Modalitati de functionare in cadrul NATO - Raporturile cu statele membre

SECTIUNEA I

Politica de consens si luarea in comun de decizii

Intr-o alianta formata din state suverane independente, atitudinea acesteia nu poate fi definita si aplicata decat daca fiecare din guvernele tarilor membre este informat complet cu privire la marile directii si la intentiile celorlalti, precum si referitor la principiile care le inspira. Din acest, motiv consultarile politice trebuie sa aiba loc in mod regulat, cu precadere pe baza dezbaterilor, inainte ca tarile sa ia decizii.

Consultarea politica in cadrul NATO a inceput in mod sistematic inca de la prima reuniune a Consiliului in septembrie 1949, la scurt timp dupa intrarea in vigoare a Tratatului Atlanticului de Nord. De atunci, a fost intarita si adaptata noilor evolutii. Forumul principal de consultare politica ramane Consiliul. Reuniunile sale se desfasoara cu un minim de formalism, iar discutiile din cadrul acestora sunt deschise si directe. Secretarul general, in calitatea sa de presedinte, joaca un rol important in deliberarile acestuia si este principalul reprezentant si purtatorul de cuvant, atat in contactele cu diferite guverne, cat si fata de opinia publica.

Consultari regulate au loc, de asemenea si in cadrul altor instante, toate imputernicite de Consiliu, Comitetul politic la nivel inalt, si la alte niveluri, Grupul de coordonare a directiilor orientarilor, grupurile de experti regionali, grupuri politice ad-hoc de lucru, Grupul consultativ al politicii atlantice si alte comitete speciale au de jucat un rol direct pentru a facilita consultarea politica si toate joaca un rol direct in facilitarea consultarii politice intre guvernele tarilor membre. Ca si Consiliul, ele sunt ajutate in activitatile lor de Secretariatul international, stabilit de Secretarul General al NATO si de Statul Major militar international, care actioneaza sub autoritatea directorului sau si este insarcinat sa sprijine prin intermediul acestuia activitatile Comitetului militar.

Consultarea politica intre membrii Aliantei nu vizeaza numai evenimentele care se desfasoara in zona Tratatului Atlanticului de Nord, caci din ce in ce mai mult, acele evenimente care se produc in afara acestei zone au implicatii pentru Alianta, si figureaza deci pe agenda Consiliului si a comitetelor subordonate. Mecanismul consultativ al Aliantei este cu usurinta disponibil si larg utilizat de tarile membre in astfel de cazuri, chiar daca NATO ca alianta nu este in mod direct vizata. Consultarea le permite acestora sa stabileasca in mod rapid domeniile in care o actiune coordonata poate fi intreprinsa in interesul securitatii si al stabilitatii.

Necesitatea de a se consulta nu se limiteaza numai la problemele politice. Consultari serioase se desfasoara si in alte domenii. Procesul este continuu si se desfasoara, atat in mod informal cat si formal, cu un numar redus de amanari si incoveniente, datorita prezentei celor 16 delegatii nationale la sediul NATO.

El permite, la nevoie, reunirea rapida a reprezentantilor tuturor guvernelor implicate, cu scopul unor dezbateri intense cu privire la probleme deosebit de importante sau urgente.

Consultarea in cadrul Aliantei imbraca forme multiple. La nivelul de baza, este vorba de un simplu schimb de puncte de vedere si de informatii. La un alt nivel, ea consta in a comunica masurile sau deciziile pe care guvernele le-au luat deja sau se pot declara dispuse sa le ia si care au implicatii directe sau indirecte asupra intereselor aliantilor. Ea poate, sa serveasca drept notificare prealabila cu privire la masurile sau deciziile care trebuie sa fie retinute de guverne, cu scopul ca acestea sa poata primi aprobarea sau sa faca obiectul observatiei din partea altor tari. Ea poate include dezbateri vizand obtinerea unui consens cu privire la politicile care vor fi adoptate sau la masurile care vor fi luate in paralel. In fine, ea este menita sa permita tarilor membre sa ajunga la acorduri colective sau la actiunile de ansamblu ale Aliantei.

Consultari cu privire la probleme politice pertinente au de asemenea loc in mod regulat cu tarile partenere in cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA), precum si cu Rusia, in principal in cadrul Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia (CCP), cu Ucraina, in cadrul Comisiei NATO-Ucraina, si cu participantii la Dialogul Mediteranean NATO in cadrul Grupului de cooperare mediteraneana. Principiile de functionare ale acestor instante se inspira din acelea care stau de multa vreme la baza consultarilor din cadrul Aliantei propriu-zise si consultarile se desfasoara cu aceeasi deschidere si in acelasi spirit de cooperare. In final, consultarile dintre NATO si oricare participant activ la Parteneriatul pentru Pace sunt prevazute pentru cazul in care acest partener ar percepe o amenintare directa la adresa integritatii sale teritoriale, a independentei sale politice sau a securitatii sale.

Bazandu-se in luarea de decizii pe principiul consensului, membrii Aliantei protejeaza experienta si conceptiile individuale, beneficiind de mecanisme si proceduri care le permit sa actioneze in comun intr-un mod rapid si decisiv, atunci cand circumstantele cer acest lucru. Datorita consultarilor si schimburilor zilnice de informatii, reprezentantii tarilor pot, daca este nevoie, sa se reuneasca in termen scurt, adesea cunoscand deja preocuparile respective ale acestora, pentru a adopta directii comune.

In caz de necesitate, ei se straduiesc sa depaseasca divergentele dintre tarile lor, pentru ca sa poata fi intreprinse actiuni comune cu toata forta conferita de deciziile adoptate de toate guvernele tarilor membre. Aceste decizii traduc prin urmare vointa comuna a tarilor de a le pune integral in practica. Astfel se confera forta si credibilitate deciziilor care pot fi dificile din punct de vedere politic sau care se lovesc de exigente contradictorii in materie de resurse.

Toate tarile membre ale NATO participa din plin la cooperarea politica din cadrul Aliantei si sunt de asemenea atasate prevederilor Tratatului Atlanticului de Nord, si in special angajamentului reciproc enuntat de Articolul 5 - considera un atac armat indreptat impotriva uneia sau mai multor parti ca fiind un atac indreptat impotriva tuturor - care simbolizeaza caracterul indivizibil al securitatii lor.

Modul in care a evoluat Alianta permite totusi sa se tina seama de variatiile nevoilor si politicilor tarilor membre in cadrul Aliantei. Aceasta suplete se manifesta in diferite moduri. Diferentele uneori pot sa se refere in mare parte la aspecte legate de procedura si nu suscita in acest caz nici o dificultate. Islanda, de exemplu, nu dispune de forte armate si daca vrea, se lasa reprezentata in instantele militare ale NATO de un civil. In alte cazuri, diferentele privesc mai mult aspecte legate de fond. Franta membru fondator al Aliantei in 1949, s-a retras din structura militara integrata a NATO in 1966, ramanand membra cu drepturi depline a structurilor politice ale acesteia. Spania aderase la Alianta in 1982, dar potrivit rezultatelor unui referendum national organizat in 1986, ramasese in afara structurii militare integrate a Aliantei.

La Summit-ul de la Madrid, din 1997, Spania a anuntat ca este dispusa sa participe activ la noua structura de comanda a Aliantei, dupa ce se va conveni asupra acesteia. In decembrie 1997, a aparut un acord cu privire la noua structura de comanda, in general, si cu privire la felul, numarul si amplasamentul cartierelor generale in particular.

In comunicatele acestora de sfarsit de an, ministrii de externe si apararii si-au exprimat satisfactia la ideea ca Spania va lua parte la noua structura militara si la noua structura de comanda asupra carora se convenise recent.

De asemenea, pot exista diferente intre tarile membre ale NATO pornind de la situatia lor geografica, politica, militara sau constitutionala. De exemplu, participarea Norvegiei si a Danemarcei la dispozitiunile militare ale NATO, trebuie sa respecte legislatia acestor tari, care nu autorizeaza stationarea armelor nucleare sau de forte straine pe teritoriul national pe timp de pace. Intr-un alt context, se poate ca aranjamentele militare elaborate la nivel regional sa determine interventia numai a fortelor tarilor direct interesate sau in masura sa participe in zona unde se desfasoara o astfel de activitate. Este cazul, mai ales, al unitatilor furnizate de unele tari Fortei Mobile a ACE si Fortelor Navale Permanente ale NATO.

SECTIUNEA II

Gestionarea crizelor

Gestionarea crizelor, asa cum este ea inteleasa azi, reprezinta un nou mod de abordare a securitatii in cadrul Aliantei. Tinand seama de natura total diferita a riscurilor cu care NATO se confrunta, gestionarea crizelor de catre Alianta are in prezent la baza trei elemente care se sustin reciproc, dialogul, cooperarea cu alte state si mentinerea capacitatii de aparare colectiva a NATO. Toate aceste elemente sunt concepute astfel incat crizele care afecteaza securitatea euro-atlantica sa poata fi evitate sau rezolvate in mod pasnic.

Consultarea intre tarile membre NATO joaca un rol fundamental in gestionarea crizelor si are o importanta deosebita in perioadele de tensiune si criza. In astfel de situatii, trebuie ca guvernele statelor membre sa poata sa se consulte imediat si in mod permanent, pentru ca deciziile rezultate de pe urma unui consens sa poata fi adoptate in mod rapid cu privire la masurile ce vor fi luate in domeniul politic, pe plan militar si in ceea ce priveste situatiile de urgenta din domeniul civil.

Astfel, consultarea intensiva necesara se efectueaza in principal in cadrul Consiliului si al Comitetului de planificare a apararii, care sunt asistate de Grupul de coordonare a politicilor, Comitetul politic, Comitetul militar si Inaltul Comitet pentru planificarea in situatii de urgenta civila. Mai pot interveni, in caz de necesitate, si alte comitete ale NATO. Practicile si procedurile care trebuie prin urmare a fi aplicate constituie dispozitivul de gestionare a crizelor. Mijloacele materiale cerute Aliantei de proces, si in special sistemele de telecomunicatii, sunt asigurate de Centrul de situatii al NATO, care functioneaza 24 de ore din 24. La intervale regulate sunt organizate exercitii comune carora li se asociaza capitalele nationale si Comandamentele NATO. Acestea au ca obiectiv testarea si perfectionarea procedurilor de gestionare a crizelor. Comitetul Operatiunilor si al Exercitiilor Consiliului (COEC) este acela care coordoneaza aranjamentele, procedurile si mijloacele utilizate pentru gestionarea crizelor, precum si pregatirea, si modul de desfasurare al exercitiilor organizate in acest domeniu si care coordoneaza, de asemenea, activitatile de gestionare a crizelor impreuna cu tari partenere.

Dat fiind importanta contributiei tarilor partenere in aceasta directie, gestionarea crizelor este in acelasi timp unul din domeniile de activitate stabilite in cadrul Programului de lucru al Parteneriatului pentru Pace si figureaza in programele individuale de parteneriat. Activitatile prevazute cuprind expuneri si consultari, stagii de gestionare a crizelor, participarea statelor partenere la un exercitiu anual de gestionare a crizelor la nivel NATO si elaborarea unor documente generice privind gestionarea crizelor destinate tarilor partenere. Gestionarea crizelor este de asemenea considerata ca fiind un domeniu de consultare si cooperare in cadrul Actului fondator privind relatiile bilaterale, cooperare si securitate dintre NATO si Federatia Rusa, precum si in cadrul Cartei de parteneriat specifice intre NATO si Ucraina.

SECTIUNEA III

Dimensiunea apararii

Planificarea apararii NATO se bazeaza pe principiile fundamentale ale securitatii colective in ansamblul ei, solidaritatea politica intre tarile membre, intarirea colaborarii si a legaturilor intre ele, in toate domeniile in care cooperarea serveste interesele tuturor si ale fiecaruia in parte, repartitia rolurilor si responsabilitatilor si recunoasterea angajamentelor reciproce, si vointa, hotararea comuna de a mentine un numar suficient de forte armate care sa sprijine strategia si politica Aliantei.

In contextul politic si strategic actual al Europei, mai mult decat in trecut, Alianta nu va reusi sa mentina pacea si sa previna razboiul decat daca practica eficient o diplomatie preventiva si o gestionare a crizelor care ameninta securitatea. Aspectele politice, economice, sociale si de mediu ale securitatii si stabilitatii capata deci o importanta din ce in ce mai mare.

Dimensiunea de aparare a Aliantei ramane esentiala si fundamentala si contribuie atat la mentinerea stabilitatii in Europa, cat si la gestionarea crizelor. Reorganizarea fortelor Aliantei dupa sfarsitul razboiului rece permite in prezent NATO sa reactioneze la o gama mult mai mare de situatii. Cu toate acestea, mentinerea unui potential militar suficient si vointa clar exprimata de a actiona in comun pentru aparare comuna sunt esentiale pentru indeplinirea obiectivelor Aliantei in materie de securitate. In ultima instanta acest potential asociat cu solidaritatea politica urmareste sa previna orice forma de constrangere sau de intimidare, precum si sa impiedice ca agresiunea militara indreptata impotriva Aliantei sa fie vreodata perceputa drept o optiune cu o sansa cat de mica de succes si sa protejeze Europa in ansamblul ei de consecintele oricarei amenintari la adresa Aliantei.

In ceea ce priveste importanta si natura contributiei statelor membre NATO la apararea colectiva, acestea isi pastreaza intreaga lor suveranitate si libertate totala de actiune. Cu toate acestea, caracteristicile structurii de aparare a NATO cer ca guvernele sa tina seama in deciziile lor de interesele globale ale Aliantei. In acest sens, acestea vor trebui sa respecte procedurile convenite cu privire la planificarea apararii, care ofera metodele si mecanismele de evaluare a fortelor necesare punerii in practica a politicilor Aliantei, coordonarii planurilor nationale de aparare si elaborarii obiectivelor de planificare a fortelor care raspund intereselor intregii Aliante. Planificarea are in vedere mai multi factori, in special noul cadru politic, de evaluarile comandantilor NATO cu privire la fortele adecvate indeplinirii misiunilor lor, de evolutia tehnologiei, de importanta unei reparatii echitabile a rolurilor, riscurilor si responsabilitatilor din sanul Aliantei, precum si de posibilitatile economice si financiare ale diferitelor tari. Acest proces permite examinarea comuna a tuturor elementelor pertinente, relevante in vederea utilizarii optime a resurselor nationale colective alocate apararii.

Un schimb anual de informatii cu privire la planurile tarilor asigura o coordonare stransa intre serviciile Secretariatului international si Statul Major militar international, intre autoritatile militare ale NATO si guvernele tarilor membre. Acesta permite compararea intentiilor fiecarei tari cu nevoile globale ale NATO si, in caz de necesitate, adaptarea acestora din urma la noile directii politice ministeriale, la exigentele modernizarii si la schimbarile care afecteaza rolurile si responsabilitatile fortelor in general. Toate aceste aspecte sunt in mod constant examinate si fac obiectul unui studiu in fiecare faza a ciclului planificarii apararii.

O reexaminare a procesului de elaborare a planurilor NATO de aparare a fost efectuata in cadrul adaptarii Aliantei. Concluziile au fost ratificate de ministrii tarilor membre in iunie 1997. Un proces unic, coerent a fost demarat pentru a permite NATO sa creeze in continuare fortele si capacitatile necesare indeplinirii realizarii intregii game de misiuni ale Aliantei. Este vorba in special de a sprijini operatiile care ar putea fi conduse de Uniunea Europei Occidentale (UEO) in cadrul Identitatii Europene de Securitate si Aparare. Tot in acest cadru, procesul permite in sanul Aliantei, ca toti aliatii europeni sa fie ajutati sa elaboreze propriile lor planuri referitoare la modul de desfasurare a operatiunilor conduse de UEO.

In ultimii ani, procesul de elaborare a planurilor de aparare a avut ca punct de plecare Conceptul strategic adoptat in 1991 , care prezinta in linii generale obiectivele Aliantei si mijloacele de realizare ale acestora. Ministrii apararii, prezinta la un interval de doi ani, informatii mai amanuntite, in cadrul unui document intitulat "Directiva ministeriala". Aceasta recomandare ofera directii pentru planificarea apararii, in general, si planificarea fortelor, in particular. Ea are in vedere factorii politici, economici, tehnologici si militari care ar putea influenta evolutia fortelor si capacitatile statelor aliate si defineste prioritatile si domeniile de preocupare care trebuie sa inspire in primul rand autoritatile militare ale NATO atunci cand acestea isi stabilesc obiectivele de forte, precum si tarile care planifica in mod individual. Ea dezvolta planuri privind fortele si capacitatile cerute, atat pentru apararea colectiva, cat si pentru situatiile neprevazute de art. 5 al Tratatului de la Washington. Ea prezinta, daca este necesar, indicatii privind cooperarea cu alte organizatii. Dupa reexaminarea procesului de elaborare a planificarii apararii, Directiva ministeriala cuprinde in prezent o sectiune distincta care contine directiile politice ale Uniunii Europei Occidentale (UEO), care definesc campul probabil de aplicare al operatiunilor conduse de aceasta. Fiind implicati toti aliatii, alte elemente noi ale Directivei ministeriale tin seama in acelasi timp de cerintele UEO. Pornind de la aceasta directiva sunt stabilite obiective specifice de planificare pentru fortele armate ale fiecarui stat membru. Este vorba de " Obiectivele fortelor", care sunt valabile in general pentru o perioada de sase ani sau mai mult in anumite cazuri. La fel ca si Directiva ministeriala, acestea sunt actualizate din doi in doi ani.

Planificarea aliata a apararii este examinata in fiecare an iar ministrii apararii fac recomandari asupra acestuia intr-un "Evaluarea anuala al apararii". Ca raspuns la un Chestionar cu privire la planificarea apararii (DPQ) difuzat in fiecare an, guvernele statelor membre isi pregatesc si prezinta Aliantei planurile proprii cu privire la forte si estimarile lor in materie de cheltuieli de aparare pentru cei cinci ani de desfasurare a studiului. Evaluarea anuala a apararii este conceputa pentru a evalua contributia statelor membre la apararea comuna in functie de posibilitatile acestora si de constrangerile respective, si cadrul Obiectivelor fortelor stabilite. Este vorba in fine de redactarea unui plan comun pentru fortele NATO care sa fie baza planurilor NATO privind apararea pentru o perioada de cinci ani. Evaluarea apararii a fost adaptata ca parte a procesului de examinare a planificarii apararii NATO. In anii impari, toamna, va fi efectuata Evaluarea limitata privind apararea pe baza Chestionarului cu privire la planificarea apararii. In anii pari, toamna se va face o evaluare totala. In mod normal, actualizarea va avea dimensiuni restranse si nu va tine seama decat de modificarile importante survenite in planurile fiecarui aliat.

Raspunsurile tarilor la Chestionarul cu privire la planificarea apararii sunt examinate simultan de Secretariatul international (SI) si de autoritatile militare NATO. Secretariatul international redacteaza proiectul "Capitole pe tari" pentru membrii organizatiei. Aceste capitole scot in evidenta, in detalii, toate divergentele nerezolvate intre Obiectivele, fortele NATO si planurile tarilor, inclusiv gradul de compatibilitate al planurilor nationale la cerintele operatiunilor conduse de UEO. Acestea indica daca statele au respectat sau intentioneaza sa-si respecte angajamentele cu privire la forte pe anul in curs. Toate lacunele sunt explicate, iar eforturile nationale sunt evaluate prin raportarea la capacitatile si limitele respective. Proiectele privind 'Capitolele pe tari' sunt completate de evaluarile Inaltilor Comandanti ai NATO axate pe capacitatile fortelor, in functie de cerintele si misiunile operationale ale acestora. In anii "de actualizare" proiectele privind 'Capitolele pe tari' si evaluarile MNC vor fi actualizate, avand in vedere doar schimbarile semnalate comparativ cu anul precedent.

Proiectele privind Capitolele pe tari sunt studiate in cadrul unor "examinari multinationale" . Obiectul acestora din urma este sa determine in ce masura tarile si-au indeplinit angajamentele referitoare la forte, pe anul in curs. Ele urmaresc mai ales sa elimine eventualele diferente dintre planurile tarilor cu privire la forte si obiectivele sau planurile privind fortele NATO. Ele au menirea de a determina in ce masura planurile unor anumite state aliate ar putea fi utilizate pentru a raspunde cerintelor operatiunilor conduse de UEO, si de a contribui la armonizarea planificarii apararii a diferitelor tari aliate.

In baza 'Capitolelor pe tari' si a unei evaluari a Comitetului militar este inaintat Comitetului de planificarea apararii un Raport general. Aceasta recomanda adoptarea de catre ministrii apararii ai tarilor aliate a planului privind fortele NATO valabil pentru o perioada de cinci ani si examineaza echilibrul, fezabilitatea si acceptabilitatea planului privind fortele. De asemenea, cuprinde sectiuni cu privire la respectarea de catre tari a angajamentelor lor pe anul in curs, precum si o evaluare a progreselor realizate in materie de obiective globale in domeniul liniilor directoare incluse in Directiva ministeriala, inclusiv acelea referitoare la cerintele operatiunilor conduse de UEO. Dupa ce a fost aprobat de catre Comitetul de planificarea apararii, Raportul general ar putea, in acelasi timp, sa ofere Uniunii Europei Occidentale posibilitatea de a se pronunta, in functie de propriile ei necesitati, cu privire la aspecte care tin de planul privind fortele NATO pentru o perioada de cinci. In anii "de actualizare" va fi intocmit un Raport general care sa descrie in linii generale consecintele globale ale oricarei schimbari importante in planurile aliatilor. Vor fi luate dispozitii similare pentru consultarile cu UEO in ceea ce priveste Raportul general cu privire la Evaluarea apararii in intregime.

In cadrul consultarilor Aliantei, sunt necesare consultari suplimentare "in afara ciclului" cu aliatii, atunci cand o tara intentioneaza sa-si modifice in mod sensibil angajamentele si planurile aprobate de ministrii cu ocazia mecanismului de Evaluare a apararii si a Obiectivelor privind fortele. Aceasta cerinta este valabila si atunci cand calendarul adoptarii de decizii nationale impiedica studierea acestor modificari in cadrul urmatoarei Evaluari a apararii.

SECTIUNEA IV

Politica nucleara

De la sfarsitul Razboiului Rece, Alianta a adoptat masuri cu un camp mare de aplicabilitate in vederea adaptarii politice si a dispozitivului sau de aparare a noului mediu de securitate. Strategia si dispozitivul fortelor nucleare ale NATO figureaza printre primele domenii supuse unei reexaminari si care au constituit obiectul unor anumite schimbari dintre cele mai radicale.

Intr-adevar, strategia si dispozitivul de forte nucleare al NATO ilustreaza perfect masurile concrete si pozitive adoptate de Alianta pentru a se adapta schimbarii. In noul mediu de securitate, ea a putut sa-si reduca in mod radical dependenta fata de fortele nucleare. Strategia ei se axeaza pe prevenirea razboiului, dar nu mai este dominata de posibilitatea unei escaladari care sa dispuna de arme nucleare. Aceste forte continua sa joace un rol important in prevenirea razboiului, dar in prezent, obiectivul lor este, in mod fundamental, politic. Ele nu mai sunt indreptate impotriva unei tari anume, nici impotriva unei amenintari precise. Ele exista pentru a mentine pacea si a evita orice forma de constrangere, iar situatiile in care folosirea lor ar putea fi posibila sunt considerate perspective foarte indepartate.

Fortele nucleare ale NATO contribuie la pacea si stabilitatea in Europa, evidentiind caracterul irational al unui razboi de mari dimensiuni in regiunea euro-atlantica. Comparativ cu fortele conventionale, fortele nucleare fac mai incalculabile si mai inacceptabile riscurile unei agresiuni indreptate impotriva NATO.

Ele descurajeaza orice tara care ar putea intentiona sa-si asigure un avantaj politic sau militar prin amenintarea cu folosirea sau utilizarea de arme nucleare, biologice sau chimice (NBC) impotriva Aliantei. Sprijinind stabilitatea europeana, contribuind la descurajarea atat a amenintarilor cu recurgerea la arme de distrugere in masa (ADM) cat si a utilizarii acestora, dispozitivul nuclear al NATO serveste nu numai interesele aliatilor, dar si pe acelea ale tarilor partenere si ale intregii Europe.

In timpul razboiului Rece fortele nucleare ale NATO au jucat un rol central in strategia de riposta flexibila a Aliantei. Pentru a impiedica, prin descurajare, un razboi de mare amploare in Europa, NATO a integrat armele nucleare in ansamblul structurii sale de forte si a mentinut o serie de planuri de desemnare a obiectivelor care pot fi puse in practica pe baza unui scurt preaviz.

Dependenta mai scazuta a NATO fata de fortele nucleare s-a manifestat prin reduceri importante ale acestor forte. In 1991, NATO a hotarat sa reduca cu mai mult de 80% comparativ cu nivelurile din timpul Razboiului Rece, numarul de arme alocate pentru fortele sale strategice din Europa. Aceasta reducere s-a incheiat in 1993. In consecinta, toate armele substrategice terestre (artileria nucleara, rachetele sol-sol si sol-aer) au fost eliminate, la fel si toate armele substrategice cu care erau prevazute armele navale de suprafata. Toate incarcaturile nucleare alocate initial fortelor substrategice au fost retrase din arsenalul NATO. Majoritatea acestor incarcaturi au fost deja distruse, si altele urmeaza sa fie distruse pe viitor. Aceste reduceri nu s-au tradus numai printr-o scadere spectaculoasa a numarului de arme nucleare stocate aflate in Europa, dar si printr-o diminuare semnificativa a tipurilor de sisteme de arme nucleare.

Pe langa micsorarea numarului de forte substrategice, reducerea fortelor strategice puse la dispozitia Aliantei este in curs. Prin Tratatul privind reducerea armelor strategice STAR I[4], numarul de arme strategice⁵ desfasurate de Statele Unite, care era mai mare de 10.000 va fi redus la 6.000. Tratatul STAR II va reduce si mai mult numarul de arme detinute de fiecare parte, la un nivel situat intre 3000 si 3500. SUA si Rusia s-au declarat dispuse, atunci cand Tratatul STAR I va intra in vigoare sa initieze negocieri cu intentia de a reduce nivelul de incarcaturi nucleare la un numar de 2000-2500 pentru fiecare. Franta si Marea Britanie au precedat la reduceri majore ale fortelor lor strategice.

Singurele arme nucleare terestre pe care NATO le mentine in Europa sunt bombele pentru avioane cu dubla capacitate. Aceste arme, al caror numar a fost de asemenea redus in mod considerabil, sunt stocate in conditii de maxima securitate intr-un numar redus de baze. Gradul de pregatire nucleara a avioanelor NATO cu dubla capacitate a fost progresiv redusa, o mai mare importanta fiind acordata functiilor conventionale. Nici una din armele nucleare ale NATO nu are drept tinta vreun stat.

Aliatii au considerat ca acest dispozitiv de forte "substrategice" poate, intr-un viitor previzibil sa raspunda cerintelor Aliantei. NATO a declarat de asemenea ca extinderea ei nu va presupune nici o modificare a actualului sau dispozitiv nuclear. Tarile membre NATO nu au nici o intentie, nici un proiect si nici un motiv de a desfasura arme nucleare pe teritoriul noilor membri, de a modifica vreun aspect din dispozitivul lor militar sau din politica lor nucleara si nici nu prevad aceasta posibilitate pe viitor.

Securitatea colectiva garantata de dispozitivul militar al NATO este asigurat de toti membrii Aliantei, acest lucru da un sentiment de siguranta tarilor care, astfel, ar putea sa se simta vulnerabile. Prezenta fortelor nucleare ale SUA in Europa, care sunt alocate NATO, creeaza o legatura politica si militara importanta destinate intre statele membre europene si nord-americane ale Aliantei. In acelasi timp, participarea tarilor nedotate cu arme nucleare la dispozitivul militar al Aliantei demonstreaza solidaritatea care exista intre aliati, atasamentul lor comun pentru a mentine securitatea si modul coerent in care acestia isi impart riscurile si responsabilitatile.

De asemenea, tarile membre NATO contribuie impreuna la supravegherea dispozitivului nuclear al Aliantei. Grupul de planificare nucleara a NATO este o instanta in cadrul careia ministrii apararii ai tarilor aliate dotate sau nu cu arme nucleare a Aliantei si la adoptarea de decizii relative la dispozitivul nuclear NATO.

SECTIUNEA V

Cooperarea economica

Cooperarea economica in cadrul Aliantei se realizeaza in baza Art. 2 al Tratatului Atlanticului de Nord, care prevede ca partile "vor incerca sa elimine orice dezacord in politicile lor economice cu caracter international si vor incuraja colaborarea economica intre ele" . Comitetul economic al NATO, creat pentru a incuraja cooperarea in acest domeniu, este singurul forum al Aliantei destinat exclusiv consultarilor cu privire la dezvoltarile economice avand o influenta directa asupra politicii de securitate. Analizele si evaluarile comune ale acestor evolutii reprezinta elemente cheie ale coordonarii planurilor privind apararea Aliantei. Ele se refera la probleme precum, compararea cheltuielilor militare, evolutia industriei de aparare, resursele alocate pentru materializarea planurilor de aparare si garantarea investitiilor rentabile in domeniul economiei nationale.

Cooperarea economica in sanul Aliantei pleaca de la principiul potrivit caruia cooperarea economica si conflictul economic sunt ireconciliabile. Tarile membre NATO trebuie deci, atat in domeniul economic cat si cel politic, sa colaboreze in mod activ si sa fie dispuse sa se consulte asupra unor subiecte de interes comun in momentul in care devin constiente de comunitatea lor de interese. Statele membre nu ignora ca scopurile si principiile art.2 al Tratatului sunt, in multe privinte, urmarite si puse in practica de alte organizatii si de catre acele instante internationale pentru care cooperarea economica constituie vocatia primordiala. Prin urmare NATO incurajeaza colaborarea intre membrii sai, de fiecare data cand apar probleme economice care prezinta un interes special pentru Alianta. Mai este cazul problemelor care au implicatii asupra securitatii si apararii. Alianta reprezinta astfel un forum care discuta aspectele diferite dar independente referitoare la probleme politice, militare si economice. Ea ofera in acelasi timp modalitatea de a initia actiuni specifice in domeniul economic cu scopul de a salvgarda interesele comune ale aliatilor.

In virtutea intereselor sale globale in materie de securitate si respectand evolutia prioritatilor sale, Alianta trebuie sa examineze o gama mare de probleme economice, unde se vor studia cheltuielile de aparare si tendintele bugetare din acest domeniu, fenomenul de restructurare a industriilor de aparare, tendintele cu privire la utilizarea in industria de aparare, precum si perspectivele privind cheltuielile de aparare, modul de abordare al acestora si influentele acestora asupra dimensiunii si structurii fortelor armate.

In concordanta cu Planul de lucru aprobat, activitatile desfasurate in sfera economica a cooperarii NATO cu tarile partenere s-au concentrat pe aspectele de securitate ale dezvoltarii economice, incluzand bugetele si cheltuielile de aparare precum si relatiile lor cu economia si restructurarea industriei de aparare. De asemenea, problemele economice ale apararii ocupa un loc important in Planul de Actiune al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic pentru 1998-2000, publicat in ianuarie 1998. Planul de Actiune mentioneaza, in special, urmatoarele teme[7]:

- Gestionarea resurselor in materie de cheltuieli de aparare;

- Transparenta planificarii apararii si bugetelor;

- Trecerea de la armate bazate pe conscriptii la armate profesionalizate;

- Inchiderea bazelor militare;

- Restructurarea industriilor de aparare, inclusiv privatizarea lor.

Intre tarile aliate si statele partenere are loc deja un dialog fructuos cu privire la bugetele de aparare si la unele probleme, cum ar fi, formularea bugetelor de aparare, analizele costurilor si avantajelor reducerilor operate in sectorul apararii, planificarea si gestionarea programelor nationale de aparare, supravegherea la nivel legislativ a bugetelor de aparare, aspectele economice ale armatelor bazate pe conscriptie / in armatele profesioniste, precum si rolul sectorului privat in domeniul apararii. Aspectele economice privind bugetele si cheltuielile de aparare vor ramane elemente fundamentale ale cooperarii dintre NATO si tarile partenere. In acest context, eforturile pe care tarile NATO le depun pentru a aplica criterii economice in cazul gestionarii bugetelor de aparare, ar trebui sa prezinte un interes special. Tarile NATO de exemplu, isi comunica experientele in domeniile urmatoare:

- principii noi de gestionare, rezultate din acelea din sectorul comercial si care vizeaza crearea unor agentii de aparare insarcinate sa asigure bunuri si servicii in limitele unui buget dat;

- extinderea concurentei la serviciile de aparare, sub forma unor studii de piata si finantari externe;

- imbunatatirea metodelor de limitare a costurilor si reexaminarea prioritatilor in contextul unei reduceri a resurselor alocate.

Cooperarea economica este la fel de importanta in contextul restructurarii industriei de aparare. Conversia acestei industrii reprezinta unul din domeniile specifice de interes reciproc pentru consultari si cooperarea intre NATO si Rusia, pe de o parte, si intre NATO si Ucraina, pe de alta parte.

Spre deosebire de institutiile financiare specializate, NATO nu are mandatul sau resursele necesare pentru a finanta programele speciale de cooperare economica. Cu toate acestea, Alianta incearca sa promoveze dialogul si schimburile de date cu privire la experienta cu expertii din tarile partenere insarcinati cu gestionarea procesului de restructurare. Incurajarea acestui tip de cooperare demonstreaza clar, din ce in ce mai mult, ca nu exista un model unic pentru restructurarea industriilor de aparare. Chiar daca exista unele probleme si provocari comune, fiecare tara are interesul de a respecta directiile care ii sunt specifice, tinand seama de mediul sau politic, social si economic. Pentru a intelege mai bine acest dualism si a trage concluziile potrivite, accentul cade in special pe analiza informatiilor practice cu privire la experienta din domeniul restructurarii apararii. Aceasta parte a activitatilor cuprinde studii de caz individuale si are la baza experienta unor numeroase agentii competente in domeniu ale administratiilor nationale si serviciile privind gestionarea societatilor private si publice, precum si a autoritatilor locale si regionale. Ea permite de asemenea sa fie luate in calcul dimensiunile sectoriale si regionale ale restructurarii apararii.

Cooperarea in acest domeniu se va baza in continuare pe aspectele practice ale restructurarii si adaptarii industriilor de aparare, tinand seama de diferentele regionale. La modul general, evolutia apararii, precum si reactia ofertei prin restructurari industriale si consecintele economice ale acestora din urma trebuie sa fie urmarite indeaproape. De altfel, industriile de aparare si-au pierdut caracterul particular si sunt din ce in ce mai mult obligate sa se adapteze cerintelor fortelor pietei. Este deci necesara analiza efectelor privatizarii intreprinderilor pentru aparare asupra economiei.

Aspectele de securitate ale evolutiilor economice sunt examinate in cadrul unui Colocviu anual al NATO si a altor seminarii si ateliere. Colocviul economic beneficiaza de participarea expertilor din sfera afacerilor, universitatilor si administratiilor nationale si internationale si serveste drept baza pentru schimburile de idei si experienta in domeniul economic. Printre temele care au fost recent studiate figureaza dimensiunea sociala si umana a evolutiei si a reformelor economice in tarile partenere la cooperare, stadiul de avansare al acestor reforme, implicatiile lor asupra securitatii, oportunitatile si constrangerile care apar in legatura cu acestea, precum si privatizarea in tarile partenere.

SECTIUNEA VI

Cooperarea in domeniul mentinerii pacii

1. Cooperarea NATO - RUSIA

Comitetul director politico-militar / Grupul ad hoc (PMSC/AHG) pentru cooperarea in mentinerea pacii, care face parte din EAPC, este organismul principal pentru consultari pe probleme politice si conceptuale in legatura cu mentinerea pacii, si pentru schimbul de experienta si examinarea masurilor practice de cooperare. PMSC/AHG raspunde periodic pentru activitatile sale in fata ministrilor de Externe si ai Apararii, cu ocazia reuniunilor lor. Partenerii asista la toate reuniunile PMSC/AHG. Irlanda, stat membru al OSCE interesat de aceste probleme si avand o experienta particulara in mentinerea pacii, participa la lucrarile Grupului si are o contributie activa. Un reprezentant al Presedintelui in exercitiu al NATO asista regulat la reuniunile Grupului, la care sunt uneori reprezentate si Natiunile Unite.

Pe parcursul lucrarilor, Grupul a redactat doua rapoarte detaliate pe tema cooperarii in mentinerea pacii. Primul, cunoscut sub denumirea de 'Raportul de la Atena', dateaza din 1993 si trateaza abordarile conceptuale pentru mentinerea pacii. Cel de al doilea, 'Documentul anexa la Raportul de la Atena' din 1995, reexamineaza aceste probleme din perspectiva experientei acumulate din 1993 pana in 1995.

In 1995, bazandu-se pe vasta experienta acumulata in mentinerea pacii, inclusiv din conflictul in fosta Iugoslavie, membrii Grupului ad hoc au redactat un compendium ca urmare a operatiunilor de mentinere a pacii. Acest document reflecta experienta tarilor aliate si a tarilor partenere in domenii ca pregatirea, conducerea si aspectele operationale ale acestor activitati. Prin schimbul de experienta, tarile membre ale Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic incearca sa stabileasca noi abordari practice de mentinere a pacii.

De la terminarea Razboiului Rece, NATO vede in dezvoltarea relatiilor constructive si de cooperare cu Rusia, un element cheie de securitate si stabilitate, care trebuie sa serveasca intereselor comunitatii internationale. Bazandu-se pe prima lor cooperare din cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), cu incepere din 1991, si pe decizia ulterioara a Rusiei de a adera la Parteneriatul pentru Pace, Alianta si Rusia au incheiat, la 22 iunie 1994, un acord vizand urmarirea 'unui dialog si unei cooperari largi si importante', in afara activitatilor prevazute in cadrul PpP. Un anumit numar de domenii au fost precizate pentru acest program de cooperare suplimentara, si alte teme au fost adaugate mai tarziu.

Reuniunile intre cele 16 tari membre ale Aliantei si Rusia (denumite reuniunile celor '16+1') tinute la nivelul ministrilor, ambasadorilor si expertilor, au permis organizarea unui schimb de informatii si de consultari pe probleme de interes comun. Domeniile alese pentru dezvoltarea cooperarii contineau mentinerea pacii, securitatea ecologica, stiinta si problemele umanitare. In ceea ce priveste politica de informare, noi initiative au fost intreprinse, printre care ameliorarea accesului la informatii cu privire la NATO, in Rusia. Intr-o prima etapa, un responsabil cu informarea despre NATO a fost trimis la Moscova, unde si-a inceput activitatea in cursul verii anului 1995.

De asemenea, au fost intreprinse initiative si in alte domenii. La 20 martie 1996, un Memorandum de intelegere in privinta planurilor civile de urgenta si a stadiului de pregatire pentru catastrofe, a fost semnat de catre NATO si Ministerul Federatiei Ruse, pentru protectia civililor, situatiile de urgenta si eliminarea consecintelor catastrofelor naturale (EMERCOM), in cadrul Parteneriatului pentru pace. Prin acesta, Federatia Rusa se angaja sa dezvolte cooperarea in acest domeniu cu tarile NATO. Lucrarile intreprinse ulterior si-au aratat rezultatele, mai ales prin crearea unui Centru euro-atlantic de coordonare a reactiilor in caz de catastrofa si a unei Unitati euro-atlantice de reactie in caz de catastrofa, in mai 1998.

O cooperare eficienta intre Rusia si NATO pentru aplicarea aspectelor militare ale Acordului de pace din 1995 pentru Bosnia-Hertegovina[8], a adus o noua dimensiune evolutiei parteneriatului de securitate NATO-Rusia. Participarea trupelor ruse, alaturi de contingentele tarilor aliate si ale altor tari partenere, la IFOR condusa de NATO, careia i-a urmat SFOR, este reflectarea unei responsabilitati politice impartasita de ambele parti. Ea demonstreaza de o maniera concreta ca NATO si Rusia pot colabora eficient la constructia securitatii cooperative din Europa, si a ajutat cele doua parti sa-si elimine ideile false pe care puteau sa le aiba una despre cealalta. Participarea unitatilor rusesti la operatiunile din Bosnia a fost pregatita si sustinuta de catre ofiteri rusi prezenti la SHAPE, care au avut un rol esential in dezvoltarea relatiilor de munca, acestia dovedind un inalt nivel de eficacitate si profesionalism.

In acest context, la reuniunea din 10 decembrie 1996, tinuta la Bruxelles, ministrii afacerilor externe ai tarilor din NATO, au cerut Secretarului General sa exploreze cu partea rusa posibilitatile de incheiere a unui acord cu privire la aprofundarea si largirea relatiilor NATO-Rusia, precum si oferirea unui cadru de dezvoltare viitoare. Dupa patru luni de negocieri intense intre dl. Solana, Secretar General al NATO, si dl. Primakov, in acea perioada ministrul rus al afacerilor externe, a fost semnat un acord pe baza unui document intitulat 'Actul fondator al relatiilor, cooperarii si securitatii reciproce intre NATO si Rusia'. Acest Act a fost semnat la Paris, la 27 mai 1997, de catre Secretarul general al NATO, sefii de stat si de guverne ai tarilor Aliantei atlantice si Presedintele Federatiei Ruse.

Actul fondator NATO-Rusia este expresia unui angajament de durata, la cel mai inalt nivel politic, pentru cladirea unei paci durabile si deschisa tuturor in zona euro-atlantica. El creaza cadrul unui nou parteneriat de securitate, constituind una dintre etapele de edificare a unei Europe stabile. Actul permite Aliantei si Rusiei sa stabileasca o relatie mai directa, servind nu doar propriilor interese, ci si, intr-o perspectiva mai larga, tuturor acelor state din zona euro-atlantica.

Cele patru sectiuni ale documentului expun principiile si mecanismele de functionare a parteneriatului dintre NATO si Rusia[9]. Preambulul descrie contextul in care acordul a fost semnat si subliniaza determinarea fiecarei parti pentru realizarea obiectivelor individuale, reamintind ca amandoua au cunoscut o transformare fundamentala de la sfarsitul Razboiului Rece.

Sectiunea I a Actului fondator, enunta principiile de baza ale parteneriatului dintre NATO si Rusia. Pentru concretizarea acestui parteneriat, sectiunea a II-a prevede crearea unei noi institutii, Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia (PJC), pentru consultari, cooperare si, in masura posibilului, obtinerea consensurilor si luarea deciziilor comune. Actul fondator incredinteaza PJC urmatoarele misiuni:

tinerea de consultari regulate pe o gama larga de probleme in raport cu politica sau securitatea, descrise in sectiunea a III-a;

pe baza acestor consultari, ajungerea la initiative comune pentru care NATO si Rusia si-ar da acordul sau ar actiona in paralel;

atunci cand un consens ar fi atins, luarea de decizii si masuri adiacente, in functie de situatie.

Odata cu punerea in aplicare a acestui acord, NATO si Rusia colaboreaza in multe domenii. PJC ramane oricum total distinct de Consiliul Atlanticului de Nord, care este organul principal de decizie al NATO, insarcinat cu realizarea obiectivelor Tratatului.

NATO si Rusia se consulta si coopereaza in special pe subiecte precum proliferarea armelor de distrugere in masa, schimbul de informatii cu privire la fortele si politicile de aparare si securitate, pe probleme cu privire la armele nucleare, la conversia industriilor de aparare, pe cele relative la mediul inconjurator in raport cu apararea, la pregatirea pentru situatii de urgenta din domeniul civil si pentru posibilele actiuni adiacente, inclusiv operatiunile de mentinere a pacii.

Sectiunea a IV-a abordeaza problemele politico-militare. Membrii NATO subliniaza inca odata, in declaratia din 10 decembrie 1996, ca ei 'nu au nici o intentie, nici un proiect si nici un motiv' pentru aducerea armelor nucleare pe teritoriul noilor tari membre ale Aliantei, si nu au nici o interes in modificarea oricarui aspect al dispozitivului sau al politicii nucleare a NATO si nu prevad nici o necesitate de a opera vreo modificare in viitor.

De asemenea, sectiunea invoca importanta pe care o are adaptarea Tratatului privind fortele armate conventionale in Europa (CFE) in contextul mai vast de securitate din zona NATO. Ea indica totodata ca statele membre NATO si Rusia vor lucra la Viena, atat impreuna, cat si cu alte state partenere la adaptarea Tratatului CFE, in scopul ameliorarii viabilitatii si eficacitatii sale, tinand cont de evolutia mediului de securitate in Europa.

In acelasi timp, aceasta sectiune aminteste declaratia statelor membre NATO care afirma ca 'in contextul actual si previzibil de securitate, Alianta isi va indeplini misiunea de aparare colectiva si celelalte misiuni prin asigurarea interoperabilitatii si integrarii mai mult decat prin folosirea permanenta a fortelor de lupta suplimentare'[10].

Sectiunea a IV-a indica, la final, faptul ca pentru a dezvolta cooperarea intre institutiile lor militare, NATO si Rusia 'isi vor intari consultarile si cooperarile politico-militare in cadrul PJC', gratie unui dialog intensificat intre inaltele autoritati militare ale NATO, ale statelor membre si cele ale Rusiei. NATO si Rusia au convenit sa stabileasca misiuni militare la diferite niveluri, pe baza principiului reciprocitatii, pentru a favoriza acest dialog intens si pentru a aduce un suport elementelor militare din PJC.

Actul fondator reflecta, astfel, evolutia mediului de securitate in Europa si se constituie intr-un angajament durabil de cooperare intre NATO si Rusia. In afara incheierii de acorduri pe principii care stabilesc parteneriatul lor si pe domeniile specifice de cooperare politica si militara, NATO si Rusia au facut din PJC un loc pentru consultari, de coordonare, de cooperare si de incercare a gasirii unor consensuri pentru problemele de securitate de interes comun. Consultarile in cadrul PJC nu se limiteaza doar la problemele interne proprii NATO, statelor membre sau Rusiei. Actul fondator nu da nici Rusiei, nici NATO un drept de veto asupra actiunilor celeilalte parti, si el nu poate fi utilizat in asa fel incat sa aduca prejudicii intereselor altor state. Rolul sau consista din intarirea cooperarii dintre NATO si Rusia, si stabilirea posibilitatilor de luare a deciziilor si a masurilor adiacente.

PJC a devenit deja un mijloc important de intarire a increderii, de disipare a ideilor false, si de dezvoltare a unui program de consultari si cooperare. El se reuneste in fiecare luna, la nivelul ambasadorilor si reprezentantilor militari, si de doua ori pe an la nivelul ministrilor de Externe si ai Apararii, precum si la nivelul sefilor de Stat Major / Sefilor de Stat Major General. Poate sa se reuneasca la nivelul sefilor de stat si de guvern.

La reuniunea PJC tinuta la New York la 26 septembrie 1997, ministrii Afacerilor Externe au aprobat programul de lucru al PJC pentru sfarsitul anului 1997. Acest program mentiona diverse teme a fi supuse consultarilor dintre NATO si Rusia, in special situatia din Bosnia-Hertegovina, neproliferarea, stapanirea armamentelor si mentinerea pacii.

Domeniile de cooperare practica cuprindeau reconversia ofiterilor, pregatirea pentru situatii de urgenta si ajutorul in caz de catastrofa. Erau de asemenea mentionate masuri vizand crearea altor structuri prevazute in Actul fondator, printre care stabilirea de misiuni militare si crearea unui Centru de documentare al NATO la Moscova, precum si alte masuri destinate a favoriza relatiile dintre Adunarea Atlanticului de Nord si Adunarea Federala a Rusiei.

Ministrii afacerilor externe au aprobat programul de lucru pentru PJC pe anul 1998 la reuniunea de la Bruxelles, din 17 decembrie 1997. Ei au adoptat un calendar de consultari politice ce trebuia sa se intinda pana la reuniunea ministeriala din primavara si au decis sa urmeze lucrarile in curs, la nivel de experti pentru domenii ca mentinerea pacii, planurile civile de urgenta, problemele stiintifice si de mediu legate de aparare, precum si posibilitatile de cooperare in materie de armament. In acelasi timp, au convenit sa prevada reuniuni la nivel de experti pentru probleme relative la armele nucleare, la convertirea din sectorul de aparare si la neproliferare.

In cursul reuniunii PJC tinuta la Luxemburg, la 28 mai 1998, ministrii Afacerilor Externe au redactat bilantul aplicarii programului de lucru pentru anul 1998 si au luat cunostinta de consultarile avute asupra situatiei din Bosnia, crizei din Kosovo[11], mentinerii pacii, asupra terorismului, problemelor nucleare si programelor de dezvoltare a infrastructurilor. Ministrii au apreciat deschiderea Centrului de documentare NATO pe probleme de securitate europeana, la Moscova, in februarie 1998. Si-au manifestat, de asemenea, sustinerea pentru dezvoltarea cooperarii privind reconversia cadrelor militare. Activitatile prevazute pentru anul 1998 contineau organizarea de seminarii si de grupuri de lucru pe temele reconversiei cadrelor militare si mentinerii pacii.

Grupul de lucru pe tema relatiilor NATO-Rusia a fost tinut la Moscova, in perioada 19-20 iunie 1998, cu ocazia aniversarii unui an de la semnarea Actului fondator.

La 18 martie 1998, Federatia Rusa si-a inaugurat oficial Misiunea de pe langa NATO. Pentru a facilita cooperarea militara si de aparare, ea a numit un Inalt Reprezentant militar, al carui birou face parte integranta din aceasta Misiune. La reuniunea lor din 28 mai 1998, de la Luxemburg, ministrii Afacerilor Externe din PJC au hotarat ca misiunile militare vor fi stabilite la sfarsitul anului 1998. Asa cum prevede Actul fondator, stabilirea misiunilor militare va implica detasarea ofiterilor de legatura rusi pe langa comandamentele NATO precum si trimiterea ofiterilor de legatura NATO in Rusia.

Actul fondator ofera astfel bazele unui parteneriat de securitate stabil si durabil. Lucrarile de punere in aplicare sunt pe calea cea buna, iar reuniunile PJC NATO-Rusia la nivel ministerial si de ambasadori, precum si contactele dintre militari, au contribuit la crearea unui nou spirit de cooperare si incredere.

2. Parteneriatul NATO cu Ucraina

Relatiile NATO cu Ucraina au inceput sa evolueze curand dupa ce aceasta din urma si-a obtinut independenta in 1991. Imediat Ucraina s-a alaturat Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic si a ramas un participant activ de-a lungul intregii existente a acestui organism. In 1994 s-a alaturat programului Parteneriatului pentru Pace si s-a numarat printre membrii fondatori ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, care a inlocuit NACC in mai 1997.

Presedintele Kucima a vizitat NATO pe 1 iunie 1995, avand o intrevedere cu Secretarul General, unde a semnalat dorinta tarii sale de a ridica la un nou nivel relatiile NATO-Ucraina. Trei luni mai tarziu, in 14 septembrie 1995, ministrul de Externe Udovenko a vizitat NATO pentru a semna formal Programul individual al Ucrainei privind Parteneriatul pentru Pace si pentru a participa la o reuniune '16+1' cu Consiliul Atlanticului de Nord pe probleme legate de securitatea europeana. In aceeasi zi NATO si Ucraina au emis o declaratie de presa comuna facand publice principiile generale ale relatiilor NATO-Ucraina in cadrul PpP si in alte domenii. In martie 1996 s-a cazut de acord si asupra unui document de aplicare iar prima consultare in formula '16+1' la nivelul Comitetului politic a avut loc in 3 aprilie 1996. Intalnirile la nivel inalt au continuat in tot cursul anului 1996 si inceputul lui 1997. A fost infiintata si o misiune ucraineana la NATO, incluzand un reprezentant militar iar Ucraina este reprezentata si la Celula de Coordonare a Parteneriatului (PCC) din Mons, Belgia. In conformitate cu deciziile luate de Comisia NATO-Ucraina la reuniunea sa din 29 mai 1998, de la Luxemburg, un ofiter NATO de legatura a fost detasat la Kiev pentru a facilita participarea deplina a Ucrainei la PpP si pentru a consolida cooperarea dintre NATO si autoritatile militare ale Ucrainei in general. Ucraina ramane un participant activ la activitatile PpP atat la Cartierul General al NATO cat si in tarile partenere si aliate, gazduind si un numar de exercitii PpP pe teritoriul sau.

Ucraina a adus contributii semnificative la activitatile interantionale de mentinere a pacii. In special, a avut o contributie importanta la Forta de implementare (IFOR) din Bosnia constand intr-un batalion de infanterie de 550 de persoane. In mod similar, participa si la Forta de stabilizare (SFOR) din Bosnia[12], contribuind cu un batalion de infanterie mecanizat si o escadrila de elicoptere formata din 10 elicoptere grele in regim 'la cerere', implicand, in total, 400 de persoane. Ucraina a participat si la Forta operativa internationala de politie, precum si la forta ONU din Slavonia de Est.

Au avut loc evolutii semnificative si cu privire la cooperarea din alte sfere. Secretarul General Javier Solana a vizitat Ucraina in aprilie 1996 si ulterior in mai 1997 pentru a inaugura Centrul NATO de Documentare si Informare din Kiev, fiind primul centru de acest gen deschis de NATO intr-o tara partenera. De atunci, Centrul a jucat un rol crucial in diseminarea informatiilor despre NATO si in explicarea politicilor Aliantei. Secretarul General a revizitat Ucraina in iulie 1998.

In timpul intalnirii la varf a sefilor de state si de guverne din tarile membre NATO, ce a avut loc in iulie 1997 la Madrid, liderii NATO si presedintele ucrainean Kucima au semnat 'Carta pentru un parteneriat specific intre NATO si Ucraina', ce fusese aprobat cu cateva saptamani mai devreme, la Sintra, Portugalia. In Carta tarile membre NATO si-au reafirmat sprijnul pentru suveranitatea si independenta Ucrainei, ca si pentru integritatea sa teritoriala, dezvoltarea democratica, prosperitatea economica si statutul sau de tara fara arme nucleare, precum si principiul inviolabilitatii frontierelor sale. Acestia sunt factori cheie pentru stabilitatea si securitatea Europei Centrale si de Est, dar si a continentului ca intreg.

Decizia Ucrainei de a sustine extinderea indeterminata a Tratatului asupra neproliferarii cu arme nucleare (NPT) si contributia sa la retragerea si dezactivarea armelor nucleare cu baza pe teritoriul sau au fost primite cu caldura de NATO. Asigurarile date Ucrainei, ca tara-parte a NPT fara arme nucleare, de catre toate cele cinci state detinatoare de arme nucleare care fac parte din din Tratat au fost, la randul lor, bine primite.

Pe 16 decembrie 1996 a fost semnat un Memorandum de intelegere asupra planificarii in situatii de urgenta civila si pregatire in caz de dezastre, intre NATO si Ucraina.

Ariile de consultari si cooperare intre Ucraina si NATO, in special prin seminarii comune, grupuri comune de lucru si alte programe de cooperare acopera o gama larga de teme. Acestea includ, in mod curent, planificarea in situatii de urgenta civila si pregatirea in caz de dezastre; relatiile militar-civil, controlul democratic al fortelor armate si reforma apararii in Ucraina; planificarea apararii, bugetul, politica, strategia si conceptele de securitate nationala; conversia apararii; cooperarea militara si interoperabilitatea NATO-Ucraina; instructia si exercitii militare; aspectele economice ale securitatii; probleme privind stiinta si tehnologia; aspecte ale securitatii mediului, incluzand siguranta nucleara; cercetarea si dezvoltarea aerospatiala; coordonarea civila si militara a administrarii si controlului traficului aerian.

Relatia dintre cele doua entitati este un proces dinamic, evolutiv. Exista initiative si in domenii auxiliare precum reforma apararii, relatiile civil-militar si reforma armatei, planificarea si coordonarea resurselor. Recent a fost infiintat un Grup comun de lucru NATO-Ucraina (JWG) asupra reformei apararii in scopul continuarii eforturilor in aceste domenii.

Consiliul Atlanticului de Nord se reuneste periodic cu reprezentantii ucraineni, ca o regula nu mai putin de doua ori pe an, in cadrul unui for denumit Comisia NATO-Ucraina, infiintat de Carta. Rolul Comisiei este de a evalua aplicarea Cartei si de a discuta modurile de imbunatatire sau de dezvoltare a cooperarii.

In mai 1998, la o reuniune a Comisiei NATO-Ucraina la nivelul ministrilor de Externe, s-a cazut de acord asupra dislocarii unui ofiter NATO de legatura la Kiev, in vederea facilitarii participarii depline a Ucrainei la PpP si, mai general, a consolidarii cooperarii dintre NATO si armata Ucrainei.

3. Dialogul mediteranean al Aliantei

Securitatea europeana este strans legata de securitatea si stabilitatea din zona Mediteranei. Dimensiunea mediteraneana este una din componentele de securitate ale arhitecturii europene de securitate. Prin urmare, dialogul initiat de NATO in 1994 cu sase tari din regiunea mediteraneana: Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc si Tunisia, a constituit o evolutie fireasca.

Dialogul mediteranean isi are originea in Declaratia summit-ului de la Bruxelles din ianuarie 1994. Sefii de state si de guverne din tarile membre NATO s-au referit la evolutiile pozitive in procesul de pace din Orientul Mijlociu ca la o 'cale de a lua in considerare masurile de promovare a dialogului, intelegerii si construirii increderii intre tarile din regiune' si au incurajat 'toate eforturile ce duc la intarirea stabilitatii regionale'. La reuniunea din decembrie 1994, ministrii de Externe din tarile NATO au declarat disponibilitatea lor 'de a stabili contacte, in functie de fiecare caz in parte, intre Aliati si tarile mediteraneene nemembre in vederea contributiei la intarirea stabilitatii regionale'. In acest scop, ei au indemnat Consiliul in sesiune permanenta 'sa continue analizarea situatiei, dezvoltarea detaliilor dialogului propus si initierea unor contacte preliminare corespunzatoare'. Aceasta a dus, in februarie 1995, la invitarea Egiptului, Israelului, Mauritaniei, Marocului si Tunisiei sa participe intr-un dialog cu NATO. In noiembrie 1995 o astfel de invitatie a fost facuta si Iordaniei.

Scopul Dialogului este de a contribui la securitatea si stabilitatea in Mediterana, de a realiza o intelegere reciproca mai buna si de a corecta perceptiile gresite cu privire la NATO intre tarile Dialogului mediteranean.

Dialogul este progresiv si, in principiu, este bazat pe relatii bilaterale intre fiecare tara participanta si NATO. Totusi, el permite efectuarea unor reuniuni multilaterale in functie de fiecare caz in parte. Ofera tuturor partenerilor mediteraneeni aceeasi baza pentru consultari si activitati comune, avand ca scop intarirea celorlalte eforturi internationale ce implica tarile mediteraneene, cum ar fi cele intreprinse de procesul de la Barcelona[13], procesul de pace din Orientul Mijlociu, UEO si OSCE, fara insa a dubla aceste eforturi sau a intentiona sa creeze o diviziune a muncii.

Dialogul mediteranean consta intr-un dialog politic combinat cu participarea la activitati specifice.

Dialogul politic cuprinde consultari politice bilaterale obisnuite. Acestea ofera posibilitatea prezentarii unor largi expuneri cu privire la activitatile NATO, incluzand programele sale de deschidere si parteneriat, adaptarea sa interna si abordarea generala a construirii structurilor cooperative de securitate. La randul lor, tarile Dialogului mediteranean sunt invitate sa-si exprime opiniile asupra stabilitatii si securitatii in regiunea mediteraneana.

Tarile Dialogului mediteranean au fost invitate sa participe la activitati specifice cum ar fi planificarea in caz de urgenta civila, a informatiilor si stiintei si de a urma cursuri in scolile NATO in domenii ca mentinerea pacii, controlul si verificarea armelor, responsabilitatea fortelor armate cu referire la protectia mediului, planificarea in situatii de urgenta civila si cooperarea NATO privind securitatea Europeana. Participarea la aceste cursuri se realizeaza prin auto-finantare. In scopul sporirii transparentei au fost adaugate si alte activitati specifice.

Dialogul mediteranean al NATO a evoluat intr-un ritm constant din momentul lansarii sale in 1994. In 1997, summit-ul de la Madrid i-a adaugat o noua si mai dinamica directie prin infiintarea unui Grup de cooperare mediteraneana. Prin implicarea directa a statelor membre ale Aliantei in discutiile politice cu tarile membre ale Dialogului, acum exista un nou for necesar schimbului de opinii asupra unei game largi de probleme relevante pentru situatia securitatii din Mediterana, ca si dezvoltarii viitoare a Dialogului.