obligatoriu pentru aplicarea mijloacelor pasnice de rezolvare, dezbaterea publica a motivelor de conflict. Garantia pacii durabile era considerata dezarmarea si instituirea unui sistem de control al armamentelor. Si in acest domeniu opiniile diferitelor proiecte erau divergente: americanii sustineau limitarea generala a armamentelor si interzicerea productiei particulare de arme, britanicii abolirea serviciului militar obligatoriu, in timp ce francezii acceptau dezarmarea doar in cazul Germaniei. Liga urma sa devina nu numai un mijloc de prevenire a razboiului, ci si un instrument al dezvoltarii pasnice, al cooperarii, al reglementarilor internationale in diverse domenii, concepute ca pasi spre integrarea politica.
Din punct de vedere al organizarii institutionale, in fruntea Ligii urma a se institui un Consiliu, conceput de britanici ca alcatuit exclusiv din reprezentantii marilor puteri, care sa asigure si controlul asupra reconstructiei economice postbelice. Americanii si italienii au sustinut, in schimb, formula unor membri permanenti, reprezentind marile puteri, si a unor membri nepermanenti din rindul celorlalte state. Adunarea generala era, in formula britanica, doar un forum deliberativ, convocat fara o anume periodicitate, cu participarea reprezentantilor parlamentelor nationale, dar si ai opiniei publice. Proiectul italian milita, in schimb, pentru atributii mai bine conturate, inclusiv formularea si adoptarea unor decizii, cu putere juridica obligatorie, printr-o majoritate de doua treimi. In ceea ce priveste Secretariatul, acesta urma a avea un rol de administrare si coordonare a activitatilor Ligii, de acumulare a informatiilor, fara a detine atributii cu caracter politic.
Dezbaterile asupra acestor proiecte, desfasurate in februarie-martie 1919 in cadrul Comisiei pentru Liga Natiunilor din cadrul Conferintei de pace de la Paris, au fost influentate, pe de o parte, de opozitia din Senatul american, care reclama nerecunoasterea explicita in proiectul de Statut a principiului Monroe, neclarificarea conditiilor de retragere din Liga si se opunea atit garantiilor referitoare la integritatea teritoriala si independenta statelor participante, cit si fata de preconizatul sistem al mandatelor, iar pe de alta parte, de rezistenta britanicilor fata de prevederile cu privire la garantarea libertatii comertului si navigatiei, in care vedeau instrumente ale promovarii expansiunii economice americane. Evolutia evenimentelor din Rusia si pericolul expansiunii valului revolutiei spre centrul si apusul Europei au accelerat negocierile si au asigurat spiritul de compromis necesar adoptarii Statutului Ligii Natiunilor. Pina la urma, garantarea independentei si integritatii teritoriale a statelor participante a fost inlocuita cu angajamentul membrilor de a respecta si prezerva acestea si de a nu recurge la forta in disputele reciproce inainte de a le supune unui arbitraj sau Curtii internationale de justitie. In caz de incalcare se prevedea posibilitatea aplicarii unor sanctiuni economice si financiare, iar Consiliul Ligii Natiunilor putea examina si posibilitatea unor masuri militare, dar hotaririle urmau a fi adoptate doar cu respectarea principiului unanimitatii. Curtea internationala permanenta de justitie va avea competenta in toate cauzele care nu puteau fi rezolvate prin diplomatia obisnuita si erau supuse arbitrajului, dar sfera sa de activitate nu se limita la disputele interstatale. Preverile Statutului privind dezarmarea au fost si ele considerabil diluate, Consiliul fiind insarcinat cu formularea unor proiecte de reducere a armamentelor si control al comertului cu arme. Se elimina prevederile privind desfiintarea serviciului militar obligatoriu, iar productia particulara de arme este declarata doar 'nedorita'. Se infiinteaza un Comitet permanent consultativ in probleme militare si se introduce principiul revizuirii periodice a obligatiilor internationale. In privinta administrarii coloniilor, se reglementeaza prin sistemul mandatelor doar situatia coloniilor fostelor state inamice, prevazindu-se interdictia exploatarii excesive a resurselor economice si umane, asigurarea unor conditii de munca civilizate, libertatea circulatiei, tratamentul corect al domeniului comertului. In pofida insistentelor Japoniei, opozitia dominioanelor britanice, din considerente legate de politica de imigrare, zadarniceste introducerea unei garantii a libertatii religioase si a egalitatii intre rase in colonii. La cererea Senatului american, se stipuleaza explicit recunoasterea doctrinei Monroe pentru continentul american, jurisdictia exclusiva a statelor in afacerile lor interne, posibilitatea retragerii statelor membre din Liga Natiunilor si dreptul lor de a refuza mandatul incredintat asupra coloniilor. Consiliul a fost organizat, in cele din urma, ca un organ executiv si decizional, format din cele cinci mari puteri (Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia) ca membri permanenti si patru reprezentanti ai celorlalte state, desemnati ca membri nepermanenti, prin rotatie, dupa criteriul geografic. Statele Unite s-au retras din Liga Natiunilor inca din 1920, datorita neratificarii, in cele din urma, a Statutului de catre Senat; Japonia s-a retras in 1933, datorita problemei manciuriene, iar Italia in 1937, dupa sanctiunile, altfel ineficiente, adoptate de Liga Natiunilor impotriva ei din cauza atacarii Abisiniei. A fost admisa, in schimb, ca membra permanenta Germania, in 1926, care s-a retras in 1933, dupa venirea laputere a nazistilor. Uniunea Sovietica a fost acceptata in Liga Natiunilor in anul1934. Numarul membrilor nepermanenti ai Consiliului a crescut ulterior la sase si apoi la noua. Adunarea generala s-a constituit din cite trei delegati din fiecare tara, care puteau fi oficiali sau reprezentanti ai opiniei publice. In intrunirile sale anuale, Adunarea avea menirea de a dezbate toate problemele importante legate de activitatea Ligii si de mentinerea pacii in lume, membrii avind dreptul de a aduce in fata ei orice fapt considerat a ameninta comunitatea internationala. Consiliul avea obligatia prezentarii unor rapoarte anuale in fata Adunarii, care controla gestiunea financiara a Ligii, modul de exercitare a mandatelor, initia si dezbatea conventii si proiecte privind cele mai diverse domenii ale relatiilor internationale. In sfirsit, Secretariatul, ca organ administrativ al Ligii, avea personalul recrutat pe baza reprezentarii statelor conform criteriului geografic si membrii sai erau responsabili numai in fata Ligii, nu si a statelor nationale de provenienta.
Statutul Ligii Natiunilor, ca rezultat al unui dificil compromis intre diferitele interese ale initiatorilor, reflecta un consens limitat privind anumite obiective si interese comune ale statelor in domeniul asigurarii securitatii si a cooperarii internationale, extinderea rolului dreptului international, acceptarea unor standarde si norme de comportament ale guvernelor bazate pe preceptele acestuia. Statutul a cuprins insa si multe ambiguitati, lacune, contradictii, care au devenit si mai evidente in cursul punerii in aplicare a prevederilor sale.
Esecul tentativei reprezentate de Liga Natiunilor in durectia asigurarii securitatii internationale si a eliminarii pericolului de razboi s-a prefigurat inca de la inceputurile constituirii sale, ca urmare a directiei pe care au luat-o reglementarile noului sistem de organizare a continentului prin tratatele de la Versailles. Ideile fundamentale ale conceptiei wilsoniene aveau in vedere reglementarea universalista a problemelor pacii si razboiului, cu includerea tuturor statelor, invingatoare sau invinse, pe baza principiului autodeterminarii nationale a popoarelor, a egalitatii tuturor statelor indiferent de marimea lor, principii garantate printr-o Liga a Natiunilor, care sa apere pacea mondiala, impiedicind agresiunea celor puternici impotriva celor mai slabi. Marile puteri europene invingatoare in razboi au pus, in schimb, pe prim plan asigurarea securitatii proprii prin pedepsirea si slabirea statelor invinse, in primul rind a Germaniei, prin reglementari teritoariale care sa aiba in vedere interesele lor specifice si ale statelor aflate in sfera lor de influenta. Al doilea obiectiv esential l-a constituit izolarea Rusiei Sovietice si impiedicarea expansiunii spre vest a revolutiei bolsevice. Pacea izvorita din aceste considerente nu a fost rezultatul unui consens european, ceea ce a pus de la inceput sub semnul intrebarii durabilitatea sistemului creat. Principalul rezultat al noii organizari europene a fost prabusirea marilor imperii multinationale si crearea de state nationale mici, in limitele carora au ramas insemnate minoritati. Impartirea continentului in state invingatoare si invinse, in state puternice si slabe, tendintele de hegemonie, au creat intense divergente, care au facut deosebit de dificila mentinerea pacii si stabilitatii. Practic, Europa s-a divizat in trei tabere opuse: anglo-franceza ­ interesata in mentinerea Germaniei in stare de inferioritate si a Rusiei Sovietice in stare de izolare; germana ­ interesata in revizuirea prevederilor tratatelor de pace considerate nedrepte; sovietica ­ interesata in spargerea 'cordonului sanitar' impus de anglo-francezi si expansiunea ideilor bolsevice spre centrul si apusul continentului. La aceste contradictii politice fundamentale s-au adaugat cele de natura economica, in conditiile in care tratatele de pace nu au inclus cai pentru renasterea economica a continentului, iar dependenta economica fata de Statele Unite a devenit tot mai accentuata si pentru statele invingatoare. Contradictia intre tendintele de internationalizare a vietii economice si politica protectionista, autarhica, a statelor europene, a impiedicat punerea in valoare a avantajelor uriase ale cuceririlor tehnice si ale globalizarii pietelor. Criza institutiilor si valorilor democratice, care a deschis calea regimurilor autoritare, ascensiunea nationalismului, au transformat obiectivele de pace si stabilitate postulate de tratatele de pace intr-o aspiratie irealizabila. Retragerea Statelor Unite, care au refuzat sa gireze acest sistem, a lipsit Liga Natiunilor de una din garantiile esentiale ale reusitei sale, astfel incit nici macar obiectivul minimal al refacerii sistemului echilibrului european prin Concertul marilor puteri nu a putut fi realizat, lipsind din acest ansamblu, alaturi de Statele Unite, Germania si Rusia Sovietica.
Dupa retragerea Statelor Unite, deciziile ulterioare ale Ligii Natiunilor, controlate de Anglia si Franta, au diluat si mai mult garantiile privind securitatea colectiva. S-a stipulat astfel cia statele au dreptul de a lua sau nu in considerare recomandarile Consiliului privind masurile de sanctionare a unui agresor, in functie de pozitia lor geografica si alte conditii specifice. Sanctiunile nu vor intra in vigoare automat, ci statele sint doar chemate sa colaboreze la astfel de actiuni colective. Nu se realizeaza nici obiectivul unui tratat de aisitenta mutuala pe baza regionala si de arbitraj obligatoriu. In cursul deceniului trei, politica de conciliere promovata de Franta, mai ales prin eforturile lui Aristide Briand, premier si ministru de externe, au dus la realizarea Tratatului de la Locarno (1925) si a Pactului Briand-Kellog, care au creat iluzia unei consolidari a rolului Ligii Natiunilor. In realitate insa, tratatul de la Locarno nu a garantat decit granitele apusene ale Germaniei, lasind deschisa problema revizuirii lor in rasarit, iar Pactul Briand-Kellog de eliminare a razboiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor internationale nu a devenit o parte a Statutului Ligii Natiunilor si nu a dobindit putere obligatorie. Principalul efect pozitiv al acestei perioade a reconcilierii a fost acceptarea, in 1926, a intrarii Germaniei in Liga Natiunilor. In conditiile in care obiectivele sale majore in materie de asigurare a securitatii si pacii durabile au ramas neatinse, Liga Natiunilor s-a limitat la rezolvarea unor probleme de importanta locala, nesemnificative din punctul de vedere al intereselor marilor puteri, de tipul unor delimitari de granita in Europa centrala, rasariteana si nordica ( intre Suedia si Finlanda, Iugoslavia si Albania, in Silezia Superioara etc.), de tratament al minoritatilor, de rezolvare a unor conflicte de natura economica. Succesele Ligii Natiunilor se inregistreaza doar in crizele care implica statele mici si in care interesele directe ale marilor puteri nefiind implicate, acestea au putut actiona in mod concertat. Insemnatatea acestor actiuni consta, in pofida anvergurii lor internationale reduse, pe de o parte in indeplinirea menirii Ligii Natiunilor de a impiedica transformarea crizelor minore in confruntari majore, iar pe de alta parte in experimentarea si aplicarea practica a unor tehnici de solutionare pasnica a conflictelor, de tipul anchetei, concilierii, incetarii focului, emntinerii pacii.
Mai semnificativa a fost activitatea Ligii Natiunilor pe tarimul dreptului international si al promovarii cooperarii intre state in diferite domenii ale vietii economice, sociele si culturale. Astfel, intreaga existenta a organizatiei a fost dedicata instituirii unor norme de conduita in relatiile interstatale, care sa limiteze si, in final, sa elimine anarhia generata de suveranitatea absoluta a statelor nationale, generatoare, in ultima instanta, de nesfirsite conflicte cu tendinta de generalizare. Curtea internationala de justitie, creata in 1922, formata din 11 si apoi 15 judecatori alesi de Consiliu si Adunare, a avut atributia de a judeca disputele care i se inaintau spre decizie si de a oferi opinii consusltative in diferite probleme, la cererea Ligii. Statele care recurgeau la acest for trebuiau sa declare in prealabil ca vor accepta jurisdictia sa. Judecind 66 de cazuri in perioada 1922-1939, desi nu a reusit sa devina un factor major al stabilitatii si pacii datorita neincrederii si lipsei sentimentului solidaritatii si comunitatii internationale, Curtea permanenta a avut totusi un rol ce nu se poate neglija in acceptarea treptata de catre state a ideii unor norme generale, care sa reglementeze relatiile internationale, ca si in adaptarea dreptului international la circumstantele in schimbare. Tot in cadrul Ligii Natiunilor au fost adoptate, pina in 1939, un numar de 120 de conventii internationale, in locul sistemului elaborarii legislative exclusiv in cadru statal impunindu-se treptat practica dezbaterii aspectelor principiale si concrete ale dreptului international, cu realizarea unor elemente de consens interstatal. Se instituie comisii de experti pentru codificarea dreptului international in domeniul protectiei minoritatilor, al statutului strainilor, al regimului apelor teritoriale, iar in 1930 se desfasoara la Haga un Congres international in acest scop, care se soldeaza insa cu rezultate nesemnificative. Administratia internationala a unor teritorii ca regiunea Saar sau orasul Danzig, sistemul mandatelor coloniale, duc la instituirea practicii unui control international, cu elaborarea unor documente normative, a unor charte ale administratiei mandatare, cu rapoarte anuale prezentate Comisiei Ligii Natiunilor pentru mandate.
Desi Statutul Ligii Natiunilor facea referinta la problemele cooperarii economice doar in articolul 23, apelind la statele membre sa trateze echitabil problemele comerciale, totusi preocuparile in acest sens au luat amploare, circa 60% din bugetul total al organizatiei fiind utilizat pentru activitati economice si umanitare. Intre 1920-1933 au avut loc conferinte asupra unor probleme economice globale sub egida Ligii Natiunilor, cea din 1927 adoptind principii, in spiritul interdependentei economice a statelor, pentru promovarea progresului economic, reducerea barierelor comerciale, limitarea somajului. Au fost infiintate comitete de experti pentru examinarea diferitelor probleme economice si financiare, pentru combaterea agresiunii economice. S-au obtinut si succese concrete in stabilizarea financiara a unor tari ca Austria, Ungaria, Bulgaria, Grecia. Nu s-a reusit, insa, preintimpinarea si limitarea efectelor crizei economice din 1929-1933, ceea ce a determinat prevalenta, in cele din urma, a nationalismului economic, a masurilor protectioniste, in fata deschiderii liberale spre cooperarea economica internationala. In pofida esecului final si in acest plan, activitatea organismelor economice ale Ligii Natiunilor a prilejuit acumularea unei mari cantitati de informatii si a unor experiente importante pemtru constientizarea necesitatii unei noi ordini economice internationale, cu relevarea dificultatilor de ordin tehnic, politic sau mental aflate in calea realizarii unui atare obiectiv.
Organismele specializate ale Ligii Natiunilor in domeniul sanatatii, al comunicatiilor, al protectiei femeilor si copiilor, al muncii, al refugiatilor, au adus contributii importante la extinderea cooperarii internationale, incheindu-se conventii, realizindu-se studii pentru combaterea epidemiilor, educatia sanitara, standardizarea medicamentelor, instituindu-se norme minimale privind legislatia muncii pentru imbunatatirea conditiilor de munca, nivelul corespunzator al salarizarii, prevenirea si limitarea somajului.
Nu au lipsit insa nici rezistentele fata de aceste initiative, mai cuseama din partea Marii Britanii si a dominioanelor sale, care, din dorinta de a limita preponderenta culturala a Frantei si a tarilor latine, militau pentru a nu se incarca aparatul Ligii Natiunilor cu astfel de probleme, lasindu-le in seama unor organizatii particulare sau a initiativelor individuale. Diferente de opinii existau si in cercurile conducatoare franceze, unde in timp ce Léon Bourgeois, reprezentant al Frantei in Consiliul Ligii Natiunilor, se pronunta pentru extinderea competentelor organizatiei, Ministerul de externe era mai reticent fata de internationalizarea intelectualitatii si fata de ingerintele posibile ale unui for suprastatal in problemele de invatamint national. Ca rezultat al acestor opozitii, in martie 1921 raportul Consiliului Ligii Natiunilor opteaza pentru formula sprijinirii initiativelor particulare in planul cooperarii intelectuale internationale.
O schimbare radicala intervine insa in aceasta privinta in septembrie 1921, cind secretarul general al Ligii Natiunilor supune Consiliului un proiect privind crearea unui organism care sa favorizeze colaborarea internationala in domeniul formarii intelectuale si morale a elitelor si maselor in cadrele nationale interne. El propune infiintarea unui Comitet consultativ provizoriu din 12 membri, care sa prezinte un raport viitoarei Adunari generale asupra utilitatii unei astfel de organizatii si a mijloacelor de facilitare a cooperarii internationale pe plan intelectual. Consiliul aproba aceasta propunere cu conditia ca viitoarea structura sa nu se amestece in organizarea interna a invatamintului din fiecare tara si sa nu tinda la elaborarea si impunerea unui plan de invatamint general valabil..
Liga Natiunilor a reprezentat, deci, fara indoiala, un inceput in procesul de democratizare si evolutie a vietii internationale in directia instituirii unui sistem in care toate statele sa-si gaseasca un loc si rol, o tribuna de exprimare a pozitiilor lor, sub egida unor precepte general valabile ale dreptului international. Au fost obtinute realizari in diferitele domenii concrete, speciale, ale cooperarii interstatale, s-au experimentat unele mecanisme de asigurare si mentinere a pacii, s-au facut eforturi pentru promovarea dezvoltarii economice in spiritul interdependentelor tot mai evidente pe plan international. Cu toate aceste elemente pozitive, Liga Natiunilor a reprezentat, in final, un esec, nereusind in indeplinirea obiectivelor sale esentiale: prevenirea unui nou razboi prin instituirea unui sistem de securitate bazat pe garantii colective si obligativitatea rezolvarii conflictelor prin mijloace pasnice, respectiv eliminarea crizelor economice de proportii prin promovarea unei deschideri in relatiile de schimb internationale corespunzator cerintelor procesului de globalizare. Criza generala din 1929-1933, cu efectele sale distrugatoare in plan economic, politic si moral, ascemsiunea regimurilor totalitare si inaugurarea unei perioade a agresiunilor ramase fara replica din partea comunitatii internationale, au deschis calea celui de-al doilea razboi mondial, care incheie totodata destinul istoric al tentativei pe care a reprezentat-o Liga Natiunilor in cladirea unei lumi a pacii, securitatii si prosperitatii.
Caracterul neadecvat al Ligii Natiunilor ca sistem institutional menit a elimina pericolul unui nou razboi si a garanta pacea si securitatea s-a vadit inca din faza sa de proiect, iar criticile aduse acestuia au prilejuit clarificarea pentru prima oara, cu rigoare teoretica, a unor cai alternative pentru unificarea europeana printr-o formula federalista, elaborata mai precis ca oricind inainte si a carei necesitate a fost demonstrata cu argumente temeinice. Punctul de plecare l-au reprezentat ideile dezvoltate de scoala federalista engleza, cu deosebire prin Seeley si Curtis, la sfirsitul secolului trecut, iar modelul practic avut in vedere pentru reorganizarea continentului sub forma Statelor Unite ale Europei a fost cel american, teoretizat inca in 1778 de catre Hamilton.
Cel care pune pentru prima data cu acuitate si claritate ideea unei alternative la solutia wilsoniana a Ligii Natiunilor a fost Luigi Einaudi (1874-1961), profesor de economie la Universitatea din Torino, publicist, director al prestigioasei reviste ! Riforma Sociale', incepind cu 1907, eliminat din presa si invatamint in perioada fascista, nevoit sa plece in exil in 1943-1944, apoi, in perioada postbelica, guvrnator al Bancii Italiei, vicepresedinte si ministru de finante in 1947 si, in sfirsit, ca o incununare a unei cariere exemplare, primul presedinte ales al Republicii italiene intre 1948-1955. Fidel in decursul intregii sale activitati ideilor federaliste, Einaudi si-a exprimat de timpuriu aceste optiuni, cind, inca in 1897, recenza favorabil proiectele formulate de englezul W.T. Stead privind Statele Unite ale Europei. Dupa publicarea proiectului wilsonian in 1916, el s-a exprimat elogios la adresa personalitatii presedintelui american, mai cu seama datorita renuntarii la izolationism si a constientizarii in opinia publica a tarii sale a ideii de interdependenta a lumii contemporane, dar nu a ezitat, in articolele de presa publicate in 1918 si republicate in 1920 in forma de volum, sa supuna proiectata Liga a Natiunilor unei analize critice severe si riguroase din punct de vedere federalist, critica devenita punct de plecare si referinta pentru o dezbatere ampla pe aceasta tema.
Principala sa obiectie la proiectul Ligii Natiunilor era optiunea pentru o confederatie de state, cu mentinerea independentei si suveranitatii absolute, desi istoria a demonstrat, in cazul Ligii oraselor state grecesti antice, al Sacrului Imperiu Romano-German, al Sfintei Aliante, al Confederatiei Germane, al Provinciilor Unite, ca o confederatie nu poate asigura durabil cele trei obiective pe care le urmareste, respectiv mentinerea pacii si intelegerii intre statele confederate, apararea impotriva agresiunii externe si progresul civilizatiei. Adecvata realizarii unor atari scopuri este doar formula federatuiva, in care statele cedeaza o parte a atributiilor lor suverane unor organisme suprastatale, cu suveranitate directa asupra cetatenilor din fiecare stat component al federatiei, avind in sfera de atributii incasarea impozitelor, armata comuna si administratia supranationala. Exemplul american dovedeste viabilitatea unui astfel de 'stat al statelor', in care unitatea este compatibila cu autonomia fiecareia dintre partile componente. Commonwealth-ul britanic reprezinta un alt model de functionare optima a unui atare sistem.
Liga Natiunilor, in schimb, mentine suveranitatea absoluta a statelor ca o dogma, ceea ce inseamna putere nelimitata in cadrele teritoriului propiu, lipsa oricarei autoritati externe privind relatiile cu celelalte state, ceea ce genereaza anarhia internationala, conflictele permanente de interese si, in final, razboiul inevitabil. Liga Natiunilor nu elimina, ci, dimpotriva, prilejuieste aparitia unor noi motive de discordie si conflict, legate de repartizarea cheltuielilor comune ale organizatiei, de sanctiunile impotriva statelor reclacitrante sau agresoare. Simpla colaborare intre statele membre, bazata pe bunele intentii, fara o autoritate care sa impuna o asemenea politica, este sortita esecului si dominante vor deveni, in curind, elementele de conflict. In aceeasi directie indreapta evolutia relatiilor internationale si interdependenta crescinda din domeniul economic, dincolo de barierele nationale, care impune extinderea coordonarii la nivel continental si chiar mondial. In conditiile mentinerii statelor suverane absolute, aceste tendinte obiective vor impinge statele-putere de tipul Germaniei la incercarea impunerii hegemoniei proprii si a autarhiei economice, ca garantie a mentinerii suveranitatii, in timp ce pentru celelalte state pastrarea independentei va fi posibila doar prin distrugerea pe cale militara a unei asemenea hegemonii. Tendintele de hegemonism vor putea fi inlaturate dupa razboi nu prin simpla restaurare a sistemului statelor nationale independente, ci doar printr-o reorganizare a continentului intr-o formula federativa, pasnica si voluntara, care sa corespunda interdependentelor crescinde pe plan european si mondial. Realizarea practica a acestui obiectiv sa aiba loc in mod treptat, prin formarea unor federatii regionale ale popoarelor latine, germane, slave, Liga Natiunilor constituindu-se ca o asociatie a acestora cu scopul final al unificarii federale a continentului.
Ideile lui Einaudi au fost preluate si dezvoltate intr-o carte publicata la Torino, in 1918, de Giovanni Agnelli (1866-1945), industrias, intemeietor si presedinte al firmei FIAT, si Attilio Cabiati (1872-1950), profesor de drept si economie, publicist, simpatizant al miscarii socialiste si muncitoresti. Ideea cartii a apartinut lui Agnelli, care a reusit sa-l atraga si convinga pe Cabiati asupra necesitatii cautarii unor solutii pentru reorganizarea democratica a lumii postbelice, astfel incit sa fie eliminate efectele doctrinei statului-putere, nationalismul agresiv, ura si fanatismul, suspiciunea generalizata, militarismul, spiritul de casta si, mai cu seama, tendintele de dominatie hegemonica. El avertiza, in special, impotriva pericolului, dovedit ulterior deosebit de real si acut, al inlocuirii, in urma razboiului, a unui tip de hegemonie cu altul, al invingatorilor, care nu va face altceva decit sa trezeasca si nutreasca spiritul de revansa, ca premiza a unui nou razboi.
Cartea lui Agnelli si Cabiati dezvolta, in primul rind, critica adusa proiectului Ligii Natiunilor de catre Einaudi din punct de vedere federalist. I n conditiile mentinerii suveranitatii absolute a statelor membre, organizatia nu va fi decit o reeditare a formulei echilibrului, care si-a dovedit ineficienta in prevenirea conflagratiei mondiale. In marile probleme vitale, un stat nu se va baza niciodata pe impartialitatea altor state membre ale aceluiasi organism viu, reprezentat de sistemul international. In cadrele acestui organism, echilibrul intre partile componente, cu interese schimbatoare, nu poate fi durabil. Dezvoltarea economica si demografica rapida va determina schimbarea continua a raporturilor de forta intre state. Congresele internationale pot codifica juridic rezultatele unui razboi, dar nu pot preveni izbucnirea altora, pentru ca tratatele incheiate intre statele suverane ramin valabile doar atita timp cit se mentine raportul de forta care le-a dat nastere. Natiunile care se considera afectate in interesele lor se vor ridica pentru iesirea din acest pat al lui Procust, ceea ce va crea neincredere, suspiciuni reciproce si, in final, o noua confruntare militara, caci pactele nerespectate constituie cel mai bun prilej de razboi. Liga Natiunilor, ca organism format din state suverane, nu va diminua acest pericol, ci, dimpotriva, va oferi noi motive de conflict, ideea unui tribunal international, in masura a-si impune deciziile unor astfel de state, fiind iluzorie. Intr-adevar, arata autorii, nici un stat independent nu va accepta hotariri care sa-I lezeze interesele considerate vitale, iar daca se recurge la forta militara din partea celorlalte state membre se ajunge tocmai la starea de razboi care urma a fi evitata si la cursa inarmarilor. Sanctiunile economice nu vor fi nici ele mai eficiente, caci statele vizate pot sa le eludeze fie prin acumularea din timp a resurselor necesare, fie cu complicitatea altor tari. In general, statele industrializate si cu regimuri autoritare vor fi avantajate fata de cele cu un sistem democratic. Mentinerea anarhiei internationale, in care fiecare stat suveran recunoaste doar argumentul fortei in apararea independentei sale, favorizeaza lipsa de democratie, autoritarismul intern, militarismul si nationalismul. In aceste conditii, dezarmarea generala este o utopie, caci nu va putea exista nici o garantie pentru respectarea deciziilor luate, in conditiile suveranitatii absolute a statelor asupra teritoriului propriu. Liga Natiunilor, considera Agnelli si Cabiati, nu va favoriza nici cooperarea economica si diviziunea rationala a muncii, pentru ca interesele particulare ale statelor nationale vor prevala prin promovarea unor practici protectioniste si bariere vamale, care vor zadarnici dezvoltarea libera a schimburilor internationale. Structura confederativa va transforma Liga Natiunilor intr-o reeditare a sistemului Sfintei Aliante, in care considerentele mentinerii linistei si pacii sociale vor prevala asupra tendintelor de progres, conform intereselor conservatoare ale tarilor mai inapoiate si ale cercurilor oligarhice detinatoare ale puterii.
Solutia alternativa propusa este o Europa federala, care sa constituie, impreuna cu Statele Unite si Commonwealth-ul britanic, un sistem al echilibrului mondial, asigurind stabilitatea, cooperarea, diviziunea muncii si progresul reciproc. Europa sa se transforme intr-o piata unica, prin eliminarea protectionismului, a barierelor in calea liberului schimb si a circulatiei bunurilor, a piedicilor legislative si birocratice care stau in calea liberalizarii vietii economice. O diviziune rationala a muncii va asigura repartitia echitabila a materiilor prime si resurselor, absorbtia produselor de catre o uriasa piata unica, punerea in valoare a avantajelor progresului tehnic si integrarii economice. Acest sistem va permite inaintarea mai rapida a statelor ramase in urma si o egalizare a standardelor continentale privind sistemului politicilor si asigurarilor sociale.
Sistemul federativ va rezolva contradictia tot mai acuta dintre suveranitatea nationala absoluta si interdependenta crescinda dintre natiuni, prin imbinarea organizarii suprastatale cu mentinerea autonomiilor nationale, compatibile cu sistemul. Astfel, un guvern european central va prelua atributiile in sfera politicii externe si apararii comune, a finantelor si a politicii vamale, in timp ce domenii ca sistemul administrativ intern, legislatia sociala, educatia etc. vor ramine in competenta statelor componente, in conformitate cu traditiile si particularitatile lor istorice specifice. Unificarea fortelor militare intr-o armata unica, din toate natiunile componente, va permite reducerea cheltuielilor militare si va elibera resurse umane pentru productia pasnica. Armata va inceta sa reprezinte o casta cu pretentii exclusiviste, iar spiritul militarist nefast va dispare. Relatiile internationale se vor intemeia pe solidaritate, coordonare, eliminarea concurentei si conflictelor prin solutii pasnice, menite a asigura securitatea si interesele tuturor statelor membre.
Realizarea concreta, institutionala, a acestor obiective va avea loc printr-un sistem coerent de drepturi si garantii juridice, adoptindu-se o Constitutie federala, care sa reglementeze, intr-o prima faza, domeniile comune ale politicii externe, apararii, finantelor si politicii vamale. Sistemul de institutii comune sa se extinda ulterior, in mod firesc si gradual, prin hotariri aprobate de parlamentele tuturor statelor participante, si asupra altor domenii, stabilite de comun acord. Toate institutiile federale sa fie supuse autoritatii unor legi comune, iar eliminarea oricarei posibilitati de procedura arbitrara sa fie garantata prin curti de justitie imputernicite in acest sens. In reorganizarea sistemului continental sa nu se faca distinctii intre statele invingatoare si invinse in razboiul mondial, cauza izbucnirii acesteia nefiind vinovatia uneia sau alteia dintre taberele care s-au confruntat, ci deficienta structurala a sistemului statelor nationale suverane, generatoare de anarhie internationala.
Propunerile lui Agnelli si Cvabiati sint rezultatul unei analize lucide si aprofundate, care duce mai departe gindirea federalista in traditie engleza, ca si viziunea lui Einaudi asupra viitoarei organizari continentale, mai cu seama prin relevarea avantajelor economice si sociale ale unei astfel de solutii. Conceptia lor, opusa in mod firesc nationalismului politic si economic, este totodata o alternativa practica si la utopismul conceptiilor pacifiste si internationaliste antebelice, care s-au dovedit ineficiente in incercarea de preintimpinare a razboiului si de afirmare a pacii.
Aceste idei au gasit un rasunet favorabil in cercurile socialiste reformiste, semnificative fiind in aceasta privinta pozitiile exprimate de liderul socialist torinez Claudio Treves. Personalitate de formatie si cultura europeana, colaborator al prestigioasei reviste milaneze 'Critica Sociale', legat de pacifismul Internationalei a II-a si al Conferintei socialiste de la Zimmerwald din 1915, Treves era adept al Statelor Unite ale Europei si al dezarmarii, obiective legate, in conceptia sa, de idealurile socialiste. El se pronunta pentru o integrare europeana graduala pe plan vamal, economic, administrativ, ca un preludiu al procesului de federalizare politica. Sustinea, de asemenea, democratizarea vietii internationale, abolirea protectionismului, combaterea sovinismului si a ideii pacii armate. El a salutat, initial, cu entuziasm propunerile wilsoniene, considerind Liga Natiunilor drept un prim pas spre o noua ordine pacifista si democratica, un cadru propice pentru coalizarea intereselor, dincolo de deosebirile de clasa, in vederea imbinarii reformelor sociale cu cele privind reorganizarea vietii internationale.
In cadrul dezbaterii de idei din 1918 in jurul proiectului Ligii Natiunilor, pozitiile sale se nuanteaza, optimismul initial privind rolul si viitorul acestei organizatii lasind locul unor rezerve critice. Astfel, el considera ca o premiza indispensabila pentru constituirea Ligii Natiunilor este inlaturarea politicii de blocuri si alainte militare opuse, pentru ca sa nu se esueze intr-o simpla reeditare a principiului echilibrului din epoca Sfintei Aliante. Noua organizatie sa nu fie, deci, un club exclusiv al invingatorilor in razboi, cu eliminarea tarilor invinse, pentru ca aceasta va stimula constituirea in timp a unui bloc opus central-european, cu tendinte revansarde. Pacea celor victoriosi va reprezenta premiza unui viitor razboi, iar Liga Natiunilor, conceputa ca o alianta a invingatorilor pentru tinerea in supunere a invinsilor, nu poate constitui un model viabil de organizare a pacii. In sensul ideilor lui Agnelli si Cabiati, el militeaza pentru o organizatie mai larga, bazata pe spiritul federalist, care sa porneasca de la realitatile economice ale continentului si nu de la declaratiile juridico-diplomatice ale guvernelor. Vede o legatura indestructibila intre conceptele de federalism si pace, militind pentru o asociatie de state egale in demnitate, care sa inlocuiasca razboiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor internationale printr-un arbitraj obligatoriu pentru statele implicate. Tratatele de pace sa aduca deci ­ spune el intr-un articol aublicat in 'Critica Sociale' in octombrie 1918 ­ federalizarea si nu balcanizarea Europei. Pentru realizarea acestui obiectiv, traditia pacifista si internationalista a miscarii socialiste poate fi un punct de sprijin important, in alianta cu celelalte forte democratice si liberale interesate intr-o astfel de reorganizare a sistemului continental.
Daca pentru adeptii acestor puncte de vedere, in pofida existentei unor premize si elemente comune pentru toti europenii, unitatea continentului era un obiectiv ce urma a fi realizat in viitor, nu lipsesc in dezbaterea din anii imediat urmatori razboiului nici pozitiile dupa care unitatea era un fapt implinit si nu se considera necesara o ruptura radicala cu trecutul, ci doar o dezvoltare a sistemului de state existent, cu remedierea unor disfunctionalitati, dar cu pastrarea principiilor de organizare bazate pe suveranitate nationala absoluta si echilibrul de forta, ca garantii ale pacii. In opinia acestor sustinatori, in esenta, ai punctelor de vedere nationaliste, razboiul si toate relele aduse de acesta nu se datorau viciilor sistemului in ansamblu, ci erau imputabile tendintelor imperialiste ale unor state, in speta cele invinse in razboi, care au pus interesele lor particulare inaintea idealului comun al mentinerii echilibrului si pacii pe continent. Ei considera vinovate de razboi si principala piedica in calea doritei unitati a continentului cele trei mari imperii multinationale din centrul si rasaritul Europei, iar constituirea, in urma tratatelor de pace, a statelor nationale pe ruinele acestora este privita ca un mijloc de depasire a situatiei care a dus la razboi. Liga Natiunilor, ca organizatie a statelor nationale suverane, devine, in viziunea lor, solutia optima pentru asigurarea si mentinerea pacii.
In acest spirit, juristul Francesco Ruffini saluta ideea wilsoniana a Ligii Natiunilor ca uniune a statelor nationale europene, considerind-o un instrument esential pentru democratizarea vietii internationale, cu conditia asigurarii caracterului democratic intern al statelor prin institutiile constitutionalismului de tip liberal si a respectarii demnitatii invinsilor. Cistigatorul concursului instituit in 1918 de Scietatea lombara pentru pace, Francesco Cosentini, in lucrarea intitulata Bazele constitutionale ale unei Societati a Natiunilor eficienta si durabila, postuleaza drept premize esentiale suveranitatea nationala deplina a statelor participante, egalitatea intre natiunile mari si mici, omogenitatea politico-institutionala interna in spirit democratic, cu excluderea regimurilor autoritare, dictatoriale, respectarea principiului autodeterminarii nationale, rezolvarea conflictelor internationale prin arbitraj, coordonarea activitatilor economice, sociale, culturale, politienesti, prin organisme delegate de guvernele tarilor asociate, intr-un cuvint, un model confederativ, cu mentinerea nelimitata a independentei si suveranitatii statelor componente.
In acelasi spirit, liderul de opinie liberal italian Pierro Gobetti, acceptind principial ideea wilsoniana a Ligii Natiunilor, supune unei critici severe, la inceputul anului 1919, modalitatile propuse pentru punerea ei in aplicare, respingind formulele de tip federalist, propuse de Agnelli si Cabiati, ca si pacifismul socialist sustinut de Treves. In viziunea sa, rezultatul federalismului este un stat artificial, o uniune de grupuri etnice diverse, care ascunde o varietate confuza si contradictorie, asemanatoare imperiilor multinationale, care s-au nascut si au disparut in anumite conditii istorice date. O asemenea unitate este opusa istoriei si tendintelor umane, caci un popor nu va renunta niciodata la specificitatea sa si fortele spirituale de coeziune vor fi intotdeauna prevalente in fata intereselor economice. De aceea, o federatie europeana sau mondiala bazata pe unificarea lingvistica, leguislativa, guvernamentala i se pare fara perspective reale de materializare, succesul federalismului american nefiind aplicabil in Europa datorita premizelor istorice diferite, in conditiile in care poporul american este un popor tinar, fara istorie si fara marile cezuri lingvistice si etnice ale continentului european.
Gobetti contrapune acestei viziuni imaginea unei Ligi a Natiunilor conceputa ca o asociatie economica si culturala de state suverane, care sa urmareasca apropierea treptata intre civilizatiile avansate, o activitate industriala si comerciala eliberata de orice forme de protectionism, limitarea armamentelor, rezolvarea problemelor internationale prin arbitraj, inlaturarea oricarei tendinte de hegemonie prin control reciproc. Aceste obiective sa se realizeze treptat, pentru ca toate problemele economice, financiare, teritoriale, politice care au cauzat razboiuls sau au rezultat de pe urma acestuia nu vor putea fo inlaturate dintr-odata, ci printr-o activitate practica staruitoare si sistematica. Punctul de plecare, nucleul initial, va trebui sa-l constituie tarile invingatoare in razboi, el considerind ca problemele sint prea complexe pentru a permite imediat, fara o temeinica pregatire pralabila, conlucrarea fostilor inamici in cadrele aceleiasi organizatii. Altfel, considera Gobetti, Liga Natiunilor va agrava in loc sa rezolve problemele si conflictele existente. Treptat, pe masura solutionarii practice a surselor de discordie, asociatia se va putea extinde, luind forma unei uniuni mai consistente si mai durabile, care sa contribuie la instituirea unui viitor echilibru interstatal european si mondial. Pina atunci, insa, orice tendinta de dezarmare generala este utopica, iar Liga Natiunilor nu poate fi decit un pact confederativ, limitat la obiectivele liberalizarii economice, care sa nu impieteze asupra statelor nationale, caracterizate esential prin omogenitatea lor etnica si culturala. Diferentele naturale intre popoare nu vor permite amalgamarea federativa a unor tari cu fundamente etnice si de civilizatie diferite, sub presiunea noilor structuri ale evolutiei economice si a tendintelor de omogenizare si asimilare exercitate de institutiile comune de tip liberal-democratic.

Dezbaterea asupra formelor de organizare structurala a lumii postbelice nu se limiteaza la sfera politica, ea angrenind si o disputa a specialistilor in drept international asupra relatiei intre suveranitatea nationala si structurile suprastatale, intre normele de drept interne si internationale, ca temeiuri juridice ale viitoarei constructii europene. In cursul acestor confruntari de idei se cristalizeaza trei orientari fundamentale: scoala juridica franceza europenista, scoala vieneza universalista si scoala germano-italiana nationalista.

Scoala franceza, avind ca reprezentanti emblematici pe Léon Duguit si George Scelle, porneste de la ideea ca normele de drept reprezinta rezultate ale confruntarilor intre diferitele forte sociale. Dreptul international este ordinea juridica a comunitatii popoarelor si nu a statelor, iar suverane nu sint statele, ci comunitatea internationala, drepturile statelor fiindu-le delegate de comunitatea internationala, care le si poate retrage. Conceptia juridica federalista, dezvoltata de scoala franceza, urmareste corelarea exigentelor particulare ale grupurilor nationale cu cele generale ale comunitatii internationale, asigurind echilibrul intre tendintele spre libertate si autonomie, individuale si colective, generatoare de progres, cu obiectivele universale ale ordinei si legalitatii, care se fala la sorgintea pacii. O atare conceptie imbina ierarhia competentelor cu independenta grupurilor, exigentele politice cu cele economice, integrarea treptata a grupurilor sociale mai restrinse in comunitatea internationala a popoarelor. In aceasta viziune, dispare relatia de subordonare intre ordinea juridica interna si internationala, locul ierarhiei luindu-l fuziunea. Ordinea juridica de o generalitate mai redusa este absorbita de cele mai ample, pina l nivelul dreptului international de anvergura mondiala. Suveranitatea legislativa este transferata de pe plan national pe cel international, normele intercomunitare absorbind cele comunitare particulare, iar colectivitatile nationale acceptind limitarea propriei autonomii de catre structurile supranationale. Dispare astfel ideea unui sistem pluralist al coexistentei unei ordini juridice statale suverane, concurente cu ordinea juridica internationala, constituindu-se un sistem juridic unic, in care normele internationale include cele nationale interne.

Scoala vieneza porneste de la orientarea filosofica neokantiana, reprezentata de Hans Kelsen si Alfred von Verdross, care abordeaza fenomenele internationale pe plan exclusiv juridic, excluzind factorul politic si social. Borma reflecta ceea ce trebuie sa fie, in opozitie cu fenomenele social-politice care reflecta ceea ce este de fapt. In spirit neoliberal, aceasta scoala tinde spre un sistem de norme independente de realitatea politica, postulind ca dreptul este obiectiv si nu reprezinta expresia valorilor unei ideologii dominante. In acest sens, suveranitatea este expresia suprematiei unui sistem de reguli juridice, in care ordinea juridica internationala are primatul asupra ordinei juridice particulare a diferitelor state. Acestea din urma nu sint suverane absolute, ci suveranitatea le este conferita de sistemul de drept international. Ca si in cazul scolii franceze, este vorba, deci, de un sistem juridic unitar, constituit insa nu prin fuziune si absorbtie, ci prin subordonare ierarhica. Aceasta presupune o instanta superioara suprastatala, in masura a delimita sfera de validitate a diua categorii de norme. Apare astfel necesitatea unei comunitati juridice internationale mondiale, superioara ordinei juridice statale particulare. Vointa unui singur stat nu poate obliga sau autoriza celelalte state, astfel incit competentele interne ale statelor nu se extind si in sfera relatiilor internationale. Se pun astfel bazele juridice ale unei organizari noi a lumii, in spiritul federalismului si a suprematiei absolute a dreptului international.

In opozitie cu aceste orientari, scoala germano-italiana, pornind de la considerentele economico-politice ale protectionismului, autoritarismului si suveranitatii nationale nelimitate, postuleaza prioritatea si autonomiei dreptului intern al statelor in raport cu normele internationale. Baza filosofica a acestei conceptii este ideea hegeliana a suveranitatii nelimitate ca baza a relatiilor interstatale, care se refera exclusiv la sfera relatiilor intre state suverane si independente. Suveranitatea interna a statelor inseamna competenta exclusiva a acestora de a armoniza interesele individuale din cadrul lor, in timp ce suveranitatea in plan international se bazeaza pe individualitatea lor absoluta si nelimitata in raporturile cu celelalte state. Dreptul international se intemeiaza pe autolimitarea voluntara a statelor si nu are caracter obiectiv (dupa cum sustinea scoala vieneza), ci depinde de vointa, de declaratiile unilaterale subiective ale statelor, lipsind o forta coercitiva capabila sa-I impuna normele, comparabila sau similara cu cea de care se bucura statul in interiorul sau, in relatiile cu indivizii care ii sint subordonati.

In conceptia reprezentantilor acestei scoli (Jellinek, Triepel), la baza dreptului international se afla acordurile voluntare intre state, neexistind nici o instanta superioara, cu autoritate competenta asupra statelor nationale. Norme obligatorii pentru state pot fi adoptate doar prin vointa comuna a acestora. In caz de conflict intre norma de drept international si existenta, interesele vitale, ale statului, cea care cedeaza este norma, intrucit, spun reprezentantii acestei orientari, dreptul international exista pentru state si nu invers. In conditiile conceptiei fundamentale a statului suveran absolut, ideea de drept international exista doar conditionat de vointa acestor state, negindu-se orice autoritate suprastatala, iar in consecinta, statul federal poate lua nastere doar prin vointa entitatilor statale implicate.

Aplicarea in practica a solutiilor alternative la Liga Natiunilor, cristalizate in dezbaterea teoretica din anii imediat urmatori primului razboi mondial, a fost obiectivul atit al unor organizatii si miscari non-guvernamentale, cit si al unor initiative politice la nivel oficial. Miscarile non-guvernamentale au avut obiectivul mobilizarii opiniei publice europene, a elitei intelectuale si politice, pentru a crea o stare de spirit favorabila unificarii europene in spirit federal si pentru a exercita presiuni asupra guvernelor in vederea efectuarii unor pasi practici in directia integrarii continentului pe plan economic, politic si spiritual. Dintre aceste initiative, cea mai influenta s-a dovedit, in anii´20 cu deosebire, miscarea pan-europeana condusa de contele austriac Richard Coudenhove-Kalerhi. Nascut in 1894 intr-o familie de o puternica traditie cosmopolita, originara din Brabant, care s-a mutat in secolul XVIII in Austria, inrudindu-se prin alianta cu familia cretana Kalergi si cu legaturi matrimoniale extinse in rindul nobilimii norvegiene, ruse, britanice, germane, poloneze, franceze, Richard Coudenhove-Kalergi era fiul ambasadorului austriac la Tokio, cu o mama japoneza. In cursul copilariei petrecute in Boemia, a primit o educatie austriaca, crestina, europeana si cosmopolita, inculcindu-I-se durabil spiritul de toleranta si de respingere a oricarui nationalism, ideea inrudirii, destinului comun, a unitatii si identitatii tuturor popoarelor europene, dincolo de specificul fiecaruia, ca si o perspectiva globala asupra lumii. In urma studiilor efectuate la Institutul Trezianum si la Universitatea din Viena, in 1917 obtine doctoratul in filosofie. Evenimentele razboiului si ale revolutiei ruse din 1917 ii indreapta interesul spre politica, considerind conflagratia mondiala o crima si nebunie, condamnind cu asprime nationalismul fanatic, exprimindu-si temerile pentru amenintarea ruseasca si identificind cauza Antantei cu cea a democratiei. El a primit cu entuziasm programul wilsonian de reorganizare postbelica a lumii, in conditiile haosului economic, al mizeriei sociale si instabilitatii politice generate de prabusirea marilor imperii. Adera la formula unor reforme treptate in plan social si economic, intr-un cadru politic liberal-democratic, si respinge bolsevismul rusesc ca un atac la libertatea individuala, conceputa ca valoare suprema.

Rezultatul tratatelor de pace si esecul solutiilor wilsoniene il determina sa adopte o pozitie deosebit de critica la adresa noilor realitati politice ale continentului. Europa divizata, rezultata in urma lor, creeaza un haos periculos al nationalismelor vindicative. Tratamentul umilitor aplicat Germaniei, ca si nationalismul statelor succesoare marilor imperii, constituie germeni ale unor viitoare conflicte generatoare de razboi. Liga Natiunilor este incapabila sa controleze aceasta situatie anarhica, in care se confrunta adeptii tratatelor de pace si revizionistii, nationalismele in concurenta, minoritatile si majoritatea, diversele orientari economice protectioniste. Se conturteaza astfel cu claritate, in viziunea sa, pericolul colapsului economic, al razboiului european si al ascensiunii bolsevismului, iar unicul remediu poate fi doar o unificare federala a continentului, in cadrele Statelor Unite ale Europei.

Pe baza studiului efectuat, in anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor si modelelor federaliste anterioare, el contureaza imaginea unei ere a primatului valorilor internationale in fata celor nationale, a unei faze de tranzitie a istoriei mondiale de la federatii continentale la cele intercontinentale, Europa aflindu-se intre continente gigant, cu resurse unificate, si salvarea ei constind intr-o armonizare si unire a intereselor celor 30 de state care o compun, integrindu-se intr-un sistem mondial aflat sub egida Ligii Natiunilor. Pentru apropierea de acest obiectiv, el postuleaza o campanie majora de educatie si propaganda in spiritul identitatii si solidaritatii general-europene, printr-o organizatie si miscare pan-europeana, menita a forma o opinie publica favorabila proiectului si a influenta in mod decisiv initiativele politice guvernamentale care sa-l puna in practica.

Programul miscarii pan-europene este formulat in cartea Pan-Europa, publicata la Viena in octombrie 1923. Acest manifest politic imbina viziunea globala cu un diagnostic exact al situatiei concrete a Europei. Esenta, in conceptia sa, este decaderea Europei datorita sistemului politic invechit, al accentului pus pus pe conflictele intre clase in locul relatiilor interstatale, a imbinarii slabiciunilor interne cu vulnerabilitatea in plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene. Marea Britanie, Rusia Sovietica, Japonia, Statele Unite, care sint fie federatii, fie imperii, cu resursele unificate, creeaza un cimp de forte planetar, in timp ce Europa se marginalizeaza datorita atomizarii in state independente, iar continentele rivale se integreaza tot mai mult. In conditiile dezvoltarii economice moderne, a globalizarii transporturilor si comunicatiilor, statele nationale devin un cadru strimt si generator de conflicte, pe cind unificarea continentului ar asigura pacea si stabilitatea, rezolvarea problemelor litigioase interne si transformarea Europei intr-o importanta putere mondiala, cu pastrarea primatului sau cultural. Acest obiectiv poate fi realizat pe doua cai: prin forta, respectiv cucerirea ruseasca si generalizarea continentala a modelului revolutiei bolsevice, fie prin unificarea federala voluntara a statelor europene.

Granitele Europei unificate, ale Pan- Europei, trebuiesc trasate tinind seama de factorii politici si culturali. Ea va cuprinde, intr-o prima faza, doar tarile continantale, cu exlcuderea Angliei, ale carei interese sint preponderent extraeuropene. Anglia insa va trebui atrasa sa sprijine uniunea pan-europeana dinafara ei, raminindu-i totodata deschisa posibilitatea aderarii viitoare. Pincipalul adversar al Europei unite va fi Rusia Sovietica, datorita sistemului sau politic nedemocratic si tendintelor de a-si exporta acest model. Pericolul rusesc va puta fi oprit prin forte unite, doar prin realizarea Pan- Europei inaintea refacerii economice si militare a colosului rasaritean, in caz contrar o Rusie refacuta dobindind inevitabil hegemonia asupra Europei divizate. Este necesar, deci, in prima faza, un pact de garantare a securitatii statelor invecinate cu Rusia, apoi un tratat de arbitraj obligatoriu intre toate statele europene, care sa impiedice o interventie posibila a Rusiei in conflictele intereuropene. Sa se dezvolte relatii economice pasnice intre uniunea pan-europeana si Rusia, iar in viitor sa se urmareasca atragerea acesteia intr-un program de dezarmare generala, pe baza convingerii ei treptate asupra ineficientei si inutilitatii razboiului contra Europei unite.

In ceea ce priveste relatiile cu America, doar integrarea economica si unificarea federala, imbinate cu cooperarea cu Rusia in plan economic si cu dezarmarea generala, vor putea impiedica 'cumpararea' Europei de catre americani, invazia marfurilor americane pe continent. Daca Europa va ramine divizata, va pierde pozitiile sale pe plan mondial in fata concurentei americane si a posibilei industrializari sovietice si chineze.

Liga Natiunilor se intemeiaza pe principii de organizare eronate, sustine contele austriac. Drepturile similare acordate tuturor statelor, indiferent de marimea si ponderea lor, caracterul incomplet prin excluderea Rusiei si Germaniei, interferenta statelor extraeuropene in problemele specifice continentului european, condamna organizatia la ineficienta si esec. I n conceptia sa, Liga Natiunilor va trebui restructurata ca o uniune de federatii regionale si continentale, care sa se ocupe doar de problemele globale, intercontinentale, Pan-Europa devenind o federatie autonoma in cadrele unei astfel de organizari unitare a lumii, care sa garanteze pacea mondiala.

Pentru rezolvarea problemelor interne ale continentului, sa se elimine, in primul rind, pericolul unui razboi intereuropean, din care ar profita doar Rusia. Mijloacele in acest sens ar fi federalizarea, arbitrajul obligatoriu si garantiile generale de securitate acordate tuturor statelor. In plan economic, sa se refaca cu forte unite regiunile distruse de razboi, sa se renunte la unele stribute ale suveranitatii nationale in domeniul politicii economice, realizindu-se o uniune vamala continentala. Unificarea economica a continentului sa preceada cea politica si sa se infaptuiasca treptat, prin integrarea unor entitati regionale. O alta premiza importanta a unitatii continentului este combaterea si eliminarea nationalismului, promovindu-se, prin educatie, ideea unitatii Europei in diversitatea culturilor sale nationale, care sint intretesute in cadrele culturii europene unice. Natiunile nu pot fi despartite prin frontiere si acestea trebuiesc golite de insemnatatea lor economica, strategica, spirituala, ceea ce va duce la disparitia treptata a urii intre natiuni si state. Cea mai grava problema politica a Europei -­rivalitatea franco-germana ­ sa se rezolve prin conciliere, Germania devenind principala bariera in calea expansiunii rusesti spre Occident. Alternativa nu poate fi decit alianta germano-rusa contra Frantei si un nou razboi european.

Realizarea practica a obiectivelor Pan-Europei urmeaza a avaea loc in mai multe etape. Intr-o prima faza, sa se convoace o Conferinta pan-europeana, in care sa se inffinteze comitete de organizare a Curtii de arbitraj, a Curtii de garantii, sa se dezbata problemele dezarmarii, ale unificarii comunicatiilor, vamilor, monedelor, protectia minoritatilor, reglementarea datoriilor si reparatiilor de razboi. Sa se decida periodicitatea acestor intruniri in viitor si sa se infiinteze un birou pan-european, ca organ central al miscarii de unificare europeana. I n faza urmatoare, sa se incheie tratate de arbitraj obligatoriu si un pact de securitate intre toate statele europene democratice, o uniune vamala pan-europeana, abolindu-se barierele vamale existente, incepind cu statele succesoare ale Monarhiei Austro-Ungare, creindu-se uniuni monetare si vamale regionale. In sfirsit, sa se elaboreze si sa se adopte o Constitutie pan-europeana, cu un parlament bicameral al continentului, o camera fiind cea a popoarelor, cu 3oo de deputati, si cealalta a statelor, reprezentind cele 26 de state continentale. Sa se generalizeze limba engleza, introdusa ca limba obligatorie in scolile primare si secundare.

Premiza indeplinirii acestui program este extinderea spiritului solidaritatii europene printr-o miscare de masa, care sa angreneze reprezentanti ai tuturor fortelor politice democratice, de la socialisti la catolici si liberali, generatia tinara, femei, intelectuali, toate clasele si paturile sociele, pentru combaterea nationalismului si sovinismului, a militarismului, a protectionbismului economic, a bolsevismului, si pentru a determina factorii guvernamentali ai tarilor continentului sa inlocuiasca viziunea politica a confruntarii cu cea a unificarii si federalizarii europene, ca o garantie a pacii, stabilitatii si a salvgardarii rolului mondial al Europei.

Pentru punerea in aplicare a acestui program, care, in pofida idealismului sau, a impreciziei in definirea unor detalii conceptuale sau organizatorice, datorat si tendintei de a atrage forte politice cit mai largi, era, fara indoiala, in sensul evolutiei istorice, contele Coudenhove-Kalergi a lansat in 1924 un Manifest european, in care a cerut tuturor fortelor democratice din Europa sa militeze pentru unificarea economica, politica si militara a continentului, prin uniune vamala si inlaturarea autarhiei economice, arbitraj obligatoriu si garantii reciproce de securitate, reorganizarea Ligii Natiunilor in colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietica, Statele Unite si tarile din Extremul Orient, reconciliere cu Germania, pentru a anula spiritul de revansa. Adresind apelul catre alegatori ca an toate tarile sa voteze doar candidatii favorabili unificarii europene, Manifestul se incheia contrapunind o Europa divizata, sorginte a mizeriei, agresiunii si razboaielor, unificarii continentale aducatoare de pace si prosperitate.

Activitatea organizatorica staruitoare si abila a contelui Coudenhove-Kalergi, in spiritul acestor idei programatice, a permis in citiva ani nasterea unei miscari pan-europene de anvergura, cu influenta importanta in cadrul opiniei publice si la nivelul forurilor oficiale guvernamentale. O editura a miscarii pan-europene la Viena, reviste ca 'Das neue Europa', 'Les États Unis d´Europe', 'L´Europe nouvelle', au contribuit esential la difuzarea programului pan-european. S-au infiintat sectii nationale in numeroase tari europene, avind in frunte personalitati de prim-plan ale vietii politice si intelectuale. Sectia austriaca era condusa de cancelarul federal Ignaz Seipel si vicecancelarul Karl Renner, una din personalitatile directoare ale miscarii socialiste internationale a vremii. Sectia germana includea pe social-democratul Paul Loebe, presedinte al Reichstagului, pe Erich Koch-Wieser, presedinte al Partidului Democrat, pe ministrul economiei Joseph Koeth. Sectia franceza avea in frunte pe ministrul economiei Louis Loucheur si pe liderul socialist Léon Blum. Printre personalitatile vietii cultuirale care si-au asumat obiectivele miscarii pan-europene se aflau Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains, Thomas si Heinrich Mann, Gerhardt Hauptmann, REINER Maria Rilke, Stefan Zweig, Franz Werfel, Selma Lagerlöf, Sigmund Freud, Albert Einstein, Jose Ortega y Gasset, Miguel de Unamuno, Richard Strauss, Bruno Walter, Max Reinhardt etc.

In ca in 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunta favorabil ideii Statelor Unite ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann, primind in repetate rinduri in audienta pe contele Coudenhove-Kalergi, se declara interesat de obiectivele economice ale uniunii preconizate, raminind, in schimb, rezervat fata de aspectele politice si critic fata de excluderea Marii Britanii din proiectul pan-european, Germania vizind, in esenta, o revizuire a tratatelor de pace in cadrele unei Ligi a Natiunilor reorganizata cu sprijin englez, mizind pe tendintele britanice de contracarare a hegemoniei continentale franceze. Ministrul de externe francez Aristide Briand accepta, in schimb, presedintia de onoare a Uniunii Pan-europene, care cunoaste cel mai insemnat succes organizatoric in octombrie 1926 prin convocarea primului Congres pan-european la Viena cu 2000 de participanti, sub presedintia lui Eduard Benes, Ignaz Sweipel, Joseph Caillaux, Paul Loebe, Francesco Saverio-Nitti si Nicola Politis.

Desi miscarea pan-europeana a lui Coudenhove-Kalergi a avut initiativa in promovarea ideii unificarii europene, nu au lipsit nici alte organizatii non-guvernamentale care si-au asumat un rol in aceasta privinta. Astfel, in 1924 ia fiinta Uniunea vamala europeana, prezidata de Edgar Stern-Rubath, Charles Gide si profesorul Emil Hantos. Miscarea isi propunea uniunea vamala treptata a tarilor europene in jurul unui nucleu central reprezentat de Franta, Germania, Belgia si Luxemburg, prin intelegeri regionale, acorduri de acrtel, cu atragerea Uniunii Sovietice, a Marii Britanii si a Statelor Unite, ca o etapa spre liberalizarea comertului mondial sub egida Ligii Natiunilor. Uniunea a editat trei reviste si a creat comitate nationale in diferite tari europene, bucurindu-se de sprijinul unor cercuri din cadrul Ministerului de externe francez, care suspectau miscarea pan-europeana a lui Coudenhove-Kalergi de simpatii filogermane, considerind totodata Statele Unite ale Europei o himera, iar tendinta de excludere a Uniunii Sovietice si a Statelor Unite o greseala. O alta organizatie, Asociatia pentru cooperarea europeana, infiintata in 1924 de Wilhelm Heile si avind in fruntea comitetului national francez pe matematicianul Émile Borel, incerca sa coaguleze unitatea elitei economice, politice si intelectuale din tarile europene in jurul unui program de extindere a cooperarii economice, de atragere a Marii Britanii in Europa unita, de dezvoltare a colaborarii cu Uniunea Sovietica, Turcia, Statele Unite si dominioanele britanice. In cercurile de afaceri britanice apar de asemenea tendinte de promovare a relatiilor economice cu continentul, principalii exponenti ai acestei orientari, ca industriasul Sir Alfred Mond, liderul industriei chimice engleze, politicianul conservator Leo Amery, care adera si la miscarea pan-europeana, liderul sindical laburist Ernest Bevin, militind pentru contracararea concurentei industriei americane printr-un bloc economic european, care sa includa si Anglia, evitindu-se orientarea exclusiva a acesteia spre propriul Imperiu si izolarea ei intre Statele Unite si Europa unita.

Tendintele de integrare economica a continentului inregistreaza in anii ´20 si citeva realizari concrete prin crearea in 1926 a cartelului international al otelului intre Franta, Germania, Belgia si Luxemburg, cu reglementarea productiei pe baza de cote anuale, prin infiintarea comitetului de studiu germano-francez, sub conducerea industriasului luxemburghez Émile Mayrisch, pentru promovarea unitatii economice a continentului si contracararea concurentei americane. Intre 4-23 mai 1927, se intruneste la Geneva o Conferinta economica mondiala, la care se dezbate liberalizarea comertului, desfiintarea barierelor vamale, modalitatile de aplicare ale clauzei natiunii celei mai favorizate.

Aceste initiative nu intirzie sa-si manifeste efectele si asupra politicii oficiale, guvernamentale, din principalele tari europene. Daca in primii ani de dupa razboi, in politica franceza prevaleaza elementele de forta, menite a asigura securitatea proprie prin aplicarea prevederilor tratatelor de pace cu slabirea si subordonarea Germaniei, orientare ce culmineaza cu ocupatia militara a regiunii Ruhr in 1923 pentru a garanta plata reparatiilor de razboi, Germania, in schimb, este cea care cauta iesirea din situatia ei dificila postbelica prin promovarea initiativelor de cooperare si integrare europeana, mai cu seama pe plan economic. Inca in 1919, cu prilejul dezbaterilor privind statutul viitoarei Ligi a Natiunilor, reprezentantii germani considera reconstructia de dupa razboi o responsabilitate europeana comuna, iar refacerea Germaniei ca o conditie a restabilirii normalitatii vietii economice a Europei. Ei sustin, de asemenea, ideea unei piete mondiale libere si accesul tuturor la sursele de materii prime si alimente. Dupa ce statele invingatoare refuza sa ia in considerare aceste puncte de vedere, in 1921 ministrul german al reconstructiei, Walter Rathenau, propune Frantei organizarea unei societati internationale de refacere economica a Europei si proiectul unei Uniuni vamale europene, realizate in etape, prin reducerea vamilor, inlaturarea interdictiilor de export-import, crearea unor uniuni regionale si zone economice libere. Conferinta economica din 1922 de la Genova pentru dezbaterea acestor probleme nedind rezultate concrete, se ajunge la tratatul separat germano-sovietic de la Rapallo, din acelasi an, care reflecta frustrarea si dezamagirea celor doua state excluse in cadrele Ligii Natiunilor si a cooperarii continentale preconizate de invingatori.

Dupa momentul de criza de maxima intensitate adus de anul 1923, prin ocupatia militara franceza a regiunii Ruhr si rezistenta pasiva a Germaniei, cu refuzul achitarii reparatiilor de razboi, incepind din anul 1924 protagonistii scenei politice europene ­ Franta si Germania ­ adopta o noua orientare, cea a reconcilierii, destinderii si cooperarii, considerate de catre promotorii acestei politici ­ ministrii de externe Aristide Briand si Gustav Stresemann ­ drept caile menite a aduce dorita pace si stabilitate pe continent. Desigur, dincolo de acest obiectiv general, fiecare dintre cele doua parti isi urmarea propriile interese: Franta ­ garantarea si stabilizarea securitatii proprii si mentinerea prevederilor tratatelor depace; Germania ­ reintrarea in Concertul statelor europene cu drepturi egale, refacerea puterii sale economice si revizuirea, in final, a reglementarilor postbelice, considerate dezavantajoase si nedrepte. Rezultatul confruntarii, in cursul negocierilor, a acestor puncte de vedere si interese contradictorii, a fost realizarea unor solutii de compromis, care au stimulat sperantele celor care vedeau in unificarea continentala panaceul menit a aduce pacea durabila si stabilitatea dorita. Incheierea pactului de la Locarno din 1925, prin care frontierele occidentale ale Germaniei erau garantate international, reprezenta un pas important spre obiectivele urmarite de Franta, in timp ce mentinerea negarantata a frontierelor rasaritene lasa deschisa pentru Germania perspectiva unei viitoare revizuiri a acestora. Primirea Germaniei in Liga Natiunilor in 1926 si acordul economic franco-german din 1927 au fost considerati pasi importanti in directia cooperarii la nivel continental. Pactul Briand-Kellog, incheiat in 1928 de ministri de externe francez si american privind excluderea razboiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor internationale, cu deschiderea posibilitatii de aderare pentru toate statele, marca tendinta de globalizare a acestor orientari pozitive spre destindere. Acordurile realizate in problema spinoasa a reparatiilor de razboi germane prin planurile Dawes si Young, ca si retragerea franceza din Ruhr in 1930, au contribuit la crearea unei atmosfere politice in care o initiativa majora pentru trecerea la realizarea concreta a unitatii europene se transforma dintr-un obiectiv utopic al viitorului nedefinit intr-o posibilitate imediata, palpabila.

Cel care si-a asumat o atare responsabilitate a fost ministrul de externe francez Aristide Briand, apropiat de miscarea pan-europeana, a carei presedintie de onoare o acceptase. In iunie 1929, el semnaleaza pentru prima oara tendinta transformarii proiectului unificarii europene intr-un obiect al dezbaterii politice oficiale interguvernamentale, scopul sau fiind crearea unui cadru institutional menit a garanta pacea si stabilitatea continentului si aplicarea in practica a prevederilor tratatelor de pace, in conditiile in care intelegerile bilaterale cu Germania erau insuficiente pentru indeplinirea acestui obiectiv, iar Liga Natiunilor era ineficienta datorita refuzului statelor extraeuropene, si in primul rind al Statelor Unite, de a se implica in problemele pacii Europei. In cursul unei intilniri la Madrid cu Gustav Stresemann, in 11 iunie 1929, Briand I-a prezentat proiectul unei federatii europene, sprijinite din exterior de Marea Britanie, care sa asigure pe de o parte pacea continentului, iar pe de alta parte contracararea preponderentei economice americane, care ajunsese sa egaleze volumul total al exporturilor si importurilor tuturor statelor europene. Ministrul de externe german s-a declarat favorabil obiectivelor economice, exprimind, in schimb, rezerve fata de o eventuala slabire a Ligii Natiunilor, prin crearea unor structuri institutionale paralele, ca si fata de o posibila confruntare cu Marea Britanie si Statele Unite, de la care Germania spera sprijin in tendintele sale de revizuire a tratatelor de pace, mai cu seama in privinta granitelor sale rasaritene. In timp ce Ministerul german al economiei se arata, in august 1929, interesat de avantajele economice ale proiectului prin amplificarea schimburilor si marirea capacitatii de concurenta externa a continentului, iar reprezentantul german la Liga Natiunilor sublinia contributia favorabila a unui astfel de demers pentru solutionarea problemelor economice, financiare si chiar politice ale Europei, consilierii politici ai lui Stresemann din Ministerul de externe isi exprimau neincrederea in propunerile lui Briand, suspectate de urmarirea exclusiva a unor interese nationale franceze in detrimentul Germaniei.

Dupa aceste antecedente, in 5 septembrie 1929, in cadrul Adunarii generale a Ligii Natiunilor, ministrul de externe francez Aristide Briand, care indeplinea la momentul respectiv si functia de prim-ministru al Frantei, pune oficial in dezbatere proiectul uniunii europene, sub forma unei legaturi federale, care sa permita discutarea in comun a tuturor problemelor de interes general continental, adoptarea de decizii si incheierea unui acord de garantare a securitatii. Asociatia statelor europene sa dezbata primordial problemele economice, dar aceasta legatura federala sa se extinda treptat si asupra planului social si politic. Fara a prezenta deocamdata detalii concrete privind structura si obiectivele viitoarei organizatii, Braind propunea adoptarea principiala a ideii unificarii europene si initierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei. In discursul ministrului de externe german Gustav Stresemann, din 9 septembrie 1929, erau sprijinite ferm obiectivele economice ale unei astfel de uniuni, prin crearea de noi piete pentru industria tarilor europene, rationalizarea economiei continentului si integrarea acesteia in circuitul mondial. El exprima, in schimb, necesitatea precizarii obiectivelor politice, astfel incit unificarea preconizata sa nu limiteze suveranitatea nationala a tarilor participante si sa nu fie indreptata impotriva nici unei puteri extraeuropene. In aceeasi zi, la intrunirea reprezentantilor celor 27 de state europene, initiata de Briand, la propunerea ministrilor de externe german si britanic Aristide Briand a fost solicitat sa prezinte pentru viitoarea Adunare generala a Ligii Natiunilor un memorandum scris cu proiectul detaliat al uniunii europene preconizate.

Aminarea astfel cu citeva luni a dezbaterii proiectului Briand a pecetluit practic soarta acesteia, datorita schimbarilor nefavorabile intervenite in contextul economic si politic international. Izbucnirea crizei economice mondiale duce la un val de masuri protectioniste, adoptate de statele afectate, tocmai atunci cind o componenta esentiala a unificarii europene ar fi fost demontarea barierelor si liberalizarea schimburilor internationale. Schimbari majore au loc si in viata politica germana. Moartea lui Stresemann in 3 octombrie 1929 si guvernul minoritar Brüning, venit la putere in urma alegerilor din 1930 care marcheaza o spectaculoasa intarire a pozitiilor extremei drepte, aduce o cotitura in orientarea politicii externe, in care ideea reconcilierii cu Franta cedeaza locul unei intransigente sporite pentru revizuirea tratatelor de pace si urmarirea prioritara a intereselor nationale ale Germaniei. Reapar in prim-plan proiectele de unificare regionala a tarilor central-europene sub egida Germaniei, de apropiere de Uniunea Sovietica si de Italia lui Mussolini, simptomatica fiind si atitudinea oficiala rece fata de cel de-al doilea Congres pan-european organizat la Berlin, in mai 1930, de contele Coudenhove-Kalergi, ca si fata de un proiect al acestuia inaintat forurilor guvernamentale germane, in acelasi an, pentru integrarea Europei ca o unitate regionala in Liga Natiunilor. Schimbari importante au loc si in contextul politic francez, unde, in urma unei campanii sustinute a dreptei nationaliste impotriva evacuarii regiunii renane, guvernul Briand este inlocuit cu un guvern condus de Tardieu, in care Briand isi pastreaza Ministerul de externe, dar presiunea elementelor nationaliste il obliga la corectii ale proiectelor sale, care sa tina seama intr-un grad mai accentuat de interesele specifice ale Frantei.

Dupa aceste antecedente, in mai 1930 Memorandumul asupra organizarii unei uniuni federale europene este prezentat tuturor guvernelor din Europa, cu exceptia Uniunii Sovietice si a Turciei, de catre ambasadorii francezi din capitalele tarilor continentului. Redactia Memorandumului a apartinut lui Braind si principalilor sai colaboratori, Massigli si Alexis Léger, acesta din urma sef de cabinet al ministrului, unul din inspiratorii politicii de destindere in raport cu Germania si atasat profund proiectelor de unificare europeana. El a avut la indemina si un proiect de pact economic european, elaborat de Jacques Rueff, secretar al Comisiei financiare a Ligii Natiunilor, care a oferit baza multora dintre propunerile Memorandumului in acest domeniu. Influenta acestor colaboratori, sustinatori ai solutiei federale, a fost insa cenzurata in cadrul Ministerului de externe francez de pozitia secretarului general al acestuia Philippe Berthelot, care prefera politica traditionala a colaborarii prioritare franco-britanice pentru tinerea in friu a refacerii Germaniei, in timp ce un alt influent demnitar al Ministerului de externe, Jacques Seydoux, era adept al restringerii cooperarii la domeniul economic, prin reducerea barierelor vamale si intelegeri regionale tip cartel in domenii specifice, respingind, in schimb, ca o himera, ideea Statelor Unite ale Europei. Proiectul Memortandumului, influentat intr-o prima instanta de dezbaterile din interiorul Ministerului francez de externe, a fost supus, apoi, dezbaterii Consiliului de ministri, unde a suferit noi corectii in spiritul fortelor nationaliste de dreapta, reprezentate in cabinetul Tardieu, rezultind, in cele din urma, un text final diferit in multe privinte de principiile generale enuntate in septembrie 1929 de BriandMemorandumul cuprinde o parte de consideratii generale, propunerile concrete in patru puncte si o motivare conclusiva a acestora. In consideratiile generale, se expliciteaza relatia intre preconizata Europa unita federala si Liga Natiunilor pe de o parte, statele nationale suverane pe de alta parte. Astfel, se considera, in primul rind, ca farimitarea Europei este o piedica in calea colaborarii si solidaritatii internationale si contravine astfel obiectivelor sistemului universal al Ligii Natiunilor. Unificarea federala a Europei nu se va realiza in afara acestei organizatii, ci, dimpotriva, se va urmari aducerea in concordanta a intereselor europene sub egida si in spiritul Ligii Natiunilor, ca o contributie esentiala la indeplinirea obiectivelor sale specifice. Liga Natiunilor isi va pastra integral atributiile si competentele avute pina acum. Proiectul nu este indreptat nici impotriva vreunei puteri extraeuropene, ci are in vedere colaborarea cu toate statele sau gruparile de state, in interesul asigurarii pacii generale. In sfirsit, relatiile federale ce se vor institui intre guvernele europene nu vor afecta suveranitatea nationala a statelor participante, care isi vor pastra independenta politica, scopul fiind coordonarea reciproca a actiunilor indreptate spre mentinerea pacii si stabilitatii, a dezvoltarii cooperarii internationale.

Dupa aceste enunturi menite a dezarma obiectiile deja exprimate (de pilda, de Stresemann) si cele previzibile impotriva proiectului, in Partea I-a se propune un tratat care sa proclame principiile unitatii morale a Europei si intarirea solemna a solidaritatii intre statele europene, orientarea lor generala spre o politica menita a asigura, prin eforturi comune, unitatea viitoare a continentului. Scopul declarat al tratatului va fi organizarea pasnica a Europei, in concordanta cu Statului Ligii Natiunilor. Asceste primcipii generale urmeaza a fi concretizate in cursul evolutiei ulterioare a procesului de unificare. In Partea a II-a, se propune infiintarea unui sistem institutional menit a pune in practica masurile preconizate. Astfel, principalele decizii vor fi adoptate de o Conferinta europeana, care se va intruni periodic si va cuprinde reprezentantii tuturor guvernelor europene membre ale Ligii Natiunilor (ceea ce inseamna excluderea Uniunii Sovietice si a Turciei). Organul executiv va fi un Comitet politic permanent, cu o componenta mai restrinsa, cu presedintia reinnoita aannual la care pot fi invitate si alte state, membre sau nemembre ale Ligii Natiunilor, atunci cind se dezbat probleme care le privesc in mod direct. Acest organism va avea menirea de a examina toate procedurile necesare realizarii si aplicarii proiectului de unificare si va cauta caile si mijloacele cele mai potrivite punerii in aplicare a federatiei europene. Va realiza un inventar general al programelor de cooperare in domeniul economic, social si politic si va actiona in directia traducerii in practica de catre guverne a deciziilor generale luate. Dupa adoptarea programului general de cooperare, va incredinta unor comitete speciale examinarea problemelor specifice, inca neabordate in cadrele institutionale existente ale Ligii Natiunilor, sub controlul Comitetului politic si sub responsabilitatea guvernelor participante. Un serviciu de Secretariat va elabora lucrarile preliminare si va asigura din punct de vedere administrativ executarea instructiunilor Comitetului politic permanent sau Conferintei europene.

Partea a III-a, esentiala din punctul de vedere al orientarii si continutului viitoarei uniuni, proclama, in primul rind, prioritatea problemelor politice in raport cu cele economice, astfel incit constructia europeana sa debuteze pe plan politic, orice progres pe calea unificarii economice fiind dependent strict de rezolvarea problemelor securitatii europene. Sacrificiile reclamate de integrarea economiilor nationale ale tarilor participante vor fi acceptabile doar in schimbul instaurarii increderii si pacii reale pe continent. Acest obiectiv se va realiza prin crearea unui sistem european de secutitate, generalizarea arbitrajului, extinderea garantiilor internationale instituite prin tratatul de la Locarno asupra intregii comunitati europene. De-abia dupa aceste masuri se va trece la crearea unei piete comune a Europei printr-un pact de solidaritate economica, stabilirea limitelor politicii vamale a fiecarui guvern, organizarea rationala a productiei si schimbului, eliberarea progresiva de bariere si simplificarea metodologica a circulatiei marfurilor, capitalului si persoanelor. Se va utiliza in acest scop interventia statului in economie si colaborarea interguvernamentala, iar procesul integrarii se va desfasura gradual, prin largirea treptata a structurilor comune, in faze succesive de unificare politica si integrare economica, realizate cu includerea de la inceput a tuturor statelor europene.

In sfirsit, in Partea a IV-a, sint enumerate domeniile economice, financiare, sociale, care ar urma sa faca obiectul prioritar al analizei primei Conferinte europene si a Comitetului politic permanent, pentru ca acestea sa se poata concentra pe deciziile principiale necesare crearii uniunii statelor europene. In final, se cere raspunsul guvernelor europene pina la data de 15 iulie 1930, pentru ca Adunarea generala a Ligii Natiunilor din toamna aceluiasi an sa poata adopta bazele unui acord european, care sa elibereze continentul de urmarile materiale si morale ale ultimului razboi.

Memorandumul reprezinta, fara indoiala, o remarcabila tentativa de solutionare realista, in spirit general-european, a gravelor probleme postbelice, create de divizarea teritoriala a continentului, de lipsa de concordanta a intereselor si de incredere intre statele si popoarele acestuia. El a dezamagit adeptii miscarii pan-europene, limitindu-se la propunerea unui acord general de principii morale si la crearea unor institutii comune, fara a se trece imediat la adoptarea unei Constitutii europene elaborate in detalii. Intregul proiect sta insa sub semnul cautarii compromisului acceptabil intre diversele interese nationale si caracterul inevitabil supranational, federal, al viitorului edificiu european.

Desigur, esential pentru soarta proiectului Briand era raspunsul oficial al guvernelor europene, o pozitie-cheie in acest sens revenindu-I Germaniei. In cadrul Ministerului de externe german, Julius Curtius, fost colaborator al lui Stresemann si fost ministru al economiei, participant la elaborarea politicii de reconciliere cu Franta si adept al avantajelor economice ale integrarii europene, in noua sa calitate de ministru de externe in cabinetul minoritar Brüning era expus unei presiuni puternice din partea dreptei nationaliste pentru punerea in prim-plan a intereselor specifice ale Germaniei de anulare a reparatiilor si de revizuire a tratatelor de pace, mai cu seama in privinta frontierelor rasaritene negarantate la Locarno. Principalii sai colaboratori, secrertarul de stat Bernhard von Bülow, consilierii Köpke si Weizsäcker, erau adversari consecventi ai proiectelor de unificare europeana, contracarind sistematic demersurile miscarii pan-europene a contelui Coudenhove-Kalergi si avind in vedere cu prioritate tendintele de revizuire a sistemului de la Versailles cu sprijinul sperat al Marii Britanii si al Statelor Unite, interesate in contracararea pretentiilor franceze de hegemonie continentala..
Asa cum era previzibil, refuzul german, care pune capat perspectivelor politicii de reconciliere, a oferit un bun prilej si celorlalte mari puteri europene pentru a gasi calea eludarii unui raspuns pozitiv prin formule care sa evite totusi o respingere in sine a ideii unificarii europene. Astfel, Anglia, exprimindu-si, in principiu, simpatia pentru colaborarea europeana si eliminarea pericolului de razboi printr-un sistem de garantii, sublinia necesitatea evitarii in acelasi timp a unor rivalitati izvorite din contrapunerea continentelor in cadrul LIGII Natiunilor. Opozitia extraeuropene fata de o unificare a Europei in forme institutionale distincte, indeosebi din partea statelor componente ale Commonwealthului, prioritare pentru interesele engleze, determina Marea Britanie sa se limiteze la contrapropunerea crearii in cadrul Ligii Natiunilor a unor comitete speciale pentru promovarea colaborarii europene. Italia fascista conditioneaza, in raspunsul ei, orice program de colaborare europeana de dezarmarea prealabila a Frantei, de garantarea respectului suveranitatii absolute a statelor nationale si de atragerea in aceste proiecte a Uniunii Sovietice si a Turciei.

Celelalte state europene, mici si mijlocii, cu exceptia Ungariei si Irlandei, accepta principial ideea unui tratat general de unificare europeana, dar cu rezerve si conditionari specifice, potrivit intereselor lor particulare. Astfel, o conditie quasi generala era cea a prezervarii independentei si suveranitatii statelor participante, doar Olanda fiind dispusa sa accepte anumite limitari in acest sens. Posibilitatea unui conflict de interese intre uniunea europeana si Liga Natiunilor nelinistea nu numai Anglia, ci si tarile scandinave, Belgia, Olanda. Tarile coloniale, cu puternice interese extraeuropene, obiectau impotriva unor bariere ridicate la nivel continental si contra posibilei prejudicieri a raporturilor cu lumea dinafara Europei. Prioritatea problemelor economice asupra celor politice, de securitate, era sustinuta de numeroase state europene. Egalitatea in drepturi intre tarile invingatoare si invinse in razboi era o alta conditie prealabila sustinuta de Ungaria si Bulgaria.

Dupa aceste antecedente nefavorabile, in 9 septembrie 1930 se intruneste la Geneva Conferinta reprezentantilor statelor europene, care era chemata sa-si dea verdictul asupra proiectului Briand. Autorul planului a propus adoptarea unei declaratii de principii in favoarea uniunii europene si a constituirii Adunarii federale. Contrapropunerea germana prevedea o simpla rezolutie, care sa declare vointa statelor de a dezbate problemele europene, in integralitatea lor, in cadrul exclusiv al Ligii Natiunilor. Pina la urma, la propunerea Angliei, rezolutia finala a prevazut doar constituirea in cadrul Ligii Natiunilor a unui comitet de studiu al problemei uniunii europene, cu un secretariat condus de secretarul general al Ligii, Eric Drummond. Comitetul s-a intrunit in ianuarie 1931 si a avut mai multe sesiuni pina in septembrie 1932 la Geneva, fara a adopta rezolutii, ci doar rapoarte adresate Adunarii Generale a Ligii Natiunilor. In dezbaterile sale, la care din mai 1931 a fost invitata si Uniunea Sovietica, nu au fost abordate decit probleme de detaliu de natura economica, respingindu-se, in septembrie 1931, si o ultima propunere a lui Briand privind crearea unei comisii permanente a Ligii Natiunilor pentru problema unitatii europene. Dezamagit si descurajat, Aristide Briand, cu putin inaintea mortii sale intervenite in martie 1932, a declarat retragerea proiectului sau si limitarea disponibilitatii viitoare a Frantei pentru o politica de intelegere cu Germania.

Se incheia astfel destinul unei initiative care a reprezentat momentul culminant al politicii de reconciliere din primul deceniu postbelic in vederea organizarii colective a pacii si securitatii continentului prin efortul propriu al tarilor sale, in conditiile in care Statele Unite si-au declinat vreun rol in acest sens, iar celelalte state extraeuropene reprezentate in Liga Natiunilor au refuzat sa se implice in rezolvarea problemelor Europei. Proiectul Briand a constituit, in pofida limitelor interne legate indeosebi de incompatibilitatea unificarii federale a continentului cu prezervarea suveranitatii absolute a statelor sale, ultima sansa de corectare pe cale pasnica, prin buna intelegere, a greselilor comise de autorii sistemului de la Versailles. Compromisurile impuse de presiunea nationalista in crestere, care au facut sa planeze asupra proiectului ambiguitati si suspiciuni mai mult sau mai putin intemeiate privind urmarirea prioritara a intereselor specifice franceze de hegemonie continentala, ca si schimbarea radicala a orientarii politicii externe germane, care a dat preferinta intereselor nationale in fata celor general-europene, au facut ca proiectul Briand sa se dovedeasca tardiv si sa esueze, deschizind, astfel, cale libera ascensiunii nationalismului economic si politic, regimurilor autoritare si tendintelor de inarmare, care au pregatit direct noua conflagratie mondiala.

Bibliografie:

Defarges, Moreau Philippe - Institutiile europene, Editura Amarcod, Timisoara, 2002

Florian Garz, Batalia pentru Europa, Bucuresti,1997

Charles Zorgbibe, Constructia europeana. Trecut, prezent si viitor, Ed. Trei,1998

John Pinder, European Community: The Building of a Union, Oxford University Press, 1991

Octavian Bibere, Uniunea Europeana: intre real si virtual, Ed. All , Bucuresti, 1999

Jean Boulois, Droit Institutionnel de l'Union européenne, Ed. Montchrestien, Paris, 1997