MITURILE COMUNISMULUI ROMÂNESC

MITURILE COMUNISMULUI ROMÂNESC

1.Mitul Conducatorului

În toate culturile politice moderne, Istoria este menita sa aiba o functie legitimatoare in ceea ce priveste prezentul. Conducatorii cei mai de seama ai natiunii sunt dati drept exemplu de bravura si civism generatiilor urmatoare de scolari sau generatiilor de electori. Fondatorii istoriei americane, eroii gali ai Frantei etc. - toate acestea reprezinta un raspuns la aceeasi singura problema: reiterarea unui trecut care, pe de o parte, sa fie pregatit sa ofere un exemplu pentru prezent si, pe de alta parte, sa fie responsabil de un viitor care va fi, aproape imperios, mai bun.Tinand seama de faptul ca fiecare epoca are propriile sale valori dominante, istoria trebuie rescrisa in functie de acestea.

Într-un sistem politic bazat pe intaietatea autoritatii, fenomenul de rescriere a istoriei este, in mod normal, deseori corelat de mitul si de cultul Conducatorului. În cazul istoriei romanesti, aceasta evolutie in tandem a politicii cu rescrierea istoriei poate fi, riguros, urmarita incepand cu timpurile eroice ale dacilor (adica transcrierea lor moderna, in functie de necesitati politice) si pana la prezentul comunist, observandu-se modul in care cultura romana a inregistrat / modificat / investit cu roluri precise anumite personaje istorice. Mitificarea acestor personaje nu este produsul exclusiv al epocii comuniste; se poate spune insa ca regimul comunist a mostenit" aceste figuri, le-a modelat" in functie de interesele proprii si, la capatul acestui proces, aceste personaje istorice remodelate erau menite sa joace rolul lor legitimator pentru noul sistem politic.

Pus in acelasi format"  cu aceste personalitati istorice, Conducatorul comunist este inserat in cadrul istoriei ca lider national", iar partidul pe care-l reprezinta se transforma in partid national" :  Conducatorul se impune prin indrazneala, prin capacitatea sa de a respinge si de a contesta." De la statul regelui dac Burebista si pana la statul lui Ceausescu este, in aceste conditii, o simpla evolutie istorica, o trecere" normala, singura posibila. Conducatorul manifesta in modul sau de actiune o intreaga istorie, iar menirea lui consta in argumentare sistematica (este sarcina mecanismului sau de propaganda si a clientilor sai) ca - fata de aceasta istorie - este un vrednic succesor, ca biografia sa - neaparat ireprosabila, dupa cum era prezentata in cazul Conducatorului Ceausescu - este la randu-i destoinica de aceasta biografie a poporului" care este istoria nationala. Investigand cazul lui Stalin (caz similar in raport cu Nicolae Ceausescu, cu atat mai mult cu cat acesta din urma si cultul sau a fost cel care a umplut, cu o oarecare taraganare, dar cu o eficacitate sigura, locul ramas pustiu prin moartea parintelui popoarelor" si prin demontarea cultului sau), Lilly Marcou observa ca aceasta suprapunere a unei istorii care se vrea eroica si exemplara, enuntata pe temeiul unui marxism condensat si normativ, si a unei biografii care se identifica istoriei tarii si a partidului care o conduce, constituie baza ideologica a ceea ce se va numi mai tarziu cultul personalitatii."

Cautand indicatoare comparative in trecutul national, este vizibil ca regimul comunist roman se razboia, de fapt, cu propriile sale frustrari de uzurpator. Constransa la acest rol, de furnizor de legitimitate, Istoria devine un fel de ritual de trecere catre deplina credibilitate. Reeditarea sa in functie de interesul politic (pe de o parte) si mitizarea ei in functie de ceea ce ar fi trebuit sa prezinte (pe de alta) se transforma in prioritati de ordin ideologic, prin intermediul istoriei rescrise. Conducatorul se recreaza el insusi, gasind mereu sursele si resursele unei neintrerupte revitalizari ideologice si simbolice, atat pentru sine cat si pentru partidul in fruntea caruia se afla, partid prezentat - printr-o formulare tributara limbii de lemn a propagandei oficiale, dar care va face o indelungata cariera in documentele de partid - ca o chintesenta a activismului istoric revolutionar si a traditiilor democratice ale muncitorimii romane. În alta ordine de idei, grija fata de istorie este menita de a comunica insignele respectului pe care regimul il poarta identitatii romanesti, in sens larg; un paragraf dintr-un discurs al lui Ceausescu (parafraza din istoriografia romantica romaneasca) ramane memorabil in urmatoarele decenii: Oare cum s-ar simti un popor care (.) nu si-ar cunoaste istoria? Nu ar fi ca un copil care nu-si cunoaste parintii si se simte strain pe lume? Fara indoiala ca asa ar fi."

Felul in care Ceausescu si edificatorii cultului sau vor utiliza simbolurile istoriei nationale se afla in prelungirea nemijlocita a rescrierii istoriei pe care, la propriu, comunismul o efectueaza de la inceputurile istoriei sale ca forta conducatoare a societatii. Conducatorul Ceausescu isi va da seama relativ repede ca o supraveghere a trecutului constituie calea cea mai sigura de suprematie asupra prezentului: trebuie - spunea el delegatilor de partid prezenti la Congresul al XI-lea (25-28 noiembrie 1974) - sa lichidam cu desavarsire mentalitatea anarhica, mic-burgheza, problemele istoriei, ale diferitelor stiinte sociale, sunt doar probleme de specialitate. Acestea sunt probleme ale teoriei si ideologiei comuniste."

Mergand in continuarea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceausescu a realizat si pasi pe care acesta nu-i facuse: ca unul din ce in ce mai convins ca face istoria tarii sale, Conducatorul Ceausescu a incercat, el insusi, sa rescrie la propriu istoria tarii. Se remarca succesivitatea acestei incercari a Conducatorului, cu cele trei etape ale sale din manifestarile sale publice de istoric".

Prima faza sau punctul de plecare al acestui efort istoric constructiv" se afla in discursurile Conducatorului cauzate de aniversarea unor momente diferite din istoria tarii (cu precadere) sau a partidului, cuvantari publicate de fiecare data in scurt timp si, deseori, traduse in limbi de circulatie internationala, cu atat mai mult cu cat cuprindeau afirmatii destinate sa aprecieze unele probleme delicate. Uneori, caracterul conjunctural al acestor aniversari putea da nastere unor asocieri total neobisnuite, intre evenimente care, din punct de vedere istoric, nu aveau foarte multe lucruri in comun - precum aniversarea simultana, in mai 1975, mai intai a celor 30 de ani trecuti de la victoria asupra Germaniei naziste si a 98 de ani de la cucerirea independentei nationale a statului roman, sau, mai apoi, in aceeasi luna, aniversarea a 375 de ani de la prima unire a romanilor de catre Mihai Viteazul si a 2000 de ani de atestare a orasului Alba Iulia; sau situatia similara, in iunie 1978, a aniversarii in comun a revolutiei burgheze din 1848 din Tara Romaneasca si a nationalizarii intreprinse de comunisti in 1948. La o prima impresie, aceasta alaturare prin nimic explicabila ar rezulta din obligativitatea, ca atare, a aniversarilor respective, impuse din considerente politice formale.

Aceasta juxtapunere era insa, pentru Conducatorul Ceausescu, perfect justificatoare si in deplina concordanta cu propria sa viziune asupra istoriei nationale. Exista toate dovezile pentru a crede ca el insusi crescut in fapt la scoala unui marxism rudimentar filtrat prin interpretarile staliniste pe care le cunoscuse, sub forma fragmentara si nici macar sistematica, in inchisoare, Nicolae Ceausescu era pe deplin convins ca oranduirea comunista reprezinta un sfarsit al istoriei" sau, altfel spus, un apogeu de nedepasit al istoriei in intelesul ei general. Prin urmare, Nicolae Ceausescu putea foarte bine sa agreeze ideea posibilei uniuni dintre astfel de evenimente total opuse, din moment ce ele duceau, potrivit convingerilor sale simple, dar foarte rigide, catre prezentul socialist al tarii si catre unicul viitor posibil din punct de vedere politic - cel comunist. Miturile si cliseele istorice sunt prezente inevitabil in discursul politic comunist, discurs care este intotdeauna (sau, in orice caz, adesea) in plina fermentatie, cu atat mai mult cu cat rescrierea istoriei nu este un fenomen nici nou, nici necunoscut. Istoricii comunismului nu fac exceptie; din acest punct de vedere, adevarata dificultate este sesizarea acelei ratiuni a prezentului in functie de care va fi reconstruit/ remodelat trecutul.

A doua faza in rescrierea la propriu a istoriei de catre Conducatorul Ceausescu a constat in sortarea unora dintre afirmatiile sale referitoare la un eveniment istoric anume si stringerea lor intre copertile unui volum. Cel mai reusit exemplu este volumul dedicat (in 1979, dupa evaluarile cele mai credibile) momentului istoric 23 august 1944". Trebuie spus, in context, ca motivul alegerii acestui eveniment nu consta numai in aniversarea celor 35 de ani la data aparitiei probabile a lucrarii. 23 august 1944" are pentru regim, o insemnatate ce coboara'' din infatisarea sa - de catre istoriografia oficiala si de catre discursul oficial de partid - ca reprezentand momentul zero" al noii Romanii postbelice, data la care intoarcerea armelor de catre armata romana impotriva aliatului german de pana atunci ar fi coincis cu inceputul unei revolutii de eliberare sociala si nationala, antifascista si antiimperialista" care a condus in mod legitim si firesc, in cele din urma, la preluarea puterii de catre partidul comunist. Momentul este cu atat mai valoros pentru istorie cu cat este unul dintre cele mai vizibile exemple ale complexului sau de inferioritate si a conditiei sale de uzurpator in raport cu veritabilii protagonisti ai istoriei.

Tot spre sfarsitul anilor '70 incepe si cea de-a treia etapa a manifestarilor de istoric ale Conducatorului, odata cu aparitia unor volume dedicate in totalitate istoriei patriei si partidului comunist (publicate uneori si la anumite edituri din exteriorul tarii); chiar daca este imposibil de apreciat in ce masura aceste scrieri pot fi atribuite Conducatorului sau celui care ingrijea editia respectiva, (precum Ion Popescu-Puturi - in cazul volumul din 1979 si nu numai - el insusi comunist din vechea garda a ilegalistilor, devenit ulterior unul dintre principalii istorici de partid si director al Institutului de Istorie a PCR), un astfel de volum (si aprecierile cuprinse aici) devine repede noul standard in materie de istorie, asa cum cu decenii in urma, in Uniunea Sovietica, Cursul scurt de istorie al PC al Uniunii Sovietice" scris de Stalin, stabilise canoanele genului. Ultima productie de gen atribuita lui Nicolae Ceausescu este, in fine, o tentativa de inglobare a intregii istorii a tarii - sau, dupa cum se deduce din titlul lucrarii, o istorie a tarii filtrata de catre Conducator Istoria poporului roman in conceptia presedintelui Nicolae Ceausescu

Dupa ce a ocupat functia de secretar general al partidului comunist, actiunile realizate de Nicolae Ceausescu i-au adus reputatia de erou national si international al unui comunism independent. Însa progresiv, Nicolae Ceausescu va concentra intreaga putere in mainile sale, punctul culminant constituindu-se in anul 1974, cand el isi asuma titlul de Presedinte al Republicii Socialiste Romania. Acest eveniment a marcat inceputul cultului personalitatii, care a dezvoltat repede o dinamica proprie si a ajuns in anii '80 la schizofrenia unui popor intreg. Cu ocazia vizitelor facute in China si Coreea de Nord, Ceausescu a fost fascinat si placut surprins de adularea lui Mao Zedong si a lui Kim Ir-sen. Divinizarea acestora, care era amanuntit regizata si coregrafiata, atat prin reprezentatii scenice cat si prin afise, opere de arta, i-a inflacarat imaginatia conducatorului roman. Revenind in tara el a cerut aceleasi lucruri, prezentand in sedinta Comitetului Executiv al C. C. al PCR din 6 iulie 1971 cele 17 "teze", care au fost inaltate la statutul unei "minirevolutii culturale".

Partidul, desi teoretic isi mentine puterea, se transforma in facto intr-o unealta a puterii personale a lui Ceauseascu. Toate elogiile si meritele se indreapta spre Conducator, care este considerat detinatorul inteligentei supreme, cel de la care proveneau binele si bunastarea intregului popor, partidul devenind doar un auxiliar, un instrument al acestuia. Cultul personalitatii, care va deveni un cult de stat, este privit ca un dispozitiv folosit pentru a dobandi un semn emotional de la popor, dar si pentru reliefarea celebritatii lui Ceausescu in lume, in calitate de ideolog marxist-leninist inovator si ca lider politic. În cursul anilor '70, cultul personalitatii a inceput sa o includa si pe Elena Ceausescu, mai ales din momentul in care ea a inceput sa-si asume mai multe din prerogativele sotului ei, multe din reprezentarile artistice ale vremii infatisand cuplul Ceausescu. Adevarate zeificari au loc mai ales cu ocazia sarbatoririi zilelor de nastere ale cuplului prezidential.

Se observa ca in anatomia mitului Conducatorului in ipostaza comunista, se evidentiaza versiunea autohtona, puternic legata de idealul national, intruchipata in imaginea mitica a eroilor: "El uimeste, emotioneaza, captiveaza si subjuga, e capabil sa exercite in jurul sau un fel de fascinatie senzuala, care confera fiecarui gest, fiecarui cuvant o rezonanta afectiva de mare profunzime. Pentru a-i merita stima, pentru a beneficia de prietenia, de bunavointa sa nu exista sacrificiu de care cei mai umili dintre membrii grupului sa nu se simta, sa nu se dovedeasca a fi capabili. "[5] Un exemplu revelator in acest sens este tabloul lui Dan Hatmanu, in care cuplul Ceausescu este prezentat intr-o situatie inedita: ciocnind paharele cu domnitorul Stefan cel Mare. În acest mod, se impune justificarea domniei lui Ceausescu, apelandu-se la figurile remarcabile ale galeriei de eroi nationali romani.

În particular, rolul de Conducator al lui Nicolae Ceausescu era fixat prin accentuarea continuitatii dintre acesta si un lung sir de eroi nationali, ca de exemplu, regii daci si voievozii. Aceasta galerie de personalitati ar forma in opinia lui Ceausescu un fel de guvern paralel care actioneaza din umbra, invizibil si totusi foarte prezent. Asfel, stand alaturi de Stefan cel Mare, care este considerat ca fiind "Învingatorul", semantica aceastei lucrari este aceea a unei imagini a lui Ceausescu care este autoritar, cu spirit justitiar, ce trebuie sa duca o politica externa ferma, jucand totodata un rol civilizator intr-o tara pe care o unifica prin contributia sa.

O alta reprezentare interesanta a lui Nicolae Ceausescu este aceea in care este prezentat ca un voievod sau rege, tinand in mana un simbol semnificativ si anume: un sceptru al puterii. Titlul tabloului "Regele comunist" scoate in evidenta foarte bine faptul ca, mitul Conducatorului propovaduia descendenta lui Ceausescu din marii eroi nationali. Desi vestimentatia sa este contemporana, este vizibila dorinta de a se aplica dictatorului o aura legendara. Fundalul acestui tablou cuprinde cativa copii care se joaca fericiti, fara nici o grija. Se observa clar prezenta copiilor in multe din reprezentarile plastice ale epocii Ceausescu, care devin motive artistice, prin intermediul lor se vrea sa se reprezinte imaginea unui viitor cert si fericit. În planul cel mai indepartat, se observa conturul unui oras plin de fabrici, cladiri inalte si poduri. Rolul acestor reprezentari este reliefarea unui nivel inalt de dezvoltare la care a ajuns tara, desigur toate acestea datorandu-se "Conducatorului luminat". Acesta fiind inzestrat cu insusirile cele mai de seama, mare ganditor politic si patriot, a fost capabil sa aduca tara pe cele mai inalte culmi ale gloriei: "Se impune ca un model, un model deosebit de apropiat, in care fiecare poate opera si poate incerca sa se recunoasca." Toate aceste elemente argumenteaza compozitia portretului votiv al celei mai marete ctitorii din istoria noastra, edificiul Romaniei de azi.

În concluzie, acest cult al personalitatii lui Nicolae Ceausescu nu a aparut pe un teren arid, ci a fost facilitat de activitatea din interiorul partidului, caracterizata de aplicarea unor metode dictatoriale, ca zone ce sfidau cele mai elementare norme ale democratiei si ale respectului pentru afirmarea personalitatii umane. O vasta acumulare de putere in mainile lui Ceausescu a deschis calea catre arbitrariu, subiectivism si excese de natura personala. El a fost descris, pe buna dreptate, ca un "Tiran modern", intr-un documentar TV austriac difuzat la Viena in ianuarie 1986, si care a dezvaluit, printre altele, ridicola glorificare a lui Ceausescu si a sotiei sale, precum si acuta criza economica, alimentara si energetica prin care trecea Romania si masurile inumane de austeritate impuse de dictatorul de la Bucuresti.

2. Mitul Omului nou

Lucian Boia afirma ca mitologia comunista este proprie determinismului si voluntarismului, libertara si totalitara, democratica si elitista, internationalista si nationalista. Predecesorul comunismului, marxismul s-a fundamentat pe teoria valorii si a plusvalorii ca precept universal. Pentru Marx, adevarata valoare era munca fizica a proletarului. Oprimarea clasei proletare de catre capitalisti reprezenta un "start" catre societatea comunista, pas realizat prin anihilarea clasei parazite si exploatatoare. Dar secolul al XX-lea nu prezinta nici o convergenta cu ideologia marxista.

Începutul comunismului s-a manifestat in tarile foarte sarace ale lumii: Rusia, China, Angola sau Etiopia. Astfel ca, odata cu trecerea timpului, comunismul nu mai este determinist, el asimiland voluntarismul. Se proiecteaza o economie noua, o societate noua, un om nou, un mediu natural nou. Proiectele lui Ceausescu care astazi par absurde, se supuneau marelui plan ideal al comunismului.

Comunismul realizat de mase pentru mase este un edificiu contrafacut si mentinut prin constrangeri umile pentru a nu se desfiinta de la sine: "O societate noua va produce un om nou, dar in acelasi timp ii revenea omului nou insusi, cel putin primelor exemplare ale speciei, misiunea de a construi societatea noua.''[7] Partidul a luat forma unui reprezentant al maselor. El trebuie sa ofere un lider. Acesta reprezinta concretizarea partidului.

Comunismul se remarca insa ca o ideologie universalista. Sentinta care a pus bazele acestei teorii, "Proletari din toate tarile, uniti-va" ! avea drept scop lupta impotriva burgheziei din toata lumea. Muncitorimea trebuie sa se razvrateasca impotriva "cheaburilor", a capitalistilor. Deplasarea comunismului spre nationalism este consolidata prin exagerarea celui din urma, accentul nu mai cade pe viitor, ci pe trecut. Modelul romanesc este o subdiviziune a celui rusesc (protocronism), astfel, in anii '50, cu cateva exceptii, intreaga stiinta si tehnologie mondiala fusesera inventate de savantii rusi.

Un om de laborator, un om de tip nou: o noua perspectiva se impune la orizont. Omul nou este dotat cu o vointa nefireasca, cu o putere de munca nu mai putin extraordinara, un spirit de devotament nemaivazut, cu o disciplina de fier si cu o fermitate din cele mai darze El este omul unei societati noi si necunoscute, unei morale noi, unui umanism profund, al realismului inaripat. Cele zece porunci din finalul eseului "Homo sovieticus" de Alexandr Zinoviev sustin victoria urii, lipsei de speranta, disperarii. "Nu iubiti ! Am iubit si am fost iubit odata. A fost o tortura. În propria noastra fiinta personificam, de fapt, imposibilitatea iubirii adevarate si de aceea ura reciproca ne-a cuprins etern sufletele."[8]

"Omul nou", vazut ca o specie de laborator este stimulat sa desconsidere nu numai iubirea, ci si speranta, sa nu se increada in nimeni, "sa scuipe pe prieteni", sa renunte la cunosterea de sine. Gabriel Liiceanu conchide cu privire la ce reprezinta omul nou: "Omul nou este inovatia care a costat omenirea cel mai mult. Pagubele pe care le-a produs aceasta inovatie sunt in principiu incalculabile. La limita, ele nu pot fi evaluate decat prin pierderea unei calitati fundamentale: viata. Comunismul universalizat pe scara planetei si perpetuat, ar avea drept consecinta suprimarea rasei umane. Pentru ca darama salasul acestei specii, societatea".[9]

În anii '60-'70, pe majoritatea peretilor scolilor si a universitatilor din Romania, se gaseau lozinci ca "Interesele colectivului sunt mai presus decat interesele individului" sau "Trebuie sa educam nu pentru fericirea individului, ci pentru fericirea comuna, pentru lupta comuna". În 1974, la cel de-al XI-lea Congres al Partidului Comunist Roman, este adoptat in unanimitate, "Codul principiilor si normelor muncii comunistilor, al eticii si echitatii socialiste". Punctul de plecare al intregii constructii comuniste este asumata cu ingamfare: "P.C.R. acorda o atentie primordiala formarii omului nou" . Concluzia este ca omul nu mai traieste decat pentru a sluji cauzei partidului si a patriei, sau cel putin asa pare. El pune pe primul loc dezvoltarea materiala si spirituala a patriei socialiste, afirmarea ei in randul natiunilor lumii.

Ce reprezinta deci, omul nou ? Dusmanul numarul unu al omului. El este omul de maine menit omogenizarii, colectivismului si politizarii. Fiinta lui este directionata de un mesianism cu totul superior.

Omul Nou comunist isi concepe realitatea prin eradicare. El se distanteaza de vitalitatea rustica, idilica, fiind transportat intr-o lume noua (a blocului) ce ii ameninta intimitatea, substituind-o cu valorile iluzorii ale colectivitatii. Comunismul este, inainte de orice, un inamic al intimitatii, un opozant agresiv al individualitatii. El opune intimitatii un fel de convietuire comuna, de infratire colectiva. Doua au fost consecintele acestei ideologii: absenta responsabilitatii (caci responsabilitatea este un act individual, ce nu poate avea loc in lipsa rezolutiei personale) si omogenizarea indivizilor. Într-un asemenea context, s-a amplificat si impersonalizarea romanilor; subordonarea lor fata de partid si mai apoi, dupa 1989, fata de stat.

Statul parental comunist si-a incheiat cu succes misiunea. Un scop atins atat de bine incat dupa 1989 asteptarile romanilor nu aveau nici o legatura cu normalitatea, pe care schimbarea de regim ar fi trebuit sa o aduca, ci erau in continuare captivii aceluiasi fel de a privi statul in ansamblul sau.

Omul Nou s-a trezit, deci, construit pe un fundament superficial; tocmai in momentul in care el a fost perfectionat, aluatul din care a fost alcatuit nu se mai potrivea reprezentarilor concrete. Lumea trecuse printr-o serie de transformari, asa cum Marx nu putuse prevedea. Si chiar daca istoria ar fi ascultat supusa de Marx si Engels, comunismul nu s-ar fi putut salva, fiind sortit sa se autodevoreze.

De aici si confuzia generala de dupa 1989; Omul Nou comunist nu mai avea memoria unor alte organizari sociale (de unde si pornirile postdecembriste de a-i privi cu indoiala mai intai pe intelectuali si mai apoi, pe oamenii bogati). El nu era obisnuit cu o lume in care intrase fara informatiile necesare supravietuirii decente. Dupa Revolutie, Omul Nou s-a metamorfozat intr-un individ plin de patos, camuflandu-si lipsa de consistenta si diletantismul (caci ce altceva decat un diletant este Omul Multilateral Dezvoltat) in spatele unor sloganuri, organizandu-si existenta in jurul unei nostalgii dureroase. Dupa 1989, nostalgia este, in primul rand, o conditie politica: se manifesta nostalgia trecutului. Proletarii ofteaza dupa locul de munca sigur, poetii - dupa tirajele de alta data ale cartilor proprii.

Se evidentiaza faptul ca un sistem precum comunismul, care si-a atribuit in mod abuziv dreptul de a surveni si in procesul de educatie (programele scolare din vremea respectiva) nu inceteaza sa mai existe fara a lasa in urma tipologia si imaginarul pe care le-a generat. Unde este Omul Nou comunist, activistul de partid, cetateanul supus ideii de stat, taranul dezradacinat, stahanovistul fruntas sau utecistul devotat idealului comunist? Ei si-au continuat existenta in postcomunismul formal de dupa 1989. Si aceasta doar si pentru ca romanii sunt inca la o distanta foarte mica de viziunea comunista.

Totul parea sa fie programat. Nu doar economia era planificata, ci si viata indivizilor ca si componenti ai bazei. "Potrivit psihologiei comuniste, individualismul nu este inerent individualitatii, constituind doar manifestarea unei stari conflictuale intre individ si societate. Un om lipsit de individualism dispunea de o personalitate mai puternica si mai bogata decat omul vechi."  Metodologia aplicata urmarea o "socializare"  a omului cat mai completa cu putinta. O puternica insertie sociala care privea toate aspectele vietii, "dar privilegia, amplifica si absolutiza activitatea profund sociala prin insasi esenta ei: munca."

Munca a reprezentat un concept-cheie in crearea "omului nou". În contextul noii societati fara clase, in care proprietatea privata a disparut, munca a devenit o activitate, menita sa aduca beneficii intregii societati. Astfel, si atitudinea muncitorului se schimba,  "munca devenea o necesitate morala si chiar mai mult, o a doua natura." Este promovata imaginea omului, care isi gaseste bucuria de a trai prin munca, care sarbatoreste prin munca, deoarece aceasta nu mai inseamna servitute, ci contributie la un ideal maret. Acest om nou este constient de rolul sau si il asuma cu entuziasm. De asemenea, este promovata imaginea muncitorului - om de stiinta si imaginea cunoasterii provenite din mijlocul si cu sprijinul poporului muncitor. Astfel, reprezentarea omului nou, muncitor devine un ideal de educare: "Comunistul este un muncitor, muncitorul prin excelenta. El iubeste munca; munca este ratiunea sa de a fi, este s-ar putea zice - placerea lui suprema. "

Pe langa acestea, indoctrinarea ideologica, disciplina si devotamentul fata de partid si conducatorii sai reprezinta elementele centrale ale modelului uman propus si impus de catre regimul comunist. Celelalte trasaturi pe care trebuie sa le mai posede omul nou sunt grefate pe acest schelet. Exista trei roluri sau reprezentari pe care "omul nou" trebuie sa le aiba in sfera sociala: cetateanul, militantul si muncitorul. Aceste trei reprezentari construiesc imaginea ideala. Evident, si aceasta imagine la randul ei poseda trasaturi distincte. El este responsabil, se implica in viata sociala, si in acelasi timp este cel care nu va tolera abaterile si va informa cu privire la acestea, deoarece erorile afecteaza binele poporului. O alta reprezentare, este cea a militantului. Acesta este perfect constient de rolul partidului in dezvoltarea societatii, el cunoaste doctrina si astfel, gaseste toate raspunsurile, are rolul  "deschizatorului de drumuri", pentru ca este capabil sa lumineze pe cei necunoscatori. Ceea ce il caracterizeaza este, in primul rand, devotamentul fata de cauza, tradus prin obedienta pana la sacrificiul suprem fata de putere. Pentru regimurile totalitare, militantul este, astfel, idealul cetateanului. Militantul face parte din partid, apartine unui "aparat" si, ca membru al acestuia, organizeaza si mobilizeaza masele pentru scopurile partidului in care crede neconditionat.

Cea din urma reprezentare este cea a muncitorului. Acesta imbina o parte din caracteristicile celorlalte doua reprezentari, la care se adauga dorinta apriga de munca, el fiind fericit sa contribuie la binele societatii. Imaginea omului nou imbina cele trei reprezentari, toate trei avand infatisarea muncitorului. El este modelul ideal, cu atat mai mult cu cat se autodisciplineaza. Singurele lucruri care-l fac nefericit sunt nedreptatile, lipsa de initiativa si daruire. Însa el va incerca sa-i ajute pe cei ce dau dovada de atitudini nobile si in acelasi timp, va asculta cu devotament indicatiile celor superiori lui. Iar pentru a obtine acest model ideal educarea si reeducarea sunt asigurate printr-un aparat politic si birocratic de proportii, in dorinta impunerii acestui model in fiecare individ.

Astfel, in viata sociala comunista nu exista decat doua optiuni dihotomice identitare, oricine se incadreaza in una din aceste doua opozitii binare rezumate la: noi - ceilalti, poporul - dusmanii poporului. Aici exista trei perspective concrete asupra identitatii indivizilor, cea a regimului care incadreaza individul in functie de comportament si atitudini afisate, cea perceputa de cei din jur, si felul in care se identifica individul insusi, aspect cel mai adesea nestiut. Pasivitatea, acceptarea, sunt atitudini adoptate adesea si care nu denota identificarea cu regimul. Totusi, participarea si implicarea, chiar daca conjuncturale, pot aduce identificarea cu grupul implicat in aceleasi activitati, in mod pasiv. Astfel, putem delimita trei categorii in societatea comunista: cea a celor care se identifica cu regimul, cea a celor care se identifica prin conjunctura si cea a celor care-si percep propria identitate la polul opus regimului, disidentii. Prin urmare, personalitatea totalitara este rezultatul unui proces de adaptare al individului in contextul social al totalitarismului, la presiunea puterii politice, la actiunea ei de supraveghere generalizata si de modelare a personalitatii indivizilor.

Totusi, eforturile puterii nu au avut rezultatul scontat. Ele nu au dus automat la formarea societatii noi si a omului nou, ci mai curand la pasivitatea si supunerea societatii. În plus, factori precum, familia si biserica, grupurile informale si ocazional, unele organizatii vor continua sa-l socializeze pe individ intr-un mod diferit. Totusi, puternica agresiune ideologica, dublata de amenintarea terorii si, adeseori, punerea ei in aplicare, au marcat individul pe termen lung. Nevoia folosirii limbii de lemn in anumite contexte, asaltul ideologic, amenintarea modifica psihologia oamenilor si ii obisnuieste sa fie supusi, ba chiar sa se simta vinovati in fata statului. Nimeni nu se asteapta la sentimente sincere din partea indivizilor, este suficient ca acestora sa le fie teama si sa fie supusi.

Avem un subiect care gandeste, un obiect al reprezentarilor si un context social in care se va inscrie subiectul, context ce stabileste specificul relatiei subiect-obiect.  "Prin urmare, individul nu este izolat cognitiv, ci atasat mediului sau, contextului. "

Aceste reprezentari sunt legate de fenomenele ideologice. Însa ideologia dominanta nu poate domina mereu si in totalitate indivizii si grupurile, aceasta ideologie fiind impusa din afara lor. "Indivizii si grupurile, departe de a fi receptori pasivi, gandesc pentru ei insisi, produc si comunica neincetat propriile lor reprezentari si solutii la intrebarile pe care ei insisi si le adreseaza."[15]

 Chiar in conditiile impuse de regimurile totalitare, care cauta nu doar sa impuna o anumita ideologie, ci si un anumit mod de a gandi, indivizii incearca sa se adapteze acestei presiuni a puterii care vrea sa-i depersonalizeze. Reprezentarile lor sociale, chiar daca puternic influentate de contextul social si psihologic impus, modelate prin persuasiune, manipulare si teroare, nu vor coincide total cu ideologia oficiala. Credem, deci, ca putem vorbi despre o reprezentare sociala a omului nou, evident puternic modelata de contextul totalitar, dar nu identica modelului impus de ideologia oficiala.

Dupa cum spunea Aron Raymond,  "a crede cu tarie intr-o idee falsa este suficient uneori pentru a face aceasta idee sa fie adevarata." [16] Astfel, impunand imaginea unui om nou si a unei societati fara clase, si impunand aceasta imagine prin intermediul coercitiei, aceasta a devenit realitate, cel putin prin acceptare, pasivitate, supunere. De fapt, personalitatea totalitara are un dublu caracter - acela al omului vizibil in social, adaptat, pasiv sau activ, implicat in viata sociala si economica; si cea a omului brutalizat in propria-i individualitate prin acea adaptare, omul care a trebuit sa supravietuiasca. Felul si gradul in care acest caracter a variat in intensitate difera de la un caz la altul.  "A-ti structura ideile si comportamentele pe doua axe contradictorii, in fiecare moment cu sentimentul de a avea si de a nu avea dreptate, este un exercitiu care poate deforma pana si spiritele cele mai ferme."

Personalitatea totalitara s-a creat sub imperiul ideologiei si amenintarea fricii. Regimul totalitar din Romania nu s-a instaurat printr-o revolutie, ceea ce a fost insa revolutionat, a fost intregul univers de zi cu zi al oamenilor. Regimul comunist a insemnat nu doar o rasturnare de valori si principii, ci si impunerea celor noi, pe toate planurile. Acest regim cerea predarea neconditionata a individului, iar in incercarea de a produce acest efect s-au investit eforturi intense si resurse uriase. Ideologia a patruns, chiar daca nu in mod dorit de oameni sau firesc, pana in cele mai adanci dimensiuni ale valorilor umane si sociale. Ea a incercat sa inlocuiasca toate intrebarile, in acelasi timp pretinzand ca are toate raspunsurile. Iar pentru a asigura valoarea incontestabila si suprematia acesteia, argumentul forte a fost teroarea. În plus, au fost ideologizate toate aspectele vietii sociale, de la predarea in scoli, la arta si literatura, creand o lume in care orice reusita era revendicata de regim prin ideologie.

Omul nou a reprezentat o constructie ideologica, individul dezindividualizat, ideal regimului. În acelasi timp, el a fost un mit al regimului. Impus si proclamat ca model ideal, omul nou nu a existat de fapt. Omul nou s-a tradus in societate ca omul adaptat. Individul nu si-a internalizat in totalitate modelul omului nou, ci a invatat sa traiasca cu el intr-o societate care se prefacea a fi ideala si fericita. În fapt, aceasta nu a existat in realitate decat ca reprezentare sociala, fiind o forma de adaptare pasiva si de supravietuire. Mai mult de atat, impunerea acestui model a insemnat o trauma pentru individ, fortat sa se imparta intre dorinta fireasca de a fi acceptat in societate si aceea de a avea o viata conform cu valorile sale. În concluzie, individul a invatat ca pentru regim e destul sa nu te opui pentru ca pasivitatea e fondul perfect in crearea iluziei, in timp ce refuzul iluziei poate avea consecinte foarte grave.

Mitul Salvatorului

Figura salvatorului se contureaza pornindu-se de la mit, care evolueaza spre mitul politic; acesta, la randul sau, va reliefa portretul Salvatorului. Modul in care romanii au receptat acest mit depinde, evident, de contextul evolutiei istorice si de trasaturile antropologice ale poporului roman. Figurile legendare au fost realizate prin veritabile procese de mitificare, corelativ cu nevoile si mizele politice ale momentului si, din cauza unei acute tensiuni identitare, s-au combinat adesea cu procedee mistificatoare.

De la mitul dinastic (Carol I, Carol al II-lea, Ferdinand) la salvatorii interbelici (Maresalul Averescu, Corneliu Zelea Codreanu) se face un salt catre mitologia comunista si cultul personalitatii. Acesta din urma se prezinta ca o incercare de zeificare a conducatorului, miza fiind asigurarea solidaritatii si fidelizarea. Mecanismele prin care se realizeaza proiectarea figurii liderului ca erou, tin de psihologia umana si de usurinta cu care se poate construi pe un fond arhetipal, mitologic: "Chemarea Salvatorului e replica la o situatie de vacuitate, e vorba de cautarea unui tata absent sau de substituirea unei imago parintesti idealizate, celei a unei paternitati refuzate."  O concluzie partiala ar fi ca romanii respecta si repeta profilul liderului autoritar si il cauta in portretele electorale; poate fi vorba de o inertie atitudinala, de asteptarea eterna a unui Salvator, a unui Erou, care sa rezolve problemele, sa aline angoasele si frustrarile seculare si sa redea Gloria pierduta a neamului: " Imaginea Salvatorului e schimbatoare, dupa cum acesta este chemat sa faca fata unei primejdii din afara, sa inlature o criza economica sau sa previna pericolul unui razboi civil. "

În ideologia marxist-leninista, partidul comunist este propulsat spre centru, iar fibrele puterii se angajeaza in pozitionarea imaginii liderului spre varful piramidei. Dupa parerea lui Nicolae Frigioiu, orice "salvator" politic comunist are nevoie de:

1.Origine sociala sanatoasa. Trebuie, sa fie, in general, fiu de taran sarac sau de muncitor, originea burgheza fiind exclusa sau ingaduita cu destule reticente.

2.Viitorul lider comunist are "viziunea"  unei lumi nedrepte, care trebuie schimbata din temelii si, sa fie de mic copil adeptul miscarii revolutionare.

O anumita maturizare revolutionara, o perioada de initiere a liderului, in slujba partidului aflat in ilegalitate.

4.Condamnarea la ani grei de temnita.

5.Participarea la un eveniment politic major, care sa imprime o anumita doza de legitimitate si o inaintare pe scara politica.

Salvatorul se face cunoscut publicului dupa un anumit ritual, de influentare psihologica a maselor, de captatio benevolentiae: "Permiteti-mi ca, in numele Comitetului Central si al meu personal, sa adresez cele mai calde felicitari harnicului colectiv de oameni ai muncii din judetul X sau Y. "  Alegerea lui Nicolae Ceausescu in functia de secretat general al Partidului Comunist la plenara C.C. din 22 martie 1965 arata aceleasi mecanisme propulsive in ierarhia partidului comunist, ca si in cazul P.C.U.S., in speta, al lui Stalin.

Prin urmare, imaginea lui Nicolae Ceausescu s-a format progresiv, evoluand, sau involuand in dependenta de modul de activare al partidului : "Se poate afirma ca indicele de popularitate a imaginii lui Nicolae Ceausescu creste pana in anii 1975-1976, stagneaza in perioada 1976-1980, pentru ca in intervalul 1980-1989 el sa se inscrie pe o panta ireversibila a decaderii." 

Eroul se regaseste pretutindeni, in politica, in istorie. Figura carismatica a Salvatorului este cea care predomina si impune un ritm alert al istoriei, prin aparitia  "marilor oameni." Ceausescu s-a considerat un adevarat Salvator, care a simtit mereu nevoia de a fi adorat, de a fi adulat. Raoul Girardet distinge patru modele, pe care le ilustreaza prin: Cincinnatus(batranul retras, care revine), Alexandru (tanarul cuceritor ), Solon(legislatorul) si, in sfarsit, Moise (profetul). Dar, se pare ca Nicolae Ceausescu nu se incadreaza in nici unul din aceste tipare.

Ceausescu ramane inainte de toate un personaj mitificat. Acest om "construit altfel decat noi" se incadreaza in teritoriul mistic al imaginarului. Ramane un personaj - simbol prin prisma caracteristicilor sale. Politicul, creat din conceptia marxist-leninista, a facut din Ceausescu, alaturi de alti lideri comunisti, un producator de istorie. Figura salvatorului a fost necesara perioadei comuniste si s-a mulat perfect pe chipul ceausescian, care incerca sa se regaseasca in marile figuri incoronate ale trecutului (de exemplu, Mihai Viteazul). "În analiza modului de functionare a imaginarului, a rolului jucat de el in istoria politica a lumii plecam de la premisa ca imaginea este purtatoare nu numai de valoare sensibila dar si de valoare ideatica. Prin valoare ideatica a imaginii se intelege capacitatea acesteia de a oferi un referential fenomenului comunicarii mesajelor, respectiv a avea o incarcatura ideologica. "  

Nicolae Ceausescu ramane in istorie un personaj definitoriu spatiului carpato- danubian, existenta acestuia fiind plasata intr-o zona a mitului. Mitul este cel ce ii confera o oarecare supravietuire in prezent si care da nastere numeroaselor controverse istorice:  "Omul poate fi definit ca fiinta fabulatoare. Nimic mai specific uman decat fabulatia, acest joc nesfarsit cu tot ce ne inconjoara, prelungit adesea pana la iesirea in afara oricarei realitati tangibile sau intangibile. " Comunismul nu are multe note de originalitate, el fiind o doctrina comunista cu elemente imprumutate din ideologia comunista, exaltand astfel rolul conducatorului: calauzitor, vizionar, intelept, el este chintesenta celor mai de seama insusiri umane (e bun, drept, intelept, demn, viteaz, parinte al natiunii). Conducatorul se "pogoara" in mijlocul maselor, are contacte directe cu poporul, atat in cadrul "vizitelor de lucru", cat si inainte sau dupa mitinguri, adunari populare, festivitati, iar poporul scandeaza sloganuri ("Partidul, Ceausescu, Romania", "Vorbeste Ceausescu, vorbeste Romania") si aduce slava conducatorului iubit ("Te slavim, conducator iubit"). Din aceasta perspectiva, relatia dintre conducator si popor apare ca fiind mistica.

Figura salvatorului coboara din imaginarul religios, dar care s-a adaptat reelaborarilor secularizate moderne, conformandu-se noilor structuri si motivatii istorice. Istoria este cea care predomina si impune un anumit ritm de evolutie a imaginarului, prin prisma caruia se vor formula noi creatii mitice. Astfel, s-a produs un transfer al salvatorului din religios in politic, acestea ajungand sa conlucreze in cele din urma: "Discret in teoria marxista, eroul indeplineste o misiune invariabila: aceea de a pune in aplicare o idee superioara, schema ideala trasata de Providenta, de Destin sau de Legile istoriei." 

Nicolae Ceausescu nu se identifica in nici un caz cu figura salvatorului. El a vrut sa fie definit prin prisma unei figuri mitice, ceea ce nu i-a reusit deloc, ramanand in istorie ca un adevarat "Antihrist" si raufacator. "Ceausescu nu cred ca s-a nascut cu gene de faraon sau de felah, dar, treptat, prin imprejurari pe care initial nu el le-a determinat, decat apoi, si-a insusit dreptul de a spune el ce e si ce nu e drept pe lumea romaneasca si chiar mai departe."

În figura Salvatorului intervine, uneori, nevoia poporului de a ucenici la cel asteptat si ales, nevoia de initiere, de a fi calauzit, subordonat unei instante. Este ceea ce reuseste sa faca Corneliu Zelea Codreanu, ca "mesager al Destinului" si lider carismatic, in cadrul Miscarii Legionare, care a fascinat, in chip spectaculos, tinerimea interbelica si chiar intelectualitatea de elita. Conducatorul este un indraznet, un sfidator, este o autoritate militanta, mobilizatoare, activa, este mai ales, o calauza profetica.

Ceausescu are, la randul sau, parte de o dublura la nivel de mit politic, in ambele directii, si ca antimit si ca mit reluat: unul este Ceausescu din 1965, cel care se succede dupa etapa Dej si care fagaduieste reforme, continuat de cel din 1968, care pentru o zi se opune invaziei Cehoslovaciei, respectiv "patronului" URSS (gestul sau catalizand inscrierea in PCR a unei serii de intelectuali care refuzasera pana atunci carnetul de partid). Si altul este Ceausescu din ultima sa etapa, megalomanul, nationalistul grandoman, presedintele care pozase cu sceptru, ca un rege,. Dar altul este si Ceausescu - victima, cazuta sub gloante chiar de Craciun (moment nestrategic, religios vorbind, pangarind ideea de sarbatoare crestina), executata brutal, la al carei mormant se aduna inca nostalgici care afirma ca fostul dictator a fost un binefacator pentru Romania, intrucat le-a construit locuinte si le-a asigurat locuri de munca.

Poate si pentru ca este singurul mit construit cu obstinatie: in fiecare om politic exista un "om providential", un salvator potential. În masura in care actiunea politica atinge miturile fondatoare, omul politic joaca intotdeauna, intr-o maniera uneori limitata si discreta, alteori explicita si masiva, rolul unui fondator si refondator. Iar electoratul, din nevoia "de a adora"(nevoie mostenita din imaginarul religios), crede in salvatori. Mai mult, inventeaza un salvator chiar si atunci cand nu e nimic de salvat sau cand nu exista vreun candidat disponibil (sa salveze).

4. Mitul conspiratiei

Mitul conspiratiei consta in manifestarea unei puteri oculte care activeaza din umbra. În imaginarul politic universal, cele mai celebre comploturi le-ar apartine evreilor, iezuitilor si masonilor (uneori, doi dintre acestia se imbina intr-un supercomplot; comunismul, de pilda, este vazut si ca un complot iudeo-masonic). De obicei, Organizatia conspirationista este proiectata ca avand o structura ramificata si ierarhizata, in complot activand mai multi complici care depun juramant de loialitate, care sunt initiati si care se recunosc dupa parole si coduri. Dar complotul implica nu doar depunatori de juraminte, ci si indivizi specializati in spionaj si delatiune, scopul final fiind dominatia Lumii: "Paradoxal, mitul Complotului tinde astfel sa indeplineasca o functie sociala deloc neglijabila, ce tine de o motivatie cu atat mai convingatoare cu cat se vrea a fi deplina si foarte limpede: toate faptele, indiferent de natura lor sunt raportate, printr-o logica aparent incontestabila la aceeasi cauzalitate, unica si in acelasi timp elementara si atotcuprinzatoare."[25] 

            Sa vedem acum in ce masura s-a materializat in Romania secolului XX acest mit al complotului sau conspiratiei, cu toate nuantarile necesare. Înainte de Marea Unire din 1918, in mod legitim, romanii s-au simtit amenintati de Puterea imperiilor din jur (Austro-Ungaria si Rusia, in mod special). Dupa 1918, in perioada interbelica si in perioada celui de-al doilea razboi mondial, Romania cu nazuinte fascizante si legionare a proiectat o conspiratie a evreilor (raportandu-se, astfel, la influenta Germaniei naziste). În comunism, mitul conspiratiei s-a multiplicat. Mai intai au fost proiectate conspiratiile Occidentului si a Americii impotriva Romaniei "eliberate" de sovietici (aceasta conspiratie incriminata a marcat de fapt inceputul razboiului rece in care Romania facea corp comun cu URSS).

Din interiorul tarii, comunistii au construit conspiratia "dusmanilor poporului", prin acest fals complot fiind aruncati in inchisori, lagare, colonii si azile psihiatrice toti cei considerati anticomunisti, non-comunisti sau indiferenti, dar si comunisti care nu erau fanatici sau care devenisera indezirabili regimului (estimarile indica o jumatate de milion de detinuti politici intre 1944-1964, dintre care cam jumatate au pierit pana in 1963-1964). În anii '50, dupa modelul proceselor staliniste inscenate care avusesera loc la Moscova intre 1933-1939 si in care liderii rivali lui Stalin fusesera demascati ca spioni si executati, si in Romania, Gheorghe Gheorghiu-Dej construieste asa - zisa conspiratie a deviationistilor comunisti (Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu, toti ministri importanti la inceputul instaurarii comunismului in Romania), pentru a supraveghea singur Puterea; alt comunist de seama, Lucretiu Patrascanu, considerat un fel de Buharin roman, va fi chiar executat in 1954. Dupa 1956, cand are loc revolutia anticomunista din Ungaria ce va fi inabusita de trupele sovietice, Puterea formuleaza si o conspiratie maghiara, dar cu baza romaneasca, astfel avand loc un al doilea val imens de capturare a "dusmanilor poporului".

Mitul conspiratiei se evidentiaza in perioada comunista prin formule de revolta impotriva celor care incearca sa  "impuna un complot la nivel national". Tot ceea ce tine de spatiul extracomunist este catalogat ca fiind un spatiu al alteritatii, acolo unde se proiecteaza marile comploturi impotriva comunismului. Capitalistii sunt incadrati in marele proiect al conspiratiilor universale, ce vizeaza o posibila distrugere a spatiului comunist. În acest sens, toate erorile comuniste sunt plasate si trecute in contul capitalistilor. Acest mit, concretizat in veritabile formatiuni straine constituie o posibilitate de anulare a responsabilitatilor fata de natiune. "Agenturile secrete sunt invocate de Ceausescu, ca au provocat evenimentele sangeroase de la Timisoara.

În postcomunism, conspiratiile abunda iar. Revolutia din 1989 este proiectata ca o conspiratie kaghebista (prin intermediul lui Ion Iliescu si al nomenclaturistilor de rangul doi din fostul sistem comunist, instalati in noua putere din decembrie 1989). Sau ca o conspiratie a unei parti reformatoare a Securitatii si a Armatei care i-ar fi sugerat intentionat lui Nicolae Ceausescu organizarea mitingului bucurestean, din 21 decembrie 1989, impotriva Timisoarei dezlantuite, bazandu-se pe revolta spontana sau indusa a bucurestenilor (a fost mult discutat momentul care a produs dispersarea bucurestenilor adunati la miting, provocand adunarea si radicalizarea protestatarilor anticomunisti in Piata Universitatii; caci, daca Bucurestiul nu s-ar fi solidarizat cu Timisoara, caderea lui Ceausescu nu ar fi avut, poate, loc).

Prin urmare, Conspiratia este vazuta ca o modalitate pregnanta de solutionare a unor probleme ce vin din interior. Astfel, se explica apelarea la o asemenea strategie ce implica o coagulare a resentimentelor politice.

La 18 decembrie 1989, Ceausescu pleaca intr-o vizita oficiala in Iran, lasandu-i sotiei sale, Elena, si altor colaboratori apropiati, misiunea de a innabusi revolta de la Timisoara. Revolta continua sa ia amploare. Dupa revenirea sa in tara, la 20 decembrie 1989, Ceausescu tine o cuvantare televizata dintr-un studio de televiziune amenajat in incinta cladirii C.C. al PCR, in care califica evenimentele de la Timisoara drept o incercare din afara, de imixtiune in afacerile interne si de subminare a suveranitatii Romaniei. Pana la cuvantarea lui Ceausescu, mediile oficiale de informare evita cu strictete orice referinta la evenimentele care se derulau in Timisoara, singurele surse de informare fiind posturile de radio din afara granitelor tarii, precum "Radio Europa Libera si "Vocea Americii . O "adunare populara in sprijinul regimului este organizata pentru ziua urmatoare, 21 decembrie, in fata sediului C.C. al PCR, intr-un loc care, in urma evenimentelor acelei zile, poarta azi numele de Piata Revolutiei. Demonstratia degenereaza in miscare de rasturnare a regimului. Sotii Ceausescu, surprinsi de aceasta turnura a lucrurilor, se dovedesc incapabili de a pastra controlul asupra maselor. Populatia capitalei se aduna in Piata Revolutiei, unde se confrunta cu unitati ale militiei si armatei. Din pacate, raportul de forte inclina in favoarea fortelor de represiune, bine reprezentate numeric si bine inarmate, care pana la miezul noptii reusesc sa degajeze piata si sa aresteze sute de protestatari.

Cu toata intreruperea transmisiunii televizate a demonstratiei din 21 decembrie, reactia inepta si neajutorata a lui Ceausescu nu scapa neobservata de telespectatorii din intreaga tara. Pana in dimineata zilei de 22 decembrie 1989, protestele se raspandisera deja in toate marile orase ale Romaniei. Moartea in conditii suspecte a ministrului Apararii, generalul Vasile Milea, este anuntata in 22 decembrie de catre posturile nationale de radio si televiziune. Imediat dupa acest anunt, o sedinta extraordinara a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui Ceausescu, care cu acest prilej anunta ca preia comanda armatei. Ceausescu mai face o incercare disperata de a se adresa multimii adunate in fata sediului C.C., dar fara succes. Protestatarii forteaza usile si patrund in sediul C.C., iar cuplului Ceausescu nu ii ramane decat optiunea de a fugi cu un elicopter care ii astepta pe acoperis.

Teoria conspirativitatii comuniste a fost sustinuta de o obsesie paranoica, o obsesie manifestata printr-o teama profunda, precum ca in umbra se ascund mecanisme si stimuli, menite sa rastoarne Puterea: "Chiar si in cazul in care ar fi o problema de imaginar colectiv, de fabricare fictiva a conspiratorilor, o realitate se impune de la sine: printr-o alchimie sociala deloc complicata, tot ceea ce parea inchipuit a sfarsit, prin a capata contur real; tezele conspirativitatii avand un impact efectiv asupra societatii, impact a carui functionare nu trebuie nicicum subestimata.

Ideea de conspiratie s-a transformat intr-un adevarat mit mobilizator. S-a ajuns la o denaturare sau interpretare falsa a realului, la eliminarea adversarilor, la justificarea asasinatelor politice si a greselilor grave comise. Prin intermediul acestui mit, s-a manifestat o adevarata lupta impotriva "dusmanului de clasa , dovedindu-se astfel, incapacitatea regimului politic comunist de a legitima intr-o forma logica dezastrul economic si social.

Conspiratia in timpul regimului comunist avea la baza obsesia dosarelor de cadre, verificarile si reverificarile multiple, calomnierile: "Obsesia conspirativitatii a generat astfel un climat de permanenta si acuta tensiune in societatea romaneasca. Daca dupa 1964 ea a mai pierdut din forta, intimidarea fiind incheiata, pana la acea data, totusi, represiunea atinsese paroxismul, indeosebi prin anii 1952-1953 si 1957-1958, ca rezultat al unor momente de dezordine si perturbari politice, cand puterea comunista nu avea inca controlul absolut.

Cu toate ca este "inflexibila in modul concret, conspiratia a fost instrumentul forte in vremea regimului comunist, activand ca un "sindrom al fricii ; atat la nivelul functionarilor de partid, cat si la nivelul maselor. Dezvaluirile lui Ion Mihai Pacepa in "Orizonturi Rosii evidentiaza destul de limpede punerea in aplicare a acestui mit.

Din acest punct de vedere, statul a pus in functiune o ampla masinarie, riguros construita: Securitatea statului. "Prin acest organism discursul ideologic al comunistilor avea dincolo de un continut pasional, ce nu accepta decat fidelitati si nicicum refuzul, si un mesaj cat se poate de clar: inexistenta prezumtiei de nevinovatie, suspiciunea planand asupra oricui.

Astfel, se impune teroarea pentru ca mitul conspiratiei sa continue sa iradieze constiintele, sa-si prelungeasca puterea de inraurire si de coagulare dupa ce excesele au devenit obositoare si criza regimului evidenta, puterea a mizat pe sunetele nelinistitoare de sirena. "Era vorba de aceasta data, de o forma propagandistica de rutina similara celei inchinate luptei pentru pace sau partidului dar hranita dintr-un rest din puterile mitului patriei primejduite - un risc capabil, insa, sa faca sa se consume zadarnic energiile, sa dea speranta si un soi de nimb grafomanilor, nerusinatilor, impostorilor si ratatilor, sa dea curaj oportunismului etern intelectual gata a se lasa prada mecanismelor mistificatoare ale constiintei.

Mitul conspiratiei s-a prelungit si dupa '89. Chiar si acest regim s-a bazat pe mitul conspiratiei, intrucat a dus la conflicte sangeroase, destinate sa-i justifice pe guvernantii instalati in decembrie '89. si ei au apelat la amenintarea complotistilor (misteriosii teroristi, studentii si intelectualii din piata Universitatii), vazuti ca niste insi manevrati de forte obscure, dar niciodata exact precizate.

În concluzie, regimul comunist a constituit rapid o serie de strategii menite sa-i asigure durata, sa-l recomande ca un pas inainte pe calea progresului, garant al fericirii colective. Prin mitul conspiratiei nu s-a rezolvat nimic concret, doar faptul ca, societatea romaneasca a devenit o societate supusa distorsiunilor si denaturarilor - sursa de abuz intr-o lume a desacralizarii progresive. Noul regim si-a facut o glorie din interzicerea discriminarilor de orice fel, dar a instalat propriile norme segregationiste, ceea ce a marcat poporul roman.

5. Mitul Varstei de Aur

Varsta de aur este varsta inocentei si, de aceea, spulberarea Romaniei Mari in 1940 si definitivarea dezintegrarii ei in 1944 (recuperarea Ardealului nu a adus-o si pe aceea a Basarabiei) a echivalat cu pierderea paradisului. Micul Paris, cum i se spunea Bucurestiului, unde veneau sa studieze tinerii din Balcani, a devenit, sub Ceausescu, un oras mutilat, cel putin pentru aceasta "pledeaza demolarile masive pe care le-a angrenat construirea Casei Poporului si a cartierului din jur (constructiile respective au dus la demolarea a zeci de biserici si cladiri istorice din Bucurestiul vechi). Dar, daca Romania pana in 1940 (pierderea Basarabiei), respectiv 1944 (instaurarea comunismului), era una inainte de caderea din paradis, Romania de dupa 1989 s-a dorit a fi o tara mantuita prin sacrificiu uman (mortii din decembrie) si prin insasi moartea dictatorului (executia cuplului Ceausescu a avut loc de Craciun). Au fost voci care au vorbit despre o stare fetala a Romaniei reinviate, asupra careia Dumnezeu si-a manifestat gratia divina. Din acest moment a inceput proiectia unei varste de aur in viitor: s-a vorbit despre Romania postrevolutionara ca despre un mic sau nou Ierusalim; prin sangele mortilor din decembrie 1989, tara daduse tributul cel mai mare din Estul Europei; de aceea, se cuvenea ca Romania sa redevina omphalos, iar uriasa simpatie occidentala, survenita imediat dupa revolutie, a alimentat aceasta reverie.

            Mitul varstei de aur, in afara momentului intemeietor 1918, a functionat in fel si chip in Romania secolului XX. Totalitarismul comunist a starnit reverii si tanjiri dupa perioada interbelica, vazuta ca una de spiritualizare maxima a tarii, contracarand incultura si subcultura promovata de comunisti. În comunism, a functionat si o proiectie a varstei de aur prin circumscrierea vietii rustice acestui mit, satul romanesc fiind considerat nu atat de mutilat precum viata citadina poluata si uratita arhitectural de uzine, fabrici si blocuri tip conserva. Dar contradictia era relativ valabila, intrucat si satul romanesc fusese schimonosit de comunism. Mirajul exterior actiona si el, romanii tanjind dupa paradisul occidental al vietii de consum, in care doua mituri au detinut suprematia: al Americii si al Germaniei.

Trecutul considerat exemplar al unor voievozi romani vazuti ca luminati, mari osteni, unificatori si spiritualizati, precum Alexandru cel Bun, Mircea cel Batrin, Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir si altii, a fost fluturat de ideologia comunista, pentru a incerca sa se creeze o legatura cu epoca Ceausescu, dar liantul s-a dovedit a fi gaunos, autointitulata epoca de aur a lui Nicolae Ceausescu fiind o inegalabila impostura. Acel Eminescu, profet nationalist, care avea reveria Daciei pe care o opunea formelor fara fond aduse din Occident intru modernizarea Romaniei, a fost si el preluat si subordonat comunismului ceausist grandoman.

Protocronismul din anii '70 s-a dorit a fi tot o incercare de autocreatie a varstei de aur: protocroniile erau aplaudate in calitate de componente spirituale pur romanesti, care ar fi anticipat componentele spirituale occidentale, Romania devenind, in acest caz, o matrice a modernitatii europene (ceea ce era un fals de proportii, lucrurile stand exact invers). În postcomunism a functionat o microreverie dupa comunismul ceausist in prima sa  etapa, cea a liberalizarii, Nicolae Ceausescu fiind vazut ca un lider comunist bun (chiar daca nu perfect), dar supus influentei mefistofelice a sotiei sale, Elena Ceausescu, considerata o urmasa a Anei Pauker (tipul femeii-comisar din anii '50). S-au publicat amintiri despre nebunii, boemii ani '70 ai destinderii si ai asa - zisei destalinizari, promovandu-se teoria ca Nicolae Ceausescu ar fi fost si in 1990 presedintele tarii, daca ar fi stiut sa mentina conduita politica din anii de liberalizare si daca ar fi acordat romanilor o libertate minimala.

Romania interbelica a fost proiectata ca o tara performanta, bogata, frumoasa, iar Bucurestiul, ca o capitala a tuturor posibilitatilor. Pentru noul regim politic instaurat, ideologia a avut un rost multiplu. Statul totalitar nu poate supravietui in lipsa fundamentului ideologic, el este cel care ii legitimeaza atat existenta cat si actiunile, il sustine si il face sa se automitologizeze, sa se proclame pe sine infailibil. Acestui regim i-a fost necesara nu doar legitimarea prin ideologie, ci si acapararea vietii sociale sub pretextul transformarii totale si radicale a societatii conform proiectului ideologic sustinut. Astfel, "puterea politica nu este detinuta, asa cum prezinta propagandistic aceste si autolegitimatoare regimuri, de catre poporul care este format din clasa muncitoare si aliatii sai  , ci de catre o elita politica formata din partidul unic in frunte cu liderul sau.

Astfel, impunerea unei varste de aur se realizeaza prin politizarea societatii, prin intermediul ideologiei ce este o conditie sine qua-non a dominatiei din interior: "Idealul nu este doar o societate controlata, ci o societate care se autocontroleaza, care isi insuseste comenzile puterii, oricare ar fi acestea, ca fiind ale sale. Partidul-stat trebuie sa devina nu doar un mijloc de control al intregii activitati sociale, ci o vasta constructie monolitica formata din institutii, organizatii, grupuri care au aceleasi scopuri cu puterea, care isi insusesc de fapt scopurile acesteia si care pot mobiliza fiecare individ pentru realizarea acestor scopuri, supraveghindu-le continuu si eliminand orice posibila opozitie.

Eficienta noii imagini, masura in care ea s-a impus, in care a convins, sunt probleme care nu preocupa acum societatea romaneasca. Nu putem constata, ca pentru receptorul decis sa accepte ca real orice este imaginabil, noua imagine a Romaniei nu este tocmai placuta. Cel hotarat sa se supuna tuturor exigentelor mitului va fi, intr-o buna masura, rasplatit: il invaluie o senzatie de liniste, de calm, de soliditate. În parametrii unei lumi de vis, absolut nimic nu mai poate afecta: "De la caderea din Paradis, oamenii viseaza la reintoarcerea lor acolo. Cu toate ca, daca va fi cumpatata, aceasta li s-a promis dupa moarte, ei se incapataneaza sa il regaseasca aici, iar daca nu, macar sa il reconstruiasca: utopiile se preocupa din Antichitate de acest lucru.

Prin urmare, epoca de aur comunista s-a caracterizat printr-o functionare cu efecte perverse, in care destinele individuale nu s-au implinit in cautarea unui sens, ci s-au consumat pur si simplu in absenta acestui sens. Binele comun, belsugul, caruia omul modern ii atribuie sensul libertatilor publice si al drepturilor omului si pe care il practica sub forma solidaritatii umane directe si a interventiei umanitare, ramane o notiune inconsistenta si inaccesibila pentru timpurile comuniste.

Totul era legat direct sau indirect de cornul abundentei, de veacul de aur, in care Lumina ce vine de la Rasarit reprezinta o intoarcere istorica spre originile nobile si a unui trecut glorios. De aceea, comunismul a impus la nivelul mentalitatii o recuperare a secventelor istorice, catalogate drept bucati dintr-o epoca apusa, dar impregnata de perfectiune. Impactul mitului asupra societatii s-a tradus printr-o ampla restructurare sociala si economica, a carei unica ratiune a fost aceea de a minti si de a idealiza o istorie contrafacuta, o economie colectivizata si o societate atomizata, functionand doar datorita constrangerilor exercitate de Putere: "Politica megalomana a lui Ceausescu, sustinuta de vocatiile mitologice pe care le-a trezit sau le-a incurajat, a conferit visului de marire, cuibarit in subconstientul national, aparenta, cel putin un timp si in ochii unora a unui inceput de infaptuire. Atata vreme cat romanilor nu le-a fost prea frig sau prea foame, aceasta strategie a dat incontestabile roade.

În concluzie, comunismul s-a manifestat din perspectiva continuarii filonului mitologic si oficializarea unor formule ancestrale de "supravietuire prin persistenta unor atitudini izolationiste adanc inradacinate sub aparenta aderare la societatea perfecta, pasnica si egalitara. Defuncta ideologie totalitara nu a facut decat sa ii marginalizeze pe romani, manifestandu-se ca o inclinare autoritara, insinuata abil prin apelul la trecut, strategie mai eficienta decat enuntarea explicita a mesajului, intr-o societate care afirma sau cel putin mima valorile democratiei.

6. Mitul Unitatii

Daca il citam pe Émile Durkheim, viata consta in unitate, dincolo de unitate este moarte sigura, pentru ca puterea unei societati se exprima prin intermediul unitatii. Mitul coaguleaza vointa de a aduna, de a unifica, de anula manifestarile individuale sau colective ce sunt create de diversitate, de nonconformism. Grupul are nevoie de coeziune, de un suflet mare, unic (la care toti membrii sunt participanti).

În cadrul acestei mitologii, se acorda un loc important ideii de aparare, de securitate intrucat existenta este asigurata numai intre frontiere, pe teritoriul aparat impotriva invaziilor de orice fel, impotriva oricaror probleme. Reusita iesirii dintr-o criza este data numai de unitate. Contradictia opiniilor, atitudinilor nu cauzeaza decat neplaceri. Sentimentul unirii este elogiat pentru ca "stimuleaza adeziunea colectiva in jurul unui aceluiasi sistem de valori si al acelorasi amintiri. "[34] Cand obtine forta, vigoare acest mit? Desigur, tot in momente de criza, cand sunt clatinate chiar temeliile societatii, cand vechile valori se afla "in pericolul" de a fi substituite de altele noi, cand echilibrul sistemului intelectual si moral trebuie reconstituit.

La acest nivel, mitul invadeaza politicul si vorbim despre "sfanta unitate frateasca a natiei". Prin elogiul unitatii este preintampinata si chiar inlaturata amenintarea unei separari sociale, care ar echivala cu dezagregarea, disparitia corpului unitar (deci, al grupului) si, prin urmare si al membrilor ramasi fara protectie, fara repere.

În ceea ce priveste lucrurile prezentate pana acum, se poate specifica ca "mitul politic se naste in momentul in care traumatismul social devine traumatism psihic. El isi are originea in intensitatea secreta a spaimelor sau a incertitudinilor."[35] Aceasta pare a fi calea spre comprehensibilitatea functiei de restructurare mentala a mitului. Nu trebuie uitate celelalte functii: cea explicativa (el face inteligibila lumea in care traim); capacitatea mobilizatoare (realizeaza coeziunea societatii in timpul unei crize in jurul unui om sau unui partid politic cu veleitati de erou salvator); restructurare sociala (corelativa restructurarii mentale a imaginarului politic).

Prima parte a comunismului a fost putin interesata de problema unitatii nationale: "Potrivit definitiei natiunii formulate de Stalin, esentiala era baza economica a fenomenului national, crearea unei "piete interne unitare", ceea ce evident, a lipsit tarilor romane pana intr-o epoca recenta."[36] Relatia Romaniei cu Rusia este mai puternic pusa in evidenta decat legaturile din interiorul spatiului romanesc.Unirea din 1859 nu numai ca nu se prezinta ca incununare a unei lungi istorii patrunse de spiritul unitatii, dar nici macar, cum ar fi corect, ca expresie a puternicului sentiment national, caracteristic epocii. Totul se rezuma la un joc de interese materiale: "Ideea unirii Moldovei si Tarii Romanesti intr-un singur stat apare o data cu dezvoltarea capitalismului, care avea nevoie de un stat bine organizat, cu o piata interna mai mare."

Perioada nationalista a ideologiei comuniste si, implicit, a istoriografiei romanesti a schimbat totalmente, viziunea asupra unitatii. Unitatea s-a aliniat alaturi de continuitate, ca o axa de orientare a discursului istoric. Evidentierea perseverenta a hotaratei unitati, devenita parca o caracteristica specifica a fiintei romanesti, folosea, prin mijlocirea trecutului, programul politic al comunismului ceausist: o societate omogenizata, de oameni gandind si simtind la fel, adunati in jurul conducatorului divin. Aceasta a fost miza, unica miza, si in nici un caz, patriotismul sau cautarea dezinteresata a adevarului istoric. În acest caz, a fost vorba doar de un simplu apel la unitate, pentru a inclina in favoarea Puterii si pentru a induce maselor ideea de natiune unita, caci e vorba de o "unitate, care nu poate sa ne uneasca gandurile, fara sa ne afecteze sentimentele si, mai mult chiar, actele noaste."[38]

Proiectele epocii ceausite s-au incadrat in ritmul alert de "implementare" la nivelul societatii a unei unitati, doar pentru a manevra si mai bine masele, prin raportarea la o unitate istorica si profunda: "Ceea ce simbolizeaza si impune este in primul rand, notiunea de echilibru: echilibru intre dreptele echidistante care-i alcatuiesc un contur puternic, iar in interiorul spatiului circumscris sunt reteaua lui hidrografica ordonata, repartitia echilibrata a reliefului in zonele de deal si de campie, armonie ce exista intre frontierele terestre si cele maritime. Aceasta imagine mai releva si ceea ce am putea numi principiul spatiului inchis: inchisi, stransi intr-un ansamblu strict delimitat, in interiorul unui traseu cu totul coerent."[39]

În acest context, se incearca o sensibilizare a maselor printr-o raportare abila la unitate si continuitate, in sensul ca, pentru o reusita a comunismului e necesara mobilizarea maselor, omogenizarea acestora in numele unor teluri nobile. Aceste strategii comuniste au dat roade printr-o schimbare a trecutului si inserarea unor noi elemente, pentru a ascunde adevarata istorie, ce nu corespundea standardelor comuniste. Se evita, de asemenea, reliefarea caracterului pur regional al Romaniei, impunand-o ca pe un spatiu animat de propriile-i trasaturi spirituale si morale, si marcat de propriu-i destin.

În aceeasi ordine de idei, comunismul romanesc a incercat sa fie un liant puternic intre munteni, moldoveni, ardeleni si olteni. Dar a facut asta, deformand istoria si pentru a-si consolida si mai bine pozitia, prin simplificarea abuziva a trecutului, prin reducerea lui la permanenta manifestare a luptei pentru unitate. Realizarea aceasta a poporului roman se datora, in mare parte, conducatorului iubit si partidului unic: "Partidul Ceausescu, Romania - insufletitorul simbol al unitatii noastre de nezdruncinat. Sa actionam intr-o deplina unitate, sub conducerea partidului, pentru a asigura mersul tot mai ferm inainte al poporului nostru, pentru cresterea continua a fortei materiale a tarii, a bunastarii poporului, ridicand Romania - patria noastra pe noi culmi de progres si civilizatie inaintand astfel cu pasi fermi, spre piscurile inalte ale societatii comuniste."

Conducatorii comunisti ai Romaniei n-au adoptat ideologia nationala pur si simplu, ci, fiecare (Dej, Ceausescu), in diverse momente, un anumit tip de ideologie nationala si ideea de unitate. De exemplu, Nicolae Ceausescu, atunci cand a impus perspectiva nationala, a adoptat acel tip de nationalism pe care i l-au inoculat ferventii sai, si nu discursul majoritatii intelectuale care se mai perpetua inca si in anii '80 (in ciuda cenzurii) si care nu concepea nationalul in contradictie cu universalul, valorile autohtone in opozitie cu cele straine. Fata de aceasta violenta repetata, amplificata prin apeluri la "vigilenta revolutionara", la "demascare", la denuntare, ideea unitatii nationale nu putea fi resimtita decat ca o binecuvantare a destinului, ca o deszagazuire, ca o eliberare. Lupta de clasa interzicea tocmai diversitatea, ea impartea lumea in aliati si dusmani, in "noi" si "ei". "Cine nu e cu noi e impotriva noastra" - aceasta era lozinca epocii. Ideea nationala la inceputul anilor '60 venea sa acopere aceasta cenzura interna, sa depaseasca aceasta amenintare permanenta, caci oricine putea fi tinta, adica victima a luptei de clasa, a dictaturii proletariatului, inclusiv proletarii insisi: "Fiinta umana nu-si putea implini potentialitatile, decat in colectivitate si prin colectivitate."[41]

De exemplu, in anii '60, ideea nationala nu a fost simtita ca o ideologie, dimpotriva, ca pe o non-ideologie (daca nu cumva ca pe o contra-ideologie), oricum, ca pe o eliberare de sub povara ideologiei terorist-comuniste. În anii '80, ideea nationala s-a transformat in ideologie, in sensul ca a fost aservita unei politici oficiale, pe de-o parte, iar pe de alta parte, a devenit nationalism in teoria si practica acelei grupari care facea jocul puterii. Dar nici atunci, acest discurs, desi oficializat, n-a fost singurul. Chiar daca in forme mai putin vizibile, au fost exprimate si puncte de vedere diferite(opuse chiar, uneori) in legatura cu tematica nationala.

Introducerea in discursul comunist al anilor '60 din Romania a ideii nationale a avut drept urmare o reforma in plan cultural. O reforma imediata, dar si indepartata, caci, in ciuda vointei politice exprimate clar si autoritar de Ceausescu in 1971, ea a continuat (mai bine-zis, s-a prelungit statu-quo-ul) si dupa aceea, nici efortul concentrat al unor factori ideologici, politici si, mai ales, economici din anii '80 n-a reusit sa o blocheze total.

Mitul unitatii intretine sentimentul de societate coerenta, in care vointa sociala si cea individuala se potenteaza reciproc, in care oameni au dorinta de apartenenta la ideea de stat: "Pentru infaptuirea in cele mai bune conditii a perspectivelor marete de dezvoltare a patriei noastre, este necesar sa intarim tot mai puternic partidul, rolul sau conducator in toate domeniile, unitatea si forta sa invincibila de actiune, sa intensificam permanent activitatea politico-educativa de formare a omului nou, constructor constient al socialismului si comunismului.

În concluzie, comunismul a semanat teroare si nu a fost nici pe departe realizatorul unei uniri a romanilor. A apelat la unitate, doar pentru a-si arata "fata umana si pentru a-si masca erorile grave comise. În fond, a reprezentat un instrument de represiune a poporului roman, printr-o constructie imaginara a unitatii istorice, astfel ca, alunecarea spre mitul unitatii era necesara doar pentru legitimarea puterii si crearea unui fond mitic.

6. Decomunizarea

Decomunizarea a fost deseori privita ca o simpla rafuiala politica, camuflata in reevaluarea morala a trecutului, argument utilizat si de fostul presedinte Ion Iliescu pentru a recuza punctul 8 al  Proclamatiei de la Timisoara. S-a spus ca, desi sustine ca se preocupa de trecut, de fapt decomunizarea solutioneaza probleme actuale, ingaduind reglarea de conturi intre guvern si opozitie, intre partide politice de orientari diferite. Pentru unii comentatori, pornirea clasei politice de a uza de lustratie, inapoierea de proprietate si acces la arhive pentru a-si defavoriza inamicii politici ar fi discreditat iremediabil atat proiectul de decomunizare, cat si posibilitatea de a reconstitui obiectiv istoria recenta. Incriminarea de manipulare politica pare adevarata. În ultimii ani, succesorii fostelor partide comuniste s-au impotrivit decomunizarii, invocand democratia, dreptul fostilor demnitari comunisti si al agentilor secreti de a participa deplin in procesul politic.

Asadar, adevaratul test pe care opozitia democrata trebuie sa il depaseasca este acela de a accepta drepturile nu doar ale simpatizantilor sai (fostii prizonieri politici), ci si pe ale adversarilor sai (membrii nomenclaturii si ai politiei politice). La fel, in Romania, de la inceputul ani­lor '90 au avut loc scurgeri de informatii din dosarele Securitatii, justificate prin do­rin­ta de a discredita diversi oameni po­li­tici. Accesul la aceste dosare a fost re­gle­mentat abia la 9 decembrie 1999, prin promulgarea Legii privind ac­ce­sul la dosarele personale si deconspirarea Se­curitatii ca politie politica. Legea le-a acordat persoanelor priva­te posibilitatea de a examina orice dosare deschise de Se­cu­ritate pe numele lor. Ea a permis, de ase­me­nea, accesul nelimitat la documen­te­le Securitatii (cu exceptia celor referitoare la siguranta nationala) pentru membrii Co­le­giului de Conducere al nou infiintatului CNSAS (Consiliul National pentru Stu­die­rea Arhivelor fostei Securitati), com­pus din 11 persoane desemnate de parti­de­le poli­ti­ce parlamentare.

Dar necesitatea societatilor est-europene de a intelege proportiile imense ale represiunii comuniste, activitatea politiei politice si identitatea agentilor secreti transcende aceasta lupta politica. Daca decomunizarea ar fi fost legata strict de politica postcomunista, atunci aderenta publicului nu s-ar fi manifestat deloc. Însa, interesul publicului se mentine la cote destul de inalte, desi aceste societati sovaiesc in ceea ce priveste eficienta metodelor de decomunizare. În Polonia, de exemplu, sondajele au aratat ca, desi guvernul Mazowiecki impunea, fara adeziune si consultare publica prealabila, politica asa-zisei "linii groase', majoritatea societatii opta pentru lustratie. În plus, anual, literatura memorialistica acumuleaza noi marturii privind grozaviile gulagurilor est-europene. Desi in tiraj redus, acest gen literar demonstreaza interesul pe care cel putin o parte a societatii il are pentru subiectul larg al decomunizarii.

Manipularea politica de lunga durata ar fi trebuit sa stopeze eforturile tardive de asumare a trecutului, pentru ca tarile ce nu au adoptat "politici de memorie la inceputul anilor '90 ar fi ratat posibilitatea de a mai revizita subiectul. Însa realitatea infirma acest mit: Polonia in 1997, Slovacia in 2001 si chiar Romania in 2006 nu demonstreaza ca societatile postcomuniste se distanteaza progresiv de subiect, ci doar, ca tema decomunizarii isi mentine actualitatea. Asumarea trecutului, fie si partiala, pare a fi un test pe care toate tarile din spatiul postcomunist trebuie sa il treaca, mai devreme sau mai tarziu. 

Altii au dat de inteles ca decomunizarea nu ar fi indispensabila. Pentru unii comentatori, abuzurile comuniste au fost putine la numar, iar represiunea, chiar cea stalinista, nu a avut niciodata amploarea "Solutiei Finale . Poate ca numarul total de victime ale comunismului a fost mai mare decat cel al victimelor regimului nazist, dar terorii comuniste i-ar fi lipsit caracterul constient de exterminare a unor intregi clase sociale. Implicit, s-a insistat asupra faptului ca, din punct de vedere moral, comunismul ar fi mai putin odios decat nazismul sau ca realizarile lui socio-economice ar justifica jertfa sangeroasa pe care a cerut-o, argument des amintit de socialistii occidentali. Pentru altii, decomunizarea este inutila pentru ca, jumatate de veac dupa violenta maxima a anilor '40-'60, revizitarea trecutului si-a pierdut urgenta. Regimul si opozitia s-au confruntat si dupa aceea, dar cu putine victime, pentru ca rezistenta anticomunista a fost preponderent pasiva. Se poate contesta insa ca tocmai distanta in timp ce ne desparte de atrocitatile comuniste face "politica memoriei mai urgenta. Participantii directi la acele evenimente (atat  calai, cat si victime) sunt tot mai putini, iar sansele de a le auzi punctele de vedere devin tot mai rare.

Unii observatori cred ca darea in vileag a fostilor agenti secreti ar fi zadarnica, pentru ca acestia au fost deja condamnati la a trai, uneori decenii la rand, cu o constiinta incarcata de amintirea grozaviilor savarsite. Însa trebuie semnalat ca reactia cea mai comuna la demascare a fost sfidarea, nu regretele. Cei deconspirati au negat impetuos acuzatiile, invinuindu-i de calomnie pe cei care le-au enuntat public, chiar daca dovezile impotriva lor erau indubitabile. Nicolae si Elena Ceusescu au refuzat sa isi ceara iertare si sa-si legitimizeze actiunile.  "Uita trecutul! a fost sfatul pe care criticii lustratiei l-au dat, pe motiv ca tranzitia i-ar fi marginalizat deja pe fostii demnitari comunisti si agenti secreti sau ca problemele socio-economice curente ar fi prea complexe pentru a mai prilejui revizitarea trecutului. Însa marginalizarea nu s-a produs. Dupa 1989 fostii demnitari comunisti si agenti secreti s-au mentinut in ranguri privilegiate, din care pot distruge arhivele ce probeaza trecutul lor dubios.

De cele mai multe ori, agentii secreti au invocat rolul pe care l-au jucat in apararea suveranitatii, independentei si a interesului national al tarii lor, motivand represiunea ca pe o simpla  "collateral damage in lupta pentru apararea tarii impotriva inamicilor interni si externi, reali si imaginari. Demnitarii comunisti au justificat represiunea politica si incompetenta economica pe motiv ca erau, in fond, perseverenti si bine intentionati.

Deseori, decomunizarea a fost privita in termeni negativi, ca invinuire, chiar si cand a permis acuzatilor sa pledeze pentru nevinovatia lor. Însa situatiile in care victimele s-au razbunat pe tortionari au fost inexistente, demonstrand ca, cel putin in Europa de Est, spiritul revansard nu a animat efortul de asumare a trecutului. Desi a dus la deconspirarea publica a fostilor comunisti si agenti secreti, "politica memoriei a cautat si scoaterea la lumina a unor momente istorice pana recent invaluite in mister. Spre deosebire de experienta Americii Latine si a Africii de Sud, Europa de Est a extins definitia ororilor comuniste dincolo de sfera politicului, pentru a ingloba crime ecologice si sociale si pentru a oglindi caracterul complex al realitatii comuniste. În Albania, spre exemplu,  Raportul Ruli i-a tras la raspundere pe demnitarii fostului regim nu pentru crimele lor politice, legale din punct de vedere al legislatiei comuniste, ci pentru ca traiau decent intr-o tara in care majoritatea populatiei murea de foame. În Romania, Elena Ceausescu a fost invinuita de frauda intelectuala.

"Politica memoriei nu s-a redus la condamnare si invinuire, ci a capatat forma unor despagubiri simbolice sau financiare. În Romania, victimele au insistat mai putin pe inlaturarea fostilor demnitari comunisti din procesul politic (lustratie) si mai mult pe obtinerea reabilitarii, pe schimbarea plina de semnificatie a numelor de strazi, in vederea substituirii simbolurilor comuniste cu unele noi (precomuniste sau nu) sau pe construirea unor monumente comemorative pentru suferintele Gulagului. 

În Romania, legea lustratiei a fost amanata timp de douazeci de ani. Si ridica la fel de multe semne de intrebare ca la inceput. Oare nu cumva CEDO va da dreptate eventualilor petenti, carora legea le va interzice dreptul de a fi alesi si de a ocupa posturi inalte? La nivel european, comunismul nu are aceeasi semnificatie criminala ca nazismul, astfel incat sa fie necesara "decomunizarea , asa cum in Germania a fost incurajata "denazificarea . Legea neadoptata a lustratiei a fost invocata, cel mai adesea, in campaniile electorale. Asa s-a intamplat, de pilda, in decembrie 2006, cand presedintele Traian Basescu a sustinut ca, in absenta acestei legi, "nu este rotund tot pachetul de democratizare a Romaniei .  Ca urmare, semnatarii apelului la blamarea comunismului risca legitimarea unei interventii de politie politica ce nu are cum sa isi aduca contributia la "reconcilierea nationala ci are mai degraba darul de a incuraja obscurantismul si de "a da apa la moara unei noi generatii de oportunisti. Cu atat mai alarmante pentru comoditatea cu care se erijeaza semnatarii apelului, sunt declaratiile facute de liderul Aliantei Civice, Serban Radulescu-Zoner, care considera "inadmisibil ca in Romania sa existe o zi a Holocaustului, dar sa se respinga tacit sau explicit o zi de pomenire oficiala a victimelor regimului comunist. Holocaustul a durat patru ani, pe o anumita regiune a tarii. Comunismul a durat 40 de ani, in toata tara.'[43]

O incercare care subestimeaza astfel Holocaustul, direct sau indirect, isi autosuspenda legitimitatea. Anticomunismul nu poate fi o scuza pentru lipsa de consistenta intelectuala si morala. Demarcarea de comunisti si comunism ar trebui sa se faca atent, pe cat posibil fara victime colaterale, si fara a dezlantui o "vanatoare de vrajitoare . Pe langa entuziasmati, dominati de propriile resentimente, exista si destui oportunisti rationali care ar fi gata sa concentreze capital politic pe seama gravitatii chestiunii. În forma actuala a apelului - si in manifestarile publice a celor mai vizibile persoane care il promoveaza - nu par sa fie reprezentate atat interesele celor care au patimit inainte de 1989, cat mai ales interesele unei fractiuni a elitei politice actuale. Astfel, in loc sa fie un act de justitie, "condamnarea comunismului risca sa fie catalogata ca un alt efort de autolegitimare a actualelor forte de dreapta, care detin in prezent puterea, nu atat prin propriile politici, cat prin delegitimarea stangii politice.

Motivele pentru care e necesara decomunizarea sunt multiple. Nu mai putin semnificativ, Ceausescu si regimul sau au condus la surescitare politica de persecutare a femeilor si copiilor. În urma interzicerii avorturilor si a metodelor contraceptive, orfelinatele s-au umplut de copii ale caror destine erau, pentru cea mai mare parte dintre ei, compromise din clipa nasterii.

Disidenta a fost zdrobita crunt de cerberii regimului si instrumentul lor principal, Securitatea. Sunt incluse aici actiunile constante de marginalizare, compromitere si lichidare a oricaror forme de gandire si actiune libera: persecutarea miscarii initiate si conduse de Paul Goma, cea mai importanta actiune de protest colectiv impotriva incalcarii drepturilor omului; arestarile si prigoana in randurile muncitorilor mineri care au declansat greva din vara anului 1977, salbatica persecutie a lui Vasile Paraschiv si a altor activisti militanti in lupta pentru sindicate libere, distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania, actiunile impotriva unor disidenti, oponenti si critici ai regimului. Nu trebuie uitate actiunile represive impotriva Bisericii Ortodoxe Romane, a Bisericii Greco-Catolice si a cultelor protestante sau neoprotestante.

Condamnarea regimului comunist pleaca de la constatarea naturii sale abuzive: "Pentru cetatenii Romaniei, comunismul a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca detinator al adevarului, un regim totalitar nascut prin violenta si incheiat tot prin violenta. A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul roman de cinci decenii de istorie moderna, care a calcat in picioare legea si a obligat cetatenii sa traiasca in minciuna si frica." Seful Statului subliniaza ca este vorba despre o condamnare bazata pe cercetare istoriografica: "Comisia Prezidentiala a fost infiintata in aprilie 2006, ca un raspuns la cererile societatii de asumare si condamnare a trecutului totalitar. Am considerat necesara constituirea Comisiei tocmai pentru a fundamenta intelectual si moral actul de condamnare. Nu am dorit o simpla repudiere formala a trecutului comunist, la nivelul unor declaratii de complezenta. O asemenea condamnare ar fi fost neconvingatoare. Am cerut Comisiei o analiza riguroasa a componentelor sistemului totalitar, a principalelor institutii care au facut posibila aceasta tragedie, precum si a personalitatilor implicate decisiv in sistem."

Dupa ce trece in revista principalele etape ale perioadei comuniste cu al sau cortegiu de abuzuri, injustitii si crime, instrumentate de catre Securitate, "Declaratia de condamnare a comunismului in Romania fixeaza in cinci puncte actiunile politice catastrofale ale dictaturii": "(1) abandonarea intereselor nationale prin servilism in relatia cu URSS, dupa impunerea guvernului-marioneta condus de Petru Groza (6 martie 1945). În felul acesta a debutat o perioada care a dus la intarzierea istoriei noastre cu cateva decenii; (2) anihilarea statului de drept si a pluralismului prin inscenari si fraude, mai ales dupa furtul alegerilor din noiembrie 1946; (3) distrugerea partidelor politice si a continuitatii constitutionale a statului roman, prin abdicarea fortata a Regelui Mihai; (4) sovietizarea totala, prin forta, a Romaniei, mai ales in perioada 1948-1956 si impunerea, sub numele de dictatura proletariatului a unui sistem politic despotic, condus de o casta profitoare, strans unita in jurul liderului suprem; (5) politica de anihilare a unor intregi categorii sociale in numele luptei de clasa.

Numarul victimelor regimului comunist in Romania este estimat de catre Raportul final, cifre preluate si in Declaratie, undeva intre jumatate de milion si doua milioane. Declaratia explica sensul delimitarii de comunism pentru democratia postcomunista, aceasta neputand ajunge la masura omului daca uita lectia terorii si a umilintei la care un stat confiscat de o ideologie totalitara isi supune proprii cetateni. Macar si pentru aceasta functie pedagogica, indreptata spre trecut si viitor in egala masura, astfel de gesturi pur simbolice merita sa fie facute.

În concluzie, decomunizarea ramane un proces inerent oricarei societati prin care a trecut flagelul comunismului. Ea se mentine prin capacitatea de a restabili anumite raporturi coerente cu mentalitatea corespunzaroare poporului roman. A scoate din cadrul istoriei aspectele odioase ale comunismului constituie si o tactica de asamblare a unor structuri arhetipale prin care se evidentiaza modalitatile de refulare in fata trecutului: "Comunismul a scos pur si simplu Romania de pe calea normala a evolutiei, rasturnand complet toate structuile si valorile.