NATO si campania de stopare a epurarii etnice din Kosovo

NATO si campania de stopare a epurarii etnice din Kosovo

Criza din Iugoslavia s-a declnasat de fapt din provincia Kosovo, avand rol de catalizator in ceea ce priveste procesul de dezmembrare a structurilor federale. Desi un tinut sarac si dezolant, Kosovo este importanta deorece aceasta este convingerea profunda a tuturor sarbilor. "Pentru sarbi, Kosovo nu este negociabila fiind considerata centrul istoric, cultural si spiritual, a carei valoare nu poate fi comparata decat cu Ierusalinul pentru crestini, Mecca pentru musulmani, Maresti sau Alba pentru romani." Pentru ei Kosovo reprezinta leaganul natiunii lor.

Harta etnica a provinciei Kosovo s-a schimbata dramatic de-a lungul anilor in favoarea albanezilor, insa nu datorita natalitati. Kurzi albanezi nu au fost adusi in Kosovo, de coreligionarii lor turci , in cursul celui de al Doilea Razboi Mondial. Dupa razboi, Kosovo a f ost ridicata la rangul de republica de facto.

In 1981 la scurt timp dupa moartea lui Tito, in acesta provincie a avut loc o insurectie de masa, urmata de o reprimare sangeroasa. Sloganul cel mai semnificativ pronuntat in timpul insurectiei a fost ,,Kosovo-republica." Dupa venirea la puterea a lui Solobodan Milosevici, in 1987 raporturile dintre Belgrad si albanezii din Kosovo s-au shimbat radical.

Etnicii albanezii au pierdut tot ceea ce castigase in timpul lui Tito. Dupa revolta albaneza, izbugnita in luna martie 1990, provincia Kosovo a fost supusa unui regim militar.

Sfidand deciziile Belgradului, albanezii au elaborat si promulgat propia lor constitutie , declarandu-si unilateral independenta fata de Serbia. In iulie 1990, o noua constitutie anuleaza fostul statut de autonomie al provinciei Kosovo. Pentru a obtine simpatia Occidentului, albanezii sustin ca tot ceea ce doresc este ,,democratia". Kosovo reprezinta  in realitate, o disputa teritoriala intre grupari etnice rivale.

Conflictul din Kosovo poate reprezenta un moment crucial, intrucat statele nu numai ca au intervenit pentru a pune capat violentei dintr-un alt stat, ci insu-si conducatorul statului in culpa a fost acuzat pentru crimele comise impotriva populatiei din Kosovo.

Dupa actele de violenta din 1996, situatia din Kosovo ii nelisteste pe europeni. Teama ca o explozie in Kosova va declasa un flux masiv de refugiati care se vor indrepta spre Europa Occidentala, i-a facut pe inaltii oficiali guvernamentalui sa se concentreze asupra acestei probleme. Tinand seama de complexitatile Balcanilor, comunitatii internationale ii este imposibil sa nu intervina.

" Alegerea NATO drept motor al interventiei in Kosovo arata ca aceasta a fost un raspun European la o problema europeana, ceea ce inseamna ca o actiune similara s-ar putea prefigura in alta parte in afara Europei."

In decursul anului 1998, diplomatii sunt cei care incercasera sa gaseasca o solutie.

NATO serveste drept instrument al acestei diplomatii. Europenii i-au convins pe americani ca trebuie sa intervina in regiune, scotand in fata ideea Drepturilor Omului. NATO decide sa trimita un ultimatium. Noi trebuie sa impiedicam un regim autoritar sa continuie sa-si reprime poprul in Europa, la sfarsitul secolului al XX-lea. Pentru noi acest lucru constituie o datorie morala", declara pe 23 martie Javier Solana, pe atunci secretar al NATO.

Interventia militara a NATO in Kosovo a urmat unei perioade mai mari decat un an de escaladare a violentelor si sporirea riscurilor de extindere a conflictelor in toata regiunea. In Kosovo, NATO a aratat inca de la inceput ca era gata sa antreneze orice nivel de forte aeriene necesare pentru a-l convinge pe presdintele Milosevic sa-si retraga fortele din provincie."

In martie 1999, Alianta a decis sa lanseze o campanie aeriana impotriva structurilor militare si paramilitare ale guvernului iugoslav responsabil pentru represiuni. "Bombardamentele aeriene ale NATO ofera sarbilor posibilitatea de a pune in aplicare purificarea etnica." Si chiar in urma campaniei cu bombardamente ale NATO, comunitatea internatonala a evitat fata de idea reconsiderarii totale a statului Kosovo, intrucat acest lucru ar fi putut insemna nevoia de schimbare a frontierelor teritoriale.''[2]

Decizia a fost luata dupa ce toate celelate optiuni au fost epuizate si dupa ce convorbirile de pace au esuat in a diminua intransigenta Belgradului. Confruntate cu inabilitatea Consiliului de Securitate al ONU de a actiona pentru asigurarea respectarii rezolutiilor sale referitoare la conflict, statele membre NATO au ajuns la concluzia ca singura lor optiune era recurgerea la mijloace militare care sa opreasca o catastrofa umanitara si sa restabileasca stabilitatea regiunii. A fost un razboi in aer, de 78 de zile.

Totusi in 1999 cele 78 de zile ale conflictului din Kosovo au transformat pentru scurt timp Romania si Bulgaria din "bratele moarte balcanice" in state cruciale pentru securitatea NATO , intr-o confruntare cu Serbia al carei rezultat a fost greu de anticipat pana in ultimele momente ale conflictului."

''Presedintele bulgar Pertar Stoianov, a declarat ca in aprilie 1999 ca amintitul conflict din Iugoslavia este unul care ,,confrunta lumea democrata cu ultimul regim comunist din Europa". Alaturi de romani, Bulgaria a refuzat sa permita Rusiei sa survoleze spatiul sau aerian pentru a intari efectivele si aproviziona trupele pe care Rusia le trimisese rapid la Pristina la sfarsitul campaniei NATO."

Depopularea povinciei Kosovo a ingreunat sarcina UCK (Armata de Eliberare din Kosovo) de a opera ca o forta insurgenta eficienta, capabila sa se amestece printre civilii care o sustineau. Se pare ca nimeni din aparatul politic si militar al NATO nu a anticipat ca Milosevic va avea indrazneala sa puna in practica o actiune de proportiile,,Operatiuni Potcoava

Asa cum a fost aratat in articolul 5, dupa momentul Dayton, regimul Milosevic a declansat represiunea albanezilor din Kosovo. In ciuda intereselor dezbaterii politice pe marginea intervetiei Aliantei, actiunea intreprinsa a constat in realizarea premiselor fundamentale necesare pentru inceperea procesului de reconstructie.

Operatiunea era planul lui Milosevic din mai multe motive, nu in ultimu rand ca urmare a faptului ca era greu sa faca diferenta intre luptatorii UCK si civilii albanezi.

Dar din cauza metodelor folosite, NATO s-a dovedit complet neputinciosa in a opri expulzarile in masa dipuse in regimul Milosevic. Acest lucru a fost recunoscut de generalul Franz Naumann, presedinte al Comitetului Militar al NATO , a carei retragere a venit in timpul ultimelor etape ale conflictului. El declara la inceputul lunii mai: "Vorbinand cu toata sinceritatea, nu am reusit in incercarea noastra initiala de a-l obliga pe Milosevic, prin intermediul atacurilor aeriene , sa acceote cererile noastre, si nici nu am reusit sa impiedicam RFI sa-si continue campania de epurarea si separare etnica."[5]

Incapabile sa impiedice atacurile aeriene NATO , se pare ca fotele paramilitare se razbunau pe albanezi, care asteptau salvare din partea NATO.

Pentru a facilita operatiunile de mentinere a pacii, KFOR a impartit Kosovo in cinci zone, fiecare dintre ele aflandu-se sub controlul unui alt membru al NATO. ''Nordul, in regiunea Mitrovica, a fost plasat sub controlul Frantei, care a contribuit cu 7000 de militari. Sudul, in regiunea Prizren, cadea in responsabilitatea Germaniei cu 8000 de militari. Regiunea Peja, in Vest, a fost plasata sub conducerea Italiei formata din 6000 de militari. Zona de Est din jurul orasului Giljan urma sa intre in responsabilitatea SUA (6000 de militari), iar zona Centrala din jurul capitalei Pristina era patrulata de fortele britanice (8000 de militari)."

Pe baza misiunilor de mentinere a pacii, in Kosovo, strategia adopata a fost sa-i separe pe sarbi de albanezi, cu convingerea ca aceasta este cea mai buna cale de a pastra securitatea.

Pe durata conflictului armat cu NATO, Milosevic s-a aflat intr-o pozitie interna dominanta. Chiar si o personalitate de anvergura sociologului sarb Alecksa Djilas, a acceptat mult din viziunea antioccidentala a lui Milosevic. ,,Djilas a declarat ca adevaratul interes al NATO in Iugoslavia nu este acela de a pune capat eupurarii etnice si de a promova democratia, ci pentru propriul prestigiu si expansiune in Europa de Sud -Est si intreaga lume"."[7]

Cel mai mare succes al KFOR a fost sa insiste pe demilitarizarea Armatei de eliberare din Kosovo (UCK). Kosovo si UCK au semnat o intelegere in acest sens, si la 21 iunie 1999, numarand la acea vreme 20 000 e militanti, UCK urma sa fie tranformata intro-o agentie civila, Corpul de protectie din Kosovo (KPC) a carui misiune era sa asigure operatiuni de reactie rapida si servicii de reconstructie.

In orice caz, epurarea etnica din fosta Iugoslavie a aparut in ciuda elaborarii de norme clare, care sa interzica astfel de acte, si a crearii de tribunale ad-hoc penru fosta Iugolavie. Este clar ca in anumite circumstante numai o amenintare clara si obligatorie cu forta poate fi suficienta pentru a preveni si stopa atrocitatile in masa.

Campania NATO de stopare a epurarii etnice din Kosovo este astfel singurl caz de interventie colectiva pentru oprirea epurarii etnice

Alegeriile locale au dovedit ca cei mai multi dintre albanzi considerau NATO , si nu gherilele lor prost inarmate si abia formate, ca fiind adevaratii lor eliberatorii.

''Dupa cum afirma un fost secretar de stat american, daca NATO nu ar fi existat "ar fi trebuit inventat"."Fara interventia din Bosnia si, mai apoi din Kosovo razboaiele iugoslave ar fi transformat zona intr-o baie de sange si ar fi diminuat probabil semnificativ procesul actual de integrare europeana.''

In 1999, UE a dat dovada de o impresionanta solidaritate cu NATO cand l-a infruntat militar pe Milosevic de pe cerul provinciei Kosovo si al Serbiei. Solidaritatea nu a dat semne sa se diminueze in pofida operatiunii, prost planificata si adesea insensibil condusa.