Mecanismul institutional al Uniunii Europene

Mecanismul institutional al Uniunii Europene

Pentru ca cele trei Comunitati sa functioneze, fiecare dintre acestea si-a infiintat propriile institutii in domeniul decizional, executiv, al controlului politic si cel jurisdictional, dupa cum reiese din tabelul urmator:

Structura institutionala a Comunitatilor Europene in 1958

Din cauza organizarii in trei randuri de institutii, multe din atributiile lor ajunsesera sa se suprapuna, ceea ce a condus la incetinirea procesului de functionare al comunitatilor. In aceste conditii, solutia gasita a fost aceea a fuzionarii institutiilor similare din cadrul celor trei comunitati europene, tratatele institutive ramanand valabile. Au rezultat, institutii unice, comune, care duc la indeplinire atributiile si competentele inscrise in tratate, dupa cum urmeaza: la nivel decizional, Consiliul de Ministrii (1965), la nivel executiv, Comisia Europeana (1965), la nivelul controlului politic, Parlamentul European (1962) si la nivel jurisdictional, Curtea Europeana de Justitie. Pe parcursul evolutiei institutionale a Comunitatilor Europene, a mai aparut pe cale neconventionala, datorita intalnirilor la varf a sefilor de stat si de guvern, o noua institutie[1] - Consiliul European, cu atributii de natura politica. Integrarea comunitara nu a fost una usoara, in special din cauza "efortului de depasire a conceptiilor despre suveranitate si independenta nationala si a armonizarii intereselor statelor implicate" . In articolul 1 al Tratatului instituind Uniunea Europeana este precizat ca "Uniunea va avea un cadru institutional unic care va garanta coeziunea si continuitatea actiunii sale in scopul atingerii obiectivelor acesteia, respectand si dezvoltand acquis-ul comunitar".

Institutiile Uniunii Europene fac parte din primul pilon al acesteia. Fiecare institutie a Uniunii Europene ocupa un rol diferit in logica organizationala a acesteia, si anume: Consiliul Uniunii Europene reprezinta interesele statelor membre; Parlamentul European reprezinta interesele cetatenilor statelor membre; Comisia Europeana apara interesele Comunitatilor; Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta (1989) asigura respectarea normelor de drept comunitar, suprematia acestuia in constructia comunitara, interpretarea si aplicarea uniforma a acestuia, atat de catre statele membre, cat si de catre institutiile comunitare; iar Curtea de Conturi vegheaza la legalitatea, regularitatea si fiabilitatea folosirii resurselor financiare ale UE.

Institutiile Uniunii Europene nu reprezinta o simpla prelungire si imitare a institutiilor nationale. Acestea au atributii proprii, raspunzand unor necesitati existente la nivel comunitar, au o legitimare proprie, participa direct la luarea deciziei comunitare, isi exercita atributiile pe baza tratatelor constitutive si modificatoare (vegheaza si se asigura de punerea in aplicare a tratatelor), dar nu au personalitate juridica. Doar Comunitatile Europene au personalitate juridica, "institutiile actionand pentru si in numele acestea"[3].

Membrii acestora "sunt alesi sau numiti de catre statele membre sau corpul electoral ale acestora, dar niciodata de catre membrii altei institutii comunitare, ceea ce le garanteaza reciproc independenta si le asigura pastrarea echilibrului de puteri"[4].

Functiile acestora nu se suprapun schemei clasice a separarii puterilor in stat a lui Montesquieu: Consiliul detine puterea legislativa si executiva (in mare parte, atributiile executive au fost delegate Comisiei), Parlamentul are drept de co-decizie impreuna cu Consiliul si detine functia bugetara, Comisia este institutia cu atributii executive, iar Curtea de Justitie pastreaza puterea judecatoreasca. .

In activitatea lor, institutiile se bazeaza pe 3 principii esentiale : principiul autonomiei de vointa, potrivit caruia acestea au dreptul de a-si elabora propriile reguli de organizare si functionare, principiul atribuirii de competente, conform caruia fiecare institutie se ocupa numai de acele atributii, care ii sunt stabilite prin tratate si principiul echilibrului institutional, care presupune separarea atributiilor si controlul reciproc prin cooperare si colaborare.

Vorbind de integrarea institutionala, nu putem omite cele patru metode in vederea realizarii acesteia . Metoda parteneriatului, propusa de Jean Monnet, care presupune realizarea unui parteneriat sistematic intre reprezentantii statelor membre, elitele socio-economice si functionarii europeni, ce se realizeaza in jurul tandemului Comisie - Consiliu (a functionat pana in 1965). Metoda negocierii colective a lui De Gaulle, bazata pe un sistem de negociere si dialog in cadrul unor subcomisii si comitete, in care ponderea deciziilor este transferata la nivel national . Metoda co-optiunii, stipulata in Actul Unic, propune o simplificare a relatiilor, printr-o imbinare a primelor doua metode: parteneriatul original este dublat de un sistem de negociere cu statele membre. In sfarsit, metoda consensuala se bazeaza pe configuratia celor trei piloni ai Uniunii Europene, fiind introdusa prin Tratatul de la Maastricht.

Sistemul decizional al institutiilor europene este rezultatul unei evolutii in timp, ca si intreg sistemul comunitar. In momentul de fata exista patru proceduri decizionale la nivelul institutiilor comunitare : consultarea - Comisia face propuneri, le trimite Consiliului, care ia decizia dupa ce se consulta cu Parlamentul European , asentimentul - subintelege dreptul de veto al Parlamentului European (procedura introdusa prin Tratatul de la Maastricht), cooperarea - are la baza o formula complexa de colaborare intre Consiliu, Parlament si Comisie si co-decizia intre Consiliu si Parlament.