Membrii parlamentului european

MEMBRII PARLAMENTULUI EUROPEAN

In urma alegerilor parlamentare europene, candidatii care s-au bucurat de cea mai mare sustinere, devin europarlamentari. Aceasta pozitie implica un anumit statut, caracterizat de o serie de atributii, responsabilitati, drepturi, obligatii si chiar imunitati. Rolul jucat de un europarlamentar este unul extrem de complex si de aceea se impune existenta unor asemenea caracteristici bine stabilite. Conform acestora, deputatul european isi structureaza si ghideaza activitatile, isi cunoaste drepturile si obligatiile.

In decursul a aproape o jumatate de secol de activitate, de la constituirea institutiei Parlamentului pana la momentul mandatului actual, deputatii europeni si-au castigat atat drepturi si privilegii, cat si responsabilitati si obligatii. Incepand cu numarul locurilor in Parlament, care in momentul constituirii, in anul 1952, in cadrul Adunarii Comune a CECO numara 78 membri si continuand cu anul 1958 cand Adunarea Parlamentara Europeana, era comuna celor trei Comunitati Europene si avea 142 de membri.

Dupa aderarea Marii Britanii, a Irlandei si Danemarcei in 1973, Parlamentul European insuma 198 membri, numarul acestora crescind in mod substantial ca urmare a noilor extinderi ale constructiei comunitare. Astfel, in mandatul 1999-2004 Parlamentul European a numarat 626 parlamentari, iar incepand cu anul 2004, in urma aderarii a zece noi state la Uniunea Europeana, pentru primii trei ani ai mandatului 2004-2009 numarul parlamentarilor europeni a crescut la 732. Odata cu aderarea Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana de la 1 ianuarie 2007, numarul membrilor Parlamentului a crescut temporar la 785, pentru ca, in urma alegerilor din luna iunie 2009 si pana la intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona sa aiba 736 membri, iar dupa aceasta data numarul eurodeputatilor sa fie stabilit la 750, plus presedintele Parlamentului European . In cadrul Parlamentului European deputatii sunt alesi proportional cu numarul populatiei din tara membra din care provin, iar in forul european nu sunt grupati pe blocuri nationale, ci pe grupuri ideologice. In acest fel Parlamentul European ofera o imagine clara a spectrului politic al Uniunii Europene.

Avand in vedere unele nemultumiri ale statelor membre cu privire la distribuirea numarului de locuri in cadrul Parlamentului European, in urma Consiliului European din iunie 2007 , Parlamentul European a primit solicitarea de a prezenta un raport cu privire la modificarea sistemului de distribuire a numarului de europarlamentari atribuit fiecarui stat membru. Conform propunerilor din Raportul Severin-Lamassoure , prezentat in luna octombrie 2007, 12 state membre urmau sa aiba parte de locuri suplimentare in Parlamentul European, aceste schimbari bazandu-se pe principiul "proportionalitatii degresive". Acesta presupune ca statele cu o populatie mai mare sa fie reprezentate de mai multi europarlamentari, avantaj care trebuie sa se diminueze pe masura ce populatia tarilor membre scade. Pentru aplicarea conceptului de proportionalitate degresiva , cei doi raportori au propus ca distribuirea locurilor in Parlament sa urmeze o serie de principii. Primul principiu al "solidaritatii la nivel european", potrivit caruia statele membre cu o populatie mai mare accepta sa dispuna de un numar de locuri in Parlament inferior numarului de locuitori. Al doilea principiu propune ca numarul parlamentarilor sa fie direct proportional cu ponderea populatiei lor la nivelul UE, in scopul unei mai bune reprezentari a statelor cu un numar redus de locuitori. Al treilea principiu al "flexibilitatii justificate", care permite reducerea, pe cat posibil, a discrepantelor care exista, in prezent, intre statele membre, in ceea ce priveste reprezentarea in Parlament. Principiul "reprezentarii nationale" , care garanteaza fiecarui stat membru un numar de deputati suficient pentru a permite reprezentarea parlamentara, a tuturor curentelor politice importante la nivel national.

Propunerea Parlamentului a fost supusa aprobarii sefilor de stat sau de guvern la Summit-ul de la Lisabona din 18-19 octombrie 2007, redistribuirea locurilor in Parlamentul European fiind una dintre ultimele dificultati inainte de finalizarea noului Tratat european, prin care s-a stabilit ca reprezentarea cetatenilor trebuie sa fie asigurata in mod proportional descrescator, fiecare stat membru putand avea intre maximum nouazeci si sase de locuri si minimum sase.

Tinand cont de faptul ca procesul de ratificare al Tratatului de la Lisabona ar fi putut sa nu se incheie, lucru care s-a si intamplat, pana la alegerile europene din anul 2009, Consiliul European de la Bruxelles din decembrie 2008 a enuntat un set de masuri tranzitorii referitoare la componenta Parlamentului European, stabilind ca in cazul in care Tratatul de la Lisabona intra in vigoare dupa alegerile europene din iunie 2009, "vor fi adoptate cat mai repede posibil masuri tranzitorii, in conformitate cu procedurile legale necesare, in scopul de a creste, pana la sfarsitul mandatului parlamentar 2009-2014, in conformitate cu cifrele prevazute in cadrul Conferintei interguvernamentale care a aprobat Tratatul de la Lisabona, numarul de deputati europeni ai celor douasprezece state membre pentru care s-a stabilit aceasta crestere" . Astfel, la cele 736 de locuri ocupate in urma alegerilor pentru Parlamentul European din iunie 2009 au fost adaugate alte 18, numarul europarlamentarilor crescand la 754 pana la sfarsitul mandatului parlamentar 2009-2014. Aceste locuri suplimentare fiind atribuite astfel: Spania - 4; Austria, Franta si Suedia - 2; Bulgaria, Letonia, Marea Britanie, Polonia, Portugalia, Olanda si Slovenia - 1 .

Conform articolului 1 din Regulamentul Parlamentului European, denumirea membrilor Parlamentului European este "Deputati in Parlamentul European" in romana, iar in limbajul uzual s-au incetatenit in tara noastra si denumirile de "eurodeputati" sau "parlamentari europeni" .

Membrii Parlamentului European sunt alesi prin sufragiu universal direct, intr-un sistem de reprezentare proportionala, fie pe baza regionala, cum este cazul in Italia, in Marea Britanie si in Belgia, fie pe baza nationala, cum se intampla in Franta, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg si in alte tari, sau intr-un sistem mixt, ca in Germania. Peste tot se aplica aceleasi reguli democratice, iar dintre acestea in special dreptul de vot la varsta de 18 ani, egalitatea intre femei si barbati, si votul secret. In unele state membre, cum ar fi Belgia, Luxemburg si Grecia, participarea la vot este obligatorie.

Membrii Parlamentului European nu au voie sa desfasoare anumite activitati profesionale sau sa detina anumite functii cum ar fi functia de judecator, ministru sau director al unei companii de stat, membru al vreunui guvern national, membru al Comisiei, membru al Curtii de Justitie sau grefier, membru al curtii de Conturi sau orice alta functie intr-o institutie europeana . De asemenea, ei trebuie sa se supuna legilor nationale care restrictioneaza sau interzic mandatele duble. Initial candidatii la alegerile pentru europarlamentari trebuiau sa fie cetattni ai statului pentru care candidau. Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht, s-a introdus "principiul domiciliului" . Conform acestui principiu orice cetatean care isi are domiciliul intr-un stat european are acelasi drept de a candida ca un cetatean al statului respectiv.

Cele mai importante activitati ale unui europarlamentar sunt intalnirile cu cei ce i-au ales in tara de resedinta, asa cum pentru fiecare parlamentar national este importanta activitatea in circumscriptia de care apartine. Deplasarea in circumscriptia electorala a eurodeputatului belgian sau francez este mai facila decat a cipriotului, distantele fata de Bruxelles fiind diferite. In circumscriptiile lor electorale, europarlamentarii au de a face cu alegatorii individuali, cu organizatiile locale, cu politicienii din tara de origine si din zona unde au fost alesi, cu comunitatea de afaceri, cu cercetatorii, cu lumea universitara, sindicatele si tot ce influenteaza si intereseaza activitatea sa ca parlamentar european. Pentru a-si indeplini toate aceste atributii, eurodeputatii sunt dotati cu mai multe birouri, in tara de origine, la Bruxelles, la Strasbourg, precum si cu un personal destul de numeros.

Nu este foarte cunoscut faptul ca eurodeputatul dispune de mai putine puteri decat un membru al parlamentului national, indiferent din ce stat ar proveni. Din acest motiv, europarlamentarii sunt mai putin « vizibili » in tarile lor decat membrii parlamentelor nationale. Daca aproape trei sferturi din timpul de lucru si-l petrec la Bruxelles, eurodeputatii cauta sa-si stabileasca domiciliul permanent acolo, cat mai aproape de capitala Europei. Cei ce provin din tari mai indepartate prefera sa-si aduca familiile in Belgia.

Din perspectiva privilegiilor si imunitatii, europarlamentarii beneficiaza in tara lor de origine, conform protocolului de privilegii si imunitati al Uniunii Europene, de aceleasi privilegii si imunitati ca si membrii parlamentului national. Cand se afla pe teritoriul altui stat membru, ei sunt imuni la detentie in baza procedurilor legale, cu exceptia cazurilor cand sunt prinsi in flagrant delict. Aceasta imunitate poate fi ridicata numai la cererea autoritatilor statului de origine, adresata Parlamentului European.