NOILE AMENINTARI LA ADRESA SECURITATII EUROPENE
Vulnerabilitatile, amenintarile si riscurile se analizeaza indeobste in raport cu tendintele economice, politice, militare, stiintifice si culturale etc. in scheme ce includ raporturi/balante de putere, interese, scopuri etc. De cele mai multe ori, premisele amenintarilor si riscurilor de securitate sunt incluse in vulnerabilitati (slabiciuni interne ale sistemelor).
Cateva precizari teoretice
Analizele clasice utilizeaza statul ca unitate de comportament. B. Buzan, de exemplu, sustine ca "statele sunt, de departe, cel mai puternic tip de unitate din sistemul international al legitimitatii politice". Statul domina in privinta autoritatii, supunerii si instrumentelor de forta. Punctul de vedere ca statul este o entitate social-politica definita teritorial, prevaleaza in lumea contemporana. Conceptul sistemic de stat pare cel mai indicat pentru analizele de securitate (statul insemnand institutii si societati integrate in sisteme de relatii regionale, continentale si globale). Dinamica interna si cea internationala sunt deopotriva interesante in analizele de securitate. Statul depinde de: baza fizica, ideea de stat si exprimarea institutionala a acestuia. "Un stat fara o idee unificatoare - considera B. Buzan - poate fi atat de dezavantajat, incat sa devina incapabil sa-si mentina existenta intr-un sistem international competitiv"[1]. Statul trebuie sa aiba o baza fizica de populatie si teritoriu, institutii, ideea de stat, marime si suveranitate (autoguvernare). Amenintarile si pericolele vizeaza atat ideea de stat, cat si institutiile si baza fizica (teritoriul si populatia). Din acest punct de vedere, analistii impart statele in mai multe categorii, cel mai adesea in state slabe si state puternice (dupa gradul de coeziune socio-politica, dimensiune, capacitate militara si economica, plasare geopolitica, vointa politica). Insecuritatea reflecta o combinatie de "vulnerabilitati si amenintari". Politica de securitate nationala si internationala se concentreaza pe contracararea amenintarilor si diminuarea vulnerabilitatilor. Amenintarile pot fi: politice, militare, sociale, economice, ecologice etc. Ele se clasifica dupa: identitatea lor, apropierea in timp si spatiu, probabilitatea realizarilor, gravitatea consecintelor, circumstantele istorice etc.
In mediile de specialitate, problematica securitatii se studiaza la nivelurile: individ, stat, societate internationala. Intre stat si sistemul international de securitate s-ar plasa asa-numitele "complexe de securitate", (grupuri regionale sau zonale de state, caracterizate prin relatii de amicitie/inamicitie si distributia puterii- raporturi de forte). Acelasi B. Buzan identifica si cateva complexe de securitate: America de Sud, Marele Orient Mijlociu (ca Maghrebul), Africa de Sud, Asia de Sud, Asia de Sud-Est, cu spatii tampon intre ele. Cei mai multi experti sunt de acord ca sistemul international actual este anarhic (lipsit de o conducere centrala).
In lucrarile de profil se opereaza si cu asa-numitele ansambluri regionale, mai mult sau mai putin integrate in economia mondiala: NAFTA (SUA, Canada, Mexic 21 634 000 milioane km2, peste 420 milioane locuitori), America Centrala si de Sud (18 623 000 km2, 430 milioane locuitori), UE (4milioane km2, 455 milioane locuitori), Europa de Est si fosta URSS (23 milioane km2), Maghreb si Orientul Mijlociu (12 570 milioane km2, 422 milioane locuitori), Africa Subsahariana (24 559 000 km2, 726 milioane locuitori), Asia de Sud (4 481 000 km2, peste 1,4 miliarde locuitori), Pacificul Oriental (24 827 000 km2, 2 miliarde locuitori). Dintre organizatiile de cooperare si integrare economico-politica regionale, se detaseaza: NAFTA, UE, NATO, Consiliul de Cooperare al Golfului, CSI, Uniunea Africana, Organizatia Grupului de la Shanghai, ASEAN, Asia - Pacific, Liga Araba, Organizatia Conferintei Islamice, G 7-8 etc.
Contextul international actual
Existenta moderna a natiunilor si statelor - a ansamblului planetei noastre - presupune un permanent avans al cunoasterii, capacitatea de a analiza si prognoza, spiritul de adaptare si actiunea anticipativa. In acest context, realizarea securitatii in multiplele ei ipostaze reprezinta o conditie obligatorie a supravietuirii si dezvoltarii sistemelor social-politice. In mediile academice sau in centrele superioare de decizie, securitatea tinde sa fie abordata in termeni asociati situatiei drepturilor omului, interesului national si cooperarii/concurentei internationale, integritatii teritoriale, bunastarii, vulnerabilitatilor, pericolelor, amenintarilor, riscurilor la nivelurile individual, national, zonal, regional sau global. Analiza de securitate include de obicei alegerea politica, capabilitatile si intentiile unui actor international, si tot mai presant, amenintarile. Securitatea s-a transformat mai mult decat oricand intr-o problema globala.
Mediul actual de securitate este marcat de modificari profunde in principalele domenii ale existentei sociale. Razboiul Rece s-a sfarsit in anii 1990-1991, URSS si Iugoslavia s-au dezmembrat, NATO si UE s-au extins spre Est, in directia bazinului Marii Negre, Caucazului si Orientului Apropiat (de fapt intre Marea Baltica si Marea Neagra), UE accede spre statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA. In acelasi timp, F. Rusa si-a redus influenta politico-militara la un moment dat, dar aspira la o pozitie internationala deosebita. R. P. Chineza si India nutresc la randul lor ambitii de "superputeri politico-economice"; SUA raman inca singura "hiperputere" (economica, tehnologica, politica si militara). Globalizarea inregistreaza progrese notabile (cooperare/concurenta internationala). Se amplifica revolutiile in informatica, biologie, stiintele exacte, tehnologie, in "explorarea spatiului cosmic", armele devin tot mai puternice si mai "inteligente", etc. Cunoasterea avanseaza in ritmuri amenintatoare, cunostintele se difuzeaza rapid si pe spatii extinse, evenimentele se inlantuie "ametitor" si "derutant", ritmul istoriei s-a accelerat considerabil. Societatile traditionale preindustriale, economiile nationale si regionale, mentalitatile si comportamentele sociale se remodeleaza, "civilizatiile se intrepatrund si confrunta", totul pare a se misca inexorabil pe traiectoria "satului global". Vechii actori isi reduc ponderea sau dispar de pe scena internationala; alti actori - de tip statal, sisteme integrate economico-politic si militar, corporatii si ONG-uri transnationale, organizatii regionale, continentale si globale - isi disputa si impart "prima scena a lumii". Acum, la inceputul mileniului III, este foarte clar ca se naste o noua lume, chiar daca intr-un fel, continua sa coexiste cel putin "trei lumi" (in curs de industrializare-modernizare, industriala si postindustriala in conformitate cu o terminologie deja consacrata).
Vulnerabilitati
Ele se asociaza cu procesele economico-sociale in derulare, resursele materiale existente, conditiile de mediu, cu multiplele ipostaze ale comportamentului actorilor statali si nonstatali.
Globalizarea a devenit, poate, problema cea mai arzatoare a vremurilor pe care le traim. Toti incearca sa o inteleaga si sa atraga de partea lor oportunitatile create de acest fenomen. Asa cum se constata si in studiul specialistilor Institutului de Studii Strategice al Universitatii Nationale de Aparare a SUA, "secolul XXI va fi primul secol cu adevarat global". Prin urmare, tendinta dominanta, unanim recunoscuta, consta in integrarea la scara globala a principalelor forte ale economiilor, tot mai putin nationale si tot mai mult dependente de centrele globalizatoare. Interdependenta intre tari a crescut si prin urmare, conjunctura internationala determina tot mai mult conjunctura nationala, prin simplul fapt ca exporturile reprezinta o parte tot mai importanta a productiei. Astfel o recesiune in tara unui partener comercial va avea repercusiuni inevitabile. In acest sens, toate tarile suporta constrangeri din exterior. Amploarea acestora depinde de gradul de deschidere al tarii respective.
Din sfera tehnologiei si a economiei, globalizarea se revarsa tot mai puternic in cele mai variate domenii ale vietii sociale: raporturi politice, sociale, demografice, de mediu, militare, cultura, religie, civilizatie, mentalitati etc. Fiind un proces prin care lumea tinde sa devina un spatiu unic, globalizarea este fie contestata (de conservatori), promovata in mod curajos (de liberali), ca "instrument" al prosperitatii universale, pacii si libertatii, fie tratata ca pe un pericol din unghiul suprateritorialitatii si dimensiunii planetare a relatiilor sociale (de critici)[2]. Ea creeaza deopotriva oportunitati si vulnerabilitati pentru oricare entitate sociala. Astfel, cea mai mare parte a prosperitatii mondiale si imbogatirea standardului de viata din ultimii ani deriva din expansiunea comertului global, investitiilor, informatiilor si tehnologiei. De asemenea, globalizarea a ajutat la progresul democratiei prin extinderea "pietei de idei" si a idealurilor de libertate.
Aceste noi fluxuri comerciale de investitii, informatii si tehnologie transforma securitatea nationala. Globalizarea ne-a expus la noi provocari, a schimbat modul in care cele vechi aduceau atingere intereselor si valorilor noastre, dar in aceeasi masura a imbunatatit vizibil capacitatea noastra de a raspunde. Exemplele sunt nenumarate: provocarile la adresa sanatatii publice, precum pandemiile (HIV/SIDA, gripa aviara), care nu cunosc granite; comert ilicit de droguri, fiinte umane sau arme, ce exploateaza usurinta de transport si schimb a erei moderne; distrugerea mediului, cauzata de om sau de mari dezastre, precum inundatii, uragane, cutremure sau tsunami. Pe de alta parte, statele fiind tot mai interdependente, se pot asocia mai usor pentru combaterea amenintarilor amintite.
Resursele energetice si de materii prime sunt in general limitate si repartizate integral pe suprafata planetei. Expansiunea industriala si globalizarea economica actioneaza ca "devoratoare" de materii prime si produse energetice. Energetica se bazeaza pe combustibili fosili si nucleari, nu pe resurse regenerabile. Cei mai mari consumatori sunt SUA, R.P. Chineza si UE. Consumurile mondiale de titei brut tind spre 80-90 barili/zi (extractie de 20 milioane de barili/zi in regiunea Golfului), inca de la inceputul secolului XXI; cel de gaze naturale a atins aproximativ 2 500 miliarde m3 in 2000, la rezerve estimate de 160 000 m3. Consumul de carbune solid a evoluat spre 2 200 milioane tone in anul 2000. China si Asia de Est si Sud-Est (fara Japonia) vor consuma 30% din petrolul mondial spre 2010. Stocurile de petrol OECD sunt de 40 milioane barili/zi.
In regiunea Golfului se afla in jur de 60% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudita dispune de 25% din rezervele mondiale, Irakul de 10%, Caspica si Asia Centrala de 7%, iar F. Rusa aproximativ de 5%.
In domeniul gazelor naturale, clasamentul resurselor este condus de F. Rusa cu peste 47 000 miliarde m3, urmata de Iran 24 000 miliarde m3, Qatar 7000 miliarde m3, Arabia Saudita 6 000 miliarde m3, EAU 6 000 miliarde m3, SUA si Algeria 5000 miliarde m3, Venezuela, Nigeria, Irak, Indonezia, Australia, Malaysia intre 4 200-2 200 miliarde m3. Pana in anul 2030, ar trebui investiti 20 000 miliarde dolari pentru satisfacerea cererii mondiale de energie.
Suprafetele impadurite acopera 3 856,1 miliarde ha, dar taierile masive si abuzive s-au intensificat in America Latina, Africa si Asia de Sud si Est. Energiile noi (atomica, eoliana, solara, pe baza de hidrogen etc.) se dezvolta intr-un ritm inferior nevoilor de productie. Nevoile sporite determina o competitie in amplificare pentru energie (hidrocarburi) cu polarizarea atentiei pe statele Golfului, bazinul caspic, Siberia de Est si de Vest, Africa de Vest, Asia de Sud-Est, nordul Americii de Sud, Canada etc. Interesant este ca si competitiile si conflictele politico-militare se concentreaza in spatiile respective.
Asigurarea hranei este o problema care preocupa cu precadere tarile suprapopulate sau sarace in resurse naturale din Africa si Asia de Sud. Alaturi de lipsa de educatie scolara si de asistenta medicala calificata, foametea condamna si pericliteaza viata a peste 1 miliard de oameni (din cele peste 6 miliarde de locuitori ai planetei).
Resurse insuficiente de apa. Este o vulnerabilitate care afecteaza in special statele si societatile din Africa Sahariana, Orientul Apropiat si Mijlociu sau Asia Centrala. Cele mai importante resurse de apa se plaseaza in Canada (2 850 km3), Papua Noua Guinee (810 km3), Norvegia, Noua Zeelanda, R.D. Congo etc. Resurse minime si slabe au: Kuwaitul (0,02 m3), EAU, Mauritania, Libia, Iordania, Egipt, Yemen, Turkmenistan etc. Competitia pentru resurse de apa opune tarile, uneori in forme violente, Orientul Apropiat si Mijlociu - Turcia, Siria, Israelul, Iordania si Irakul.
Degradarea mediului continua sa afecteze grav echilibrele naturale ale Terrei. Cele mai simple exemple ale transformarii decisive in intensitate si extensiune a problemelor contemporane de mediu sunt cele referitoare la incalzirea globala si la subtierea stratului de ozon[3]. Incalzirea globala este provocata de acumularea in atmosfera a unor cantitati periculoase de gaze (dioxid de carbon, metan, oxid de azot si sulf, clorofluorocarbonati), ajungandu-se treptat la producerea "efectului de sera" (inclusiv la topirea catastrofala a calotelor polare, ridicarea nivelului marilor, pierderea fertilitatii solurilor). Subtierea stratului de ozon permite razelor ultraviolete sa determine efecte asemanatoare incalzirii globale. Conferinta internationala de la Paris din februarie 2006 sau forumul de la Davos au evidentiat necesitatea unor masuri ferme de mediu. UE si SUA au adoptat strategii mai hotarate in acest sens. Totusi lumea se afla departe de o armonizare globala in domeniul mediului.
Problemele populatiei. Tendinta de crestere ritmica se manifesta cu pregnanta in China, India, Asia de Sud-Est, Orientul Apropiat si Mijlociu. Pana spre 2050, actuala populatie, de 6 miliarde locuitori, probabil ca se va dubla. Expansiunea demografica (cu urmari economice, socuri politice si militare) se intersecteaza cu imbatranirea si reducerea populatiei in F. Rusa si chiar in SUA ori UE. Suprapopularea unor tari si regiuni coroborata cu accentuarea saraciei in spatiile respective alimenteaza valurile de imigranti ce ameninta sa "inunde" UE si SUA. Pe de alta parte, exista legaturi directe intre expansiunea demografica si exploatarea salbatica si degradarea solurilor, defrisarea padurilor, conflictele economice si etno-culturale etc.
Bolile, saracia extrema, degradarea educatiei etc. sunt tot atatea vulnerabilitati ale contemporaneitatii. Zeci de milioane de oameni sunt atinsi de SIDA, cu precadere in Africa Subsahariana. Sporirea populatiei in statele Golfului, Teritoriile Palestiniene, India, Bangladesh, Angola, R.D. Congo etc. combinata cu sustinerea actualelor sisteme de redistribuire a resurselor materiale va continua sa stimuleze instabilitatile locale si regionale. In mod similar depopularea unor teritorii intinse si foarte bogate in resurse (in Siberia de pilda), plasate in vecinatatea unor state in expansiune demografica (China) genereaza tot instabilitate politico-militara. Europa de Vest are o tendinta de reducere si imbatranire a populatiei ce stimuleaza afluxul de imigranti din "lumea a treia", cu o multitudine de riscuri. SUA insa isi mentin natalitatea convenabila si se preocupa de controlul imigratiei (populatia SUA a sporit cu 130 milioane locuitori in 50 de ani).
Dezechilibrele dintre statele bogate si majoritatea statelor sarace afecteaza atat economia mondiala, cat si stabilitatea sociala in vaste spatii din America Latina, Africa, Asia etc. In raport cu indicatorul VNB, Grupul NAFTA (SUA, Canada, Mexic) isi mentine cota de 35% din VNB-ul mondial, Europa Occidentala 27% si Pacificul de Vest 24-25%; America Centrala si de Sud acopera aproximativ 4,2%. Maghrebul si Orientul Mijlociu 3%; Africa Subsahariana 1%, Asia de Sud 1,9%. Sprijinirea economiilor subdezvoltate si a tarilor sarace au figurat pe agendele mai multor reuniuni internationale, de la runda de la Doha pana la conferintele speciale rezervate Africii (2005-2006). Dezbaterile continua pe tema alocarii unui ajutor de dezvoltare ce ar putea atinge pana la 1% din PIB-ul statelor OECD.
Investitiile straine directe (ISD) s-au diminuat intr-o oarecare masura, iar partial, destinatia lor s-a modificat. La sfarsitul anului 2000 s-a consemnat o suma de 1 500 miliarde dolari, reducandu-se la 534 miliarde dolari in 2002. Spre tarile dezvoltate s-au indreptat in 2000, 1 227 miliarde dolari, spre America Latina, 95,4 miliarde dolari, spre Europa de Est, 26,6 miliarde dolari, spre Africa 8,7 miliarde dolari, spre Asia si Pacificul de Vest 133 miliarde dolari. Peste 50 miliarde dolari au fost rezervate Chinei in 2003. In 2002, dintr-un total de 534 miliarde dolari ISD, 349 miliarde dolari au luat drumul tarilor dezvoltate si numai 6 miliarde dolari pe cel al Africii. Repartitia pe state situeaza R. P. Chineza pe primul loc, Franta pe locul doi, in timp de SUA ocupa locul patru. In 2001, SUA se plasau pe primul loc, cu 17% din totalul ISD, urmate de Marea Britanie, Franta, Benelux, China. Douasprezece tari totalizau 530,3 miliarde dolari (72% din total). SUA continua sa atraga investitii si economia sa isi mentine cresterea constanta (4‑5%); investitiile asiatice in aceasta tara le-au depasit pe cele vest-europene. Desi un dolar slabit stimuleaza exporturile, fluxurile ISD cer un dolar puternic. In 2005, Japonia a primit 35,5 miliarde dolari, reprezentand 15% din investitiile directe din China si 12% din SUA. In acelasi timp, Ajutorul Public pentru Dezvoltare (APD) s-a redus la 53,2 miliarde dolari in 2002, sporind insa in 2003 la 57 miliarde dolari. SUA aloca aproape 13 miliarde dolari in 2003, Japonia 9,2 miliarde dolari, Germania 5,36 miliarde dolari, Franta 5,16 miliarde dolari, Marea Britanie 4,75 miliarde dolari etc.
ONU, BM, OIM, UN Habitat, Interamerican Development Bank, G8 au elaborat mai multe programe de combatere a saraciei. Pe langa contributiile directe se conteaza pe diverse forme de stimulare a dezvoltarii locale. Programe antisaracie au UA, Venezuela, Ecuador, Bolivia, Brazilia, India, China, F. Rusa etc. Germania, la presedintia G8, sustine anularea datoriilor statelor foarte sarace (58 miliarde dolari in 2005), sporirea ajutorului international si un "parteneriat pentru Africa".
Runda Doha. Agricultura ramane unul dintre obstacolele in calea definitivarii negocierilor de liberalizare a comertului desfasurate sub egida OMC. SUA si UE isi sponsorizeaza masiv producatorii, prestatia lor fiind criticata atat de tarile in curs de dezvoltarea, cat si de exportatorii din grupul format in jurul Australiei. Un raport al administratiei de la Washington sustine ca UE contribuie cu cca. 90% din totalul subventiilor pentru export de pe plan mondial. Nu trebuie uitat ca statul american recurge des la practica ajutorului legat, conditionand asistenta externa de achizitionarea de bunuri americane, mai ales alimentare. Practica este echivalenta financiar cu o subventie pentru export.
UE si Statele Unite se situeaza pe primele locuri in ceea cea priveste totalul finantarii agricole, conform documentului citat. Americanii considera ca europenii detin peste jumatate din asistenta ce "deformeaza" comertul. In schimb 70% din fondurile SUA destinate agriculturii nu intra in acest cadru, desi si acestea afecteaza schimburile. PAC este cifrata la circa 40% din bugetul comunitar. P. Mandelson, comisarul UE pentru Comert, afirma totusi ca Uniunea ar putea lua in calcul anul 2013 ca data limita inferioara pentru anularea subventiilor exporturilor agricole (25 decembrie 2005, reuniunea OMC, Hong-Kong). Brazilia insista asupra anului 2010. UE nu accepta nici accesul liber pe piete pentru produsele din statele cele mai putin dezvoltate (PMA). Ar trebui ca si statele in curs de dezvoltare sa-si deschida pietele de servicii si de produse manufacturate. Ca si Brazilia, SUA acuza UE de "blocare" a negocierilor pentru liberalizarea comertului mondial. UE, in schimb, apreciaza ca "ajutoarele umanitare si alimentare" acordate de SUA sustin propria productie agricola. Asemenea dispute amana numeroase initiative de comert liber si de ajutor pentru dezvoltare.
Divergente intre Statele Unite si Uniunea Europeana in ceea ce priveste abordarea problemei ajutorului catre statele in curs de dezvoltare si reforma Natiunilor Unite s-au mentinut si in 2005-2006. Dupa ce Washingtonul a "evitat" sa acorde Germaniei un loc de membru permanent in Consiliul de securitate al ONU, s-a propus pe ultima suta de metri revizuirea drastica a strategiei de ajutorare a tarilor sarace. Mai precis, americanii au dorit, printre altele, eliminarea referintei la pragul tinta de 0,7% din PIB pentru asistenta de dezvoltare si reducerea drastica a paragrafului despre saracie. Europenii au criticat pozitia americana, care risca sa incordeze inutil relatiile Nord-Sud. Liderii G8 au confirmat decizia ministrilor de Finante de a anula datoria multilaterala a statelor celor mai indatorate din Africa Subsahariana, evaluata la circa 40-50 miliarde dolari. Creantele catre Banca Mondiala, FMI si Banca Africana pentru Dezvoltare implica un serviciu apreciat undeva intre 1-2 miliarde dolari anual, pentru care datornicii ar fi fost obligati sa-si asume noi credite. In schimb, statele africane au promis ca vor aplica masuri pentru "buna guvernare", democratizare, liberalizare economica s.a.m.d.
Raman datoriile private si cele bilaterale, cu un serviciu apreciat la cca. 6 miliarde anual. Totalul creantelor se ridica la aproximativ 300 miliarde de dolari. Liderii G8 au cazut de acord asupra suplimentarii ajutorului cu 50 de miliarde dolari, dintre care 25 miliarde dolari sunt destinati Africii pana in 2010. Decizia a fost criticata din cauza termenului considerat prea indepartat si a concesiilor minime facute de Statele Unite. S-a apreciat ca sumele ar trebui puse imediat la dispozitie pentru a se evita esecul indeplinirii obiectivelor Declaratiei Mileniului. Premierul Tony Blair solicitase statelor industrializate sa contribuie cu 0,7% din PIB pentru dezvoltarea Africii reluand concluziile summitului ONU din 1992, ale Conferintei din 2000 si ale reuniunii de la Monterrey din 2002. Membrii G8 furnizeaza cca. 0,3% din PIB ca ajutor, dintre care jumatate este oferit de Uniunea Europeana. Cu circa 0,15% din Produsul Intern Brut destinate dezvoltarii, SUA au lansat un program individual, subfinantat, conditionand asistenta de o serie de criterii stricte, gen combaterea coruptiei, "buna guvernare" etc. Sprijinirea economiilor subdezvoltate si a tarilor sarace figureaza in continuare pe agenda mai multor reuniuni internationale, de la runda Doha, pana la conferintele speciale rezervate Africii (2005-2006). Dezbaterile continua pe tema alocarii unui ajutor de dezvoltare estimat pana la 1% din PIB-ul statelor OECD.
Indicatorul Dezvoltarii Umane (IDU) la nivelul 2004 - care include VNB pe locuitor, cat si educatia, sanatatea, conditiile de viata si munca, speranta de viata etc. - stabileste o ierarhie aparte: pe locul 1 se afla Norvegia, 2 Islanda, 3 Suedia, 4 Australia, 7 SUA, 8 Canada, 9 Japonia, 13 Marea Britanie, 17 Franta, 18 Germania, 63 F. Rusa. In cadrul Europei Est-Centrale ierarhia este urmatoarea: 28 Slovenia, 32 Cehia, 35 Polonia, 38 Ungaria, 41 Estonia, 57 Bulgaria, 72 Romania (din 175 de state). 36 de state din Africa Subsahariana se afla pe ultimele pozitii, iar 10 state din Europa de Nord, pe primele 15 pozitii. Statele Unite, Japonia si Germania acumuleaza peste 50% din VNB-ul mondial, iar primele 20 de state dezvoltate, 85% din VNB-ul mondial (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franta, China, Italia, Canada, Spania, Mexic, Brazilia, India, Coreea de Sud, Olanda, Australia, Taiwan, Elvetia, Argentina, F. Rusa si Belgia). Puterea economica si bunastarea se concentreaza asadar in Nord.
Buna guvernare si respectarea drepturilor omului. In ultimii ani, dimensiunea non-militara a securitatii a castigat teren in fata celei militare. Motivul este simplu, fiind evocat deseori in studiile de securitate: constientizarea faptului ca, odata cu sfarsitul Razboiului Rece, amenintarea militara de mare amploare s-a diminuat, ea fiind inlocuita de noi riscuri, pericole si amenintari de natura politica, economica, sociala, ecologica etc. Totusi, exista o constanta ce traverseaza aceste doua perioade de timp: nevoia de democratizare si dezvoltare nu numai a fostelor tari comuniste, ci si a altor tari slab dezvoltate din intreaga lume. Intensitatea acestei nevoi a variat in functie de paradigmele existente intr-un moment sau altul al istoriei recente, atingand punctul culminant cu operatii militare in Orientul Apropiat si Mijlociu, dupa momentul 11 septembrie 2001.
Schimbarea a fost reflectata si in strategiile de securitate ale anilor '90. Pe langa lupta impotriva terorismului si integrarea europeana si euroatlantica, statele europene si nu numai (de exemplu SUA, ca unica superputere a lumii) au introdus noi concepte: proasta guvernare, ca potential de risc si buna guvernare, ca deziderat si modalitate de realizare a starii de securitate. Buna guvernare se asociaza cu respectarea drepturilor omului si cu starea de democratizare a societatii. Organizatii internationale, precum ONU, Comisia Europeana sau Banca Mondiala au inceput sa se preocupe din ce in ce mai mult de identificarea si rezolvarea problemelor de guvernare si de democratizare. Buna guvernare a devenit o conditie esentiala pentru asistenta de dezvoltare furnizata de agentiile internationale donatoare. De asemenea, buna guvernare reprezinta una dintre principalele tinte ale Scopurilor de Dezvoltare a Mileniului, agenda ONU pentru reducerea saraciei si imbunatatirea conditiilor de viata. In raport cu guvernarea democratica se infrunta sisteme de valori diferite, de la cele occidentale, la "democratia controlata sau sociala".
O vulnerabilitate majora a lumii contemporane rezida in raportul dintre tendintele dezvoltarii accelerate stiintifice si economice (tendinte de mondializare) si sistemele sociale, politice si institutionale in lenta prefacere. La fel se contureaza o tensiune majora la nivelurile culturilor si mentalitatilor, ideologiilor si credintelor religioase confruntate cu mondializarea. Capacitatea de a gestiona (stapani) schimbarea la nivelurile local, national, regional si mondial in economie, societate, politica si in plan spiritual se contureaza drept principalul factor de succes/insucces al actiunii umane. Promovarea relatiilor contractuale, a modelelor manageriale in planificarea si realizarea celor mai importante actiuni sociale se dovedeste treptat superioara folosirii excesive a puterii si comenzii strict ierarhizate.
Occidentul va trebui - considera Sophie Bessis - sa invete sa construiasca impreuna cu ceilalti. Faza terminala a unei evolutii cu radacini vechi zdruncina o organizare a raporturilor mondiale care paruse imuabila, aceea in care stapanitorii se comportau ca si cum erau singuri pe pamant. Unificarea planetei care se infaptuieste astazi sub egida Occidentului si pe care o numim mondializare, necesita, in mod paradoxal, ca acesta sa inventeze noi limbaje si noi raporturi cu ceilalti. Mai mult, sa inceteze a le inventa de unul singur si sa-i lase pe acestia din urma sa participe si ei la crearea lor.
Amenintari.
Specialistii in problemele globale considera ca exista o serie de amenintari care vizeaza atat statele puternice, cat si pe cele slabe:
Consecintele negative ale globalizarii economiei, soldate cu saracirea a milioane de oameni;
Epidemiile care se raspandesc foarte repede, pe spatii largi;
Proliferarea armelor de distrugere in masa, cu precadere a celor nucleare.
Actorii non-statali ce par capabili sa-si procure mijloace de lupta din aceasta categorie;
Terorismul international care exploateaza avantajele mondializarii, cunostintelor, comunicatiilor si transporturilor. Statele slabe ajung cu usurinta victimele acestuia. Teroristii au acces la retelele financiare internationale si la cele ale criminalitatii organizate;
Conflictele locale si interne, interreligioase si interetnice care se intersecteaza cu terorismul international si provoaca insecuritate regionala. Aceasta nu poate fi combatuta doar prin misiuni militare de stabilizare si pace;
Saracia, epidemiile, degradarea mediului ce stimuleaza razboaiele locale si terorismul international;
Retelele crimei organizate (coruptie, comert ilicit, droguri, "carne vie" etc.) care ameninta stabilitatea internationala (ca si supraindatorarea tarilor sarace).
Expertii apreciaza ca o autentica contracarare a acestor amenintari se poate realiza doar prin cooperare internationala (alternativa la unilateralism). Nici un stat, oricat de puternic ar fi el, nu are capacitatea sa infrunte singur asemenea amenintari; atacurile teroriste din SUA din 2001, Spania 2004, Turcia 2000-2006, Marea Britanie 2004-2006, Egipt 2004-2006 sau din F. Rusa 2000-2006, Maghreb 2007 sunt tot atatea exemple edificatoare. Securitatea regionala si mondiala apare tot mai evident sub forma unor "interdependente de securitate". Sistemele regionale si mondiale de securitate ar trebui sa puna accent pe prevenire, pe crearea de instrumente de control si actiune antiterorista, pe masuri complexe si combinate, de natura militara, politica si economica, de ameliorare a conditiilor de viata si de egalitate a sanselor. Securitatea cooperativa ar trebui sa tina seama de suveranitatea si responsabilitatea statelor (si a organizatiilor internationale). Fiecare stat ar avea obligatia de a-si proteja (conduce bine) propriul popor si de a dezvolta relatii de cooperare cu vecinii sai (in acord cu Carta ONU si Declaratia Universala a Drepturilor Omului). Fiecare stat ar avea obligatia sa asigure justitia, demnitatea, bunastarea si siguranta cetatenilor sai. Statele si institutiile internationale trebuie sa-si asume, in acest sens, responsabilitati interdependente. Este absolut obligatoriu ca sistemul international de securitate sa se bazeze pe credibilitate, eficienta si echitate. Sistemul va asigura astfel: prevenirea, medierea si oprirea conflictelor si anihilarea amenintarilor de proliferare a armelor de distrugere in masa si restrangerea terorismului international. Organismele internationale ar avea indatorirea de a sprijini statele pentru a-si indeplini functiile unei bune guvernari (guvernante). Pana acum institutiile internationale s-au vazut depasite (uneori cu exceptia NATO) de provocarile terorismului international, razboaielor civile, genocidului etc.
In principiu, temele esentiale de securitate internationala se cuvin a fi solutionate in cadrul ONU, in primul rand in Consiliul de Securitate. Actiunile (sanctiunile, operatiile de pace si stabilizare) pendinte de securitatea internationala sunt legitimate exclusiv de ONU; si in cazurile actiunilor militar-politice din Afganistan (2002) sau Irak (2003-2004), initiate de SUA si de coalitii internationale, s-a impus necesitatea legitimarii lor, intr-un fel sau altul, din partea Natiunilor Unite. In procesele de stabilizare si reconstructie din Balcani si Afganistan s-a implicat si NATO, mai putin in Irak. OSCE a fost folosita in prevenirea conflictelor si reconstructia democratica in Balcani, Caucaz, Asia Centrala.
Raportul secretarului general ONU, K. Annan din vara anului 2006, evidentia atat reusitele, cat si nereusitele comunitatii internationale. In domeniul aplicarii principiilor Declaratiei Mileniului din 2001, se observa: reducerea nivelului saraciei extreme de la 28% din populatie in 1990, la 19% in 2002; rata mortalitatii infantile in tarile in dezvoltare a coborat de la 95 decese la 1 000 nasteri la 79 in 2004; nivelul global mediu de scolarizare a crescut de la 79% in 1991 la 86% in 200 Totusi peste 800 milioane de oameni sufera de subalimentatie cronica. Parteneriatul mondial pentru dezvoltare de la Monterrey (Mexic), din 2002 prevedea ca progresul multiplu este in primul rand obligatia fiecarui stat in parte si ca acesta depinde de o buna guvernare. Statele dezvoltate s-au angajat sa redimensioneze Ajutorul Public pentru Dezvoltare (APD), fluxurile de capital si dispozitivul international impotriva crizelor financiare. In ianuarie 2005, expertii ONU au elaborat un document continand obiective concrete de sustinere a dezvoltarii. Cu toate acestea analizele din 2005 si 2006 au scos in relief adancirea decalajelor de dezvoltare dintre state si din interiorul statelor.
Summitul mondial din toamna 2005 a adoptat un cadru de actiune pentru 10 ani si a stimulat incorporarea obiectivelor dezvoltarii in strategiile si politicile nationale. S-au anulat diverse datorii ale statelor sarace fata de Banca Africana de Dezvoltare si Banca Mondiala (Initiativa hotarata in favoarea tarilor sarace). Marea majoritate a OECD (16 state) au rezervat 0,7% din PIB pentru APD pana in 2015.
Prevenirea conflictelor si reglementarile de pace au stat de asemenea in atentia comunitatii internationale. Cu sprijinul direct al ONU s-a stabilizat in doua decenii situatia din America Centrala. S-au oprit conflictele armate din Sierra Leone, Coasta de Fildes, Liberia, Angola, Congo, Camerun, Nigeria, Mozambic. Se sustin eforturile de stabilizare din Kosovo, Irak, Afganistan. Summitul mondial din 2005 si-a concentrat atentia asupra prevenirii conflictelor si medierii. Prevenirea conflictelor necesita noi acte normative, activitati politice si masuri institutionale. Operatiile de mentinere a pacii (in numar de 18) beneficiaza de aportul a 65 000 militari, 7 500 politisti, 15 000 oameni personal civil; bugetul acestora se cifra in 2006, la 5 miliarde dolari (0,5% din cheltuielile militare mondiale). Misiunile de pace si stabilizare se combina cu activitati de reconstructie si implica parteneriate speciale, de felul celor dintre ONU-UE sau ONU-UE-NATO. Comunitatea internationala nu poate asigura insa o pace solida la nivel local decat daca toate partile in conflict resimt aceasta necesitate; concomitent, ajutorul international de stabilizare, refacere postconflict si dezvoltare nu trebuie sa lipseasca din zonele atinse de flagelul razboaielor civile.
Raportul Annan atragea atentia si asupra amenintarii terorismului international. ONU a adoptat cel putin 13 instrumente juridice universale pe aceasta problema, diverse protocoale si amendamente (inclusiv o Conventie internationala privind terorismul nuclear). Statele au datoria de a coopera in lupta antiterorista, de a bloca fondurile si furniturile de arme destinate organizatiilor teroriste. Se impune adoptarea unei strategii globale, coerente si articulate. Lupta antiterorista se coreleaza cu afirmarea deplina a drepturilor omului.
Pe agenda de securitate si pace globala se inscriu si capitole esentiale dedicate dezarmarii si neproliferarii armelor de distrugere in masa. Tratatul de Neproliferare a fost sfidat de Coreea de Nord si de Iran. Nu exista inca, mijloace de reglementare a dezvoltarii armelor-racheta, a interzicerii militarizarii spatiului cosmic sau a folosirii fisiunii nucleare in scopuri militare.
Securitatea, pacea si dezvoltarea lumii se asociaza direct cu respectarea drepturilor omului si a demnitatii umane. Primatul dreptului in relatiile dintre state reprezinta conditia esentiala a pacii si stabilitatii. Dreptul la dezvoltare face parte din drepturile fundamentale ale omului. Un Consiliu al Drepturilor Omului a fost creat de ONU (2006). El colaboreaza cu Consiliul de Securitate si Consiliul Economic si Social. Summitul mondial din 2005 a incredintat CS al ONU dreptul de a sanctiona statele pentru crime de razboi, genocid, epurare etnica, crime contra umanitatii.
Democratizarea si buna guvernare se coreleaza la randul lor atat cu respectarea drepturilor omului, cat si cu securitatea si pacea internationala. Din 2005 s-a activat un Fond ONU pentru Democratie destinat cu precadere dezvoltarii societatii civile si participarii. In acelasi timp se continua actiunea pentru: intarirea institutiilor democratice statale; reforma Justitiei si Administratiei; descentralizare si guvernare locala; combaterea coruptiei si a criminalitatii etc. O conferinta internationala a noilor democratii si democratiilor innoite a reunit 120 de state. Temele "bunei guvernari si ale responsabilitatii" sunt de maxim interes. "Statele membre trebuie sa fie bine guvernate si responsabile in fata cetatenilor lor pentru a se asigura dezvoltarea economica si sociala instaura o securitate durabila si pentru a garanta drepturile omului si primatul dreptului"[4].
a) Proliferarea armamentelor
In momentul de fata, atat armele de distrugere in masa, cat si sistemele de armament conventional ultramodern pot constitui o amenintare majora daca ajung in posesia retelelor teroriste sau a statelor inamice, ceea ce face necesara elaborarea unei strategii adecvate de prevenire. In SUA, tocmai in acest scop, a fost elaborata in decembrie 2002 "Strategia Nationala de Combatere a Armelor de Distrugere in Masa", care a definit trei directii principale de actiune: contraproliferarea, spre a combate utilizarea armelor de distrugere in masa; intarirea neproliferarii, spre a combate proliferarea armelor de distrugere in masa; adoptarea unui sistem de management al consecintelor, care sa raspunda eficient eventualei utilizari a armelor de distrugere in masa[5].
Tehnologiile biochimice, ca si alte tehnologii, fie ele binefacatoare sau periculoase, se raspandesc din ce in ce mai mult, pe masura ce economia se globalizeaza si se integreaza la nivelurile regionale si planetar. Drept consecinta, statele, in primul rand cele puternic dezvoltate, care detin infrastructuri si suprastructuri sofisticate, devin tot mai vulnerabile, atat la atacurile cu arme biologice si chimice, purtate de rachete cu raza lunga de actiune, cat si la folosirea unor mijloace clandestine, mai periculoase ca oricand. Armele biologice au gradul de periculozitate cel mai ridicat, comparabil cu al celor nucleare. De exemplu 10 kg de antrax provoaca un efect letal cel putin la fel de mare ca o incarcatura nucleara de 10 kilotone. In plus armele biologice sunt mult mai ieftine, usor de operationalizat si de transportat.
Daca armele chimice par a fi destinate in principal lovirii unor obiective militare sau cel putin utilizarii in actiuni militare, cele biologice ii pun in pericol nu numai pe combatanti, ci, in primul rand, populatia civila, in randurile careia pierderile pot fi foarte mari, iar efectele pot deveni de necontrolat.
Armele de distrugere in masa pot fi alese de unele state angajate in conflicte locale, ca solutie optima pentru victoria lor decisiva, atunci cand actiunile militare conventionale nu le-ar oferi efectul pozitiv scontat, ceea ce poate deveni o amenintare majora pentru stabilitatea regionala si echilibrul de putere actual.
Intelegerile internationale dintre marile puteri (ori cu statele detinatoare de arme nucleare) de a nu folosi primele astfel de mijloace, pot face ca anumite alte state sa fie si mai dispuse sa utilizeze arme chimice si biologice, fara a se teme de posibilitatea unor represalii nucleare. De aceea, astazi una dintre problemele statelor posesoare de mijloace nucleare este aceea de a stabili daca pot sa raspunda cu o lovitura nucleara la un atac cu arme biologice sau chimice.
Armele nucleare si radiologice
Piatra de temelie a regimului international de neproliferare nucleara este Tratatul de neproliferare nucleara din 1967, prin care cele cinci puteri nucleare ale timpului (SUA, Marea Britanie, URSS, Franta si China) s-au angajat sa nu exporte arme nucleare, componente ale acestora si tehnologiile aferente, statelor nenucleare. Toti semnatarii tratatului au cazut de acord asupra masurilor de siguranta necesare si a controalelor pe care Agentia Internationala pentru Energia Atomica urma sa le execute in centralele nucleare electrice si in alte instalatii nucleare destinate unor utilizari pasnice. Testarea in anul 1998 a armelor nucleare, de catre India si Pakistan, a mai adaugat doi membri "Clubului Nuclear", desi ambele tari se afla inca sub o presiune internationala puternica, pentru a nu-si desfasura aceste arme. Dupa abolirea regimului de apartheid, Africa de Sud a decis sa se dezarmeze de arsenalul nuclear pe care-l poseda. In acelasi mod au procedat si Brazilia si Argentina, care au renuntat la programele nucleare militare. Israelul si-a dezvoltat ulterior o capabilitate nucleara proprie spre a se proteja in fata ambitiilor nucleare ale statelor musulmane, in special Irak si mai ales Iran. Alte state continua sa depuna eforturi pentru dezvoltarea unor programe nucleare cu ajutorul unora dintre puterile nucleare existente, neavand o capacitate proprie adecvata in acest sens. In plus, securitatea actuala a materialelor nucleare este discutabila.
Reducerea armamentelor nucleare ale URSS si SUA in baza tratatului START a dus la dezafectarea a mii de arme nucleare ca urmare a hotararii comune de a opera diminuarea acestor arsenale cu 75% fata de nivelul existent anterior anului 1991. Procesul s-a incheiat in 2003 si a generat problema depozitarii in siguranta a materialelor nucleare rezultate din dezactivarea armelor respective, in special in F. Rusa, care nu detinea tehnologia necesara acestui proces. Se apreciaza ca pana in anul 2008, Rusia va trebui sa depoziteze aproximativ sase tone de plutoniu si treizeci de tone de uraniu imbogatit[6]. O sursa de ingrijorare majora o constituie posibilitatea ca unele din aceste materiale sa ajunga in posesia unor organizatii teroriste sau a unor state, din dorinta de a deveni puteri de nisa in acest domeniu sensibil.
La randul sau, Iranul islamist a mostenit de la sah proiectul Centralei de la Busher, destinat initial construirii armei nucleare. Dupa 1979, noile autoritati au sustinut si sustin ca aceste cercetari au drept obiectiv utilizarea pasnica a energiei atomice. In colaborare cu F. Rusa, din 1995 a inceput reconstructia si dezvoltarea reactorului 1 al centralei. Au fost descoperite facilitati de imbogatire a uraniului la Natanz (centrifugi) si la Yazd, iar la Arak exista o fabrica de apa grea. Dupa ani de negocieri, Iranul a decis sa ignore semnalele transmise de partenerii de dialog din UE si sa relanseze procesul de prelucrare. Dosarul a fost inaintat Consiliului de Securitate spre discutare de catre Consiliul Agentiei Internationale pentru Energia Atomica.
La sfarsitul anului 2004, Teheranul s-a angajat sa nu reia activitatile de imbogatire a uraniului. Alegerea lui Ahmanidejad ca presedinte (premier) a dus la o redeschidere a crizei. Iranul a ignorat acordul din 2004 si a reluat imbogatirea uraniului. Inspectorii internationali au declarat ca Teheranul a ascuns experimente asociate productiei de plutoniu. Agentia Internationala pentru Energia Atomica a decis ca Iranul a incalcat Tratatul de Neproliferare, insa F. Rusa, China si statele nealiniate au criticat orice sanctiuni. Consiliul AIEA a hotarat sa inainteze dosarul iranian Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite. In februarie 2006, in urma repetatelor negocieri dintre UE (Franta, Germania, Marea Britanie si Iran), Agentia a decis sa se adreseze forumului suprem al ONU.
Totusi SUA au anuntat in mai 2006 ca sunt dispuse sa negocieze direct cu Iranul. SUA, F. Rusa, China, Marea Britanie, Franta si Germania au elaborat o noua oferta pentru Iran in schimbul renuntarii la activitatile legate de imbogatire. La 6 iunie 2006, autoritatile de la Teheran au primit oferta respectiva care continea posibilitatea reluarii activitatii in scopuri pasnice, cu respectarea unor conditii internationale. Ele au refuzat si aceste propuneri, bazandu-se si pe opozitia Moscovei si Beijingului fata de sanctiunile internationale. La sfarsitul lui decembrie 2006, CS al ONU a condamnat oficial Iranul, cu posibilitatea aplicarii de sanctiuni internationale. In februarie-martie 2007, presa a speculat pe marginea unui atac american asupra instalatiilor nucleare iraniene. Americanii sunt dispusi sa discute bilateral cu iranienii, daca acestia din urma abandoneaza imbogatirea uraniului.
Coreea de Nord a anuntat in 2002-2003 ca se retrage din Tratatul de Neproliferare, denuntand si un acord incheiat cu Statele Unite pentru inghetarea programului nuclear din 199 Evenimentele s-au desfasurat in paralel cu interventia coalitiei conduse de Statele Unite in Irak. Capacitatile nucleare ale regimului de la Phenian sunt greu de evaluat. In februarie 2007, negocierile in format largit (de 6) au ajuns la realizarea unui acord: Coreea de Nord abandoneaza programul nuclear militar in schimbul unor "compensatii". SUA au acceptat in cele din urma sa poarte tratative directe cu R.P.D. Coreeana.
Strans legat de proliferare, subiectul apararii antiracheta a revenit in atentie, mai ales dupa victoria republicanilor in 2001. Aparatorii proiectului spera ca acesta va reusi sa protejeze SUA de atacuri din partea "statelor-bandite", dar nu este exclusa ipoteza unei aparari mai comprehensive pe termen lung, perspectiva ce trezeste nemultumiri la Moscova si nu numai. Inca de la lansarea sa in 2000, Programul de Aparare impotriva Rachetelor (NMD) a trezit rezerve din partea europenilor, dar si a canadienilor. UE s-a opus "relansarii" unei curse a inarmarilor.
Statele Unite si F. Rusa s-au angajat intr-o controversa diplomatica in legatura cu proiectul care a fost insa depasita, in mod aparent surprinzator, prin semnarea "Tratatului de la Moscova" din mai 2002, prin care ambele parti accepta sa-si reduca la cca. 1700-2000 focoasele strategice operationale. Nu exista un sistem de inspectie, reducerile pot fi puse in aplicare pana in momentul in care expira tratatul in 2012, iar focoasele pot fi stocate. Dupa consultari cu partenerii, "umbrela" a fost extinsa si asupra aliatilor Washingtonului.
Programul nu a fost insa adoptat de NATO ca organizatie. Pentru apararea antiracheta, Alianta nu va avea la dispozitie decat forta integrata de aviatie de recunoastere si avertizare timpurie. Franta a decis sa-si dezvolte propriul sistem SAMP/T (Aster). Germania si Italia au colaborat cu SUA in cadrul Medium Extended Air Defence Systhems (MEADS), dar programul are dimensiuni si obiective modeste. In 2004-2005, Pentagonul a planificat instalarea a 16 instalatii de interceptare a rachetelor balistice in Alaska si alte 4 in California.
Desfasurarile americane au accentuat actualitatea chestiunii la nivelul NATO. Infiintat in 1999, un grup de studiu a fost insarcinat cu realizarea unui raport despre fezabilitatea unui sistem antibalistic al Aliantei. A fost contractat un nou studiu pentru a se evalua un potential Active Layered Theatre Ballistic Missile Defence (ALTBMD) al NATO. La summitul de la Istanbul din iunie 2004 s-a decis examinarea optiunilor pentru a face fata amenintarilor balistice. A fost antamat un program privind ALTBMD. Concomitent, SUA au inceput o serie de discutii in statele est-europene pentru amplasarea de baterii si sisteme radar, fiind vizate in principal Polonia, Cehia si Ungaria (iunie 2003). Cca. 10 baterii de interceptare ar putea fi amplasate in exteriorul SUA. Negocierile avansate cu Cehia si Polonia au atras replici dure din partea F. Ruse care are la dispozitie un arsenal comparabil celui american, lipsindu-i insa resursele necesare.
Increderea comunitatii internationale in puterea Agentiei Internationale pentru Energia Atomica a fost pusa la incercare inca din 1990, cand inainte de declansarea Razboiului din Golf, s-a mediatizat programul de inarmare nucleara a Irakului; tot asa, dupa anul 2000, s-au aflat amanunte semnificative despre programele similare ale Iranului si Coreii de Nord sau despre producerea artizanala de arme nucleare[7].
Armele chimice si biologice
Armele chimice sunt mult mai usor de produs decat armele nucleare si se gasesc in arsenalele multor state. In ianuarie 1993, 130 de tari au semnat Conventia asupra armelor chimice, care a revizuit si extins liniile directoare stabilite in 1925, prin Protocolul de la Geneva. Prin semnarea Conventiei s-a decis sa nu se dezvolte, sa nu se produca, achizitioneze, depoziteze sau transfere altora asemenea arme, sa nu se utilizeze si nici sa nu se acorde asistenta sau sa se incurajeze alte state sa se angajeze in asemenea activitati.
Statele semnatare au cazut de acord sa distruga stocurile de arme chimice si instalatiile de producere a acestora. A fost constituita o structura specializata, Organizatia pentru Interzicerea Armelor Chimice, cu rol similar celui al Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, adica verificarea in primul rand a respectarii angajamentelor luate de statele semnatare.
Desi armele chimice au mare capacitate letala si sunt foarte eficiente, ele nu au mai fost utilizate in mod constant in razboiul modern (dupa 1917-1918).
Armamentul conventional
Termenul de armament conventional sugereaza ca acesta ar fi de mai mica importanta decat armamentul nuclear, chimic sau biologic. In realitate, armamentul conventional are efecte letale tot mai mari, asa cum s-a dovedit in conflictul din Golf din 1991, in campania aeriana impotriva sarbilor bosniaci din 1995, in cea din 1999 impotriva Iugoslaviei sau in conflictul din 2003 impotriva Irakului pentru inlaturarea de la putere a lui Saddam Hussein. Sistemul computerizat de ghidare a rachetelor si utilizarea sistemelor prin satelit de identificare, stabilire si determinare a tintelor au facut ca precizia sistemelor de armament de artilerie, aviatiei de atac la sol si altor sisteme de lovire sa produca rezultate de neimaginat cu putin timp in urma.
Unele dintre cele mai performante sisteme individuale de lupta moderne pot fi utilizate cu multa usurinta dupa o pregatire de durata medie.
O lunga perioada, in timpul Razboiului Rece, ambele superputeri, precum si aliantele militare pe care le-au condus au fost preocupate in special de problemele privind armamentul nuclear, probleme ce inca intereseaza controlul armamentului.
Armamentul conventional sau nenuclear a facut de asemenea obiectul unor negocieri extinse, in special in Europa, in perioada de destindere la sfarsitul anilor saizeci si din anii saptezeci ai secolului trecut. Odata cu sfarsitul Razboiului Rece, s-a ajuns la un progres substantial in ceea ce priveste securitatea regionala, realizandu-se un regim de control al tipurilor, numarului, dislocarii si starii de pregatire de lupta a principalelor armamente conventionale din Europa.
Cei aproape douazeci de ani de negocieri, purtate la Viena, intre NATO si Tratatul de la Varsovia privind reducerea reciproca si echilibrata a fortelor conventionale (MBFR) au produs rezultate nesemnificative.
Conferinta pentru Dezarmare in Europa (CDE), care a avut loc la mijlocul anilor optzeci la Stokholm si mai ales Conferinta asupra Fortelor Armate in Europa (CFE), care a inceput la sfarsitul anilor optzeci si s-a finalizat in 1990 la Viena - ambele sub auspiciile Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE) predecesoarea OSCE - au constituit pasi importanti in procesul practic de control al armamentului, in special al celui conventional.
CDE a impus masurile de incredere si crestere a securitatii militare prevazute in Actul Final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa din 1975 de la Helsinki. CFE a produs un acord care specifica detalii precise privind tipul, numarul si dispunerea diferitelor tipuri de armament conventional apartinand statelor membre ale NATO si ale Tratatului de la Varsovia din Europa anului 1990.
Drept rezultat al acestor doua acorduri, statele europene au beneficiat de un mediu de securitate optimizat, mult mai transparent si deschis, permitand un timp de avertizare mai lung si reducand in mod substantial amenintarea cu declansarea unui razboi pe continentul nostru.
Atentia acordata procesului de control al armamentului a fost asociata cu transparenta in domeniul politicii militare, materializata in schimbul reciproc de informatii militare, inspectii la fata locului si alte masuri functionale si concrete privind cresterea increderii si securitatii.
Desi masurile de control asupra armamentului nu au fost extinse in mod organizat si serios in afara Europei, exista suficienti sustinatori ai acestei idei, care afirma ca un asemenea regim de control ar fi benefic pentru unele regiuni greu incercate de conflicte mai vechi si mai noi, precum Orientul Mijlociu, regiunea Golfului, Asia de Sud si cea de Nord-Est.
Chiar daca conflictele actuale nu vor putea fi rezolvate doar prin activitati de control al armamentului, securitatea regionala poate fi imbunatatita pe termen scurt, in masura in care diversele state aflate in stare de adversitate unele fata de altele vor putea cadea de acord asupra unui regim de incredere care sa implementeze statutul fortelor lor militare.
Reducerea riscurilor declansarii razboaielor prin asemenea mecanisme, in paralel cu masurile de natura economica, culturala si din alte domenii, unele specifice globalizarii, imbunatateste caracteristicile climatului general, ajuta la dezvoltarea relatiilor reciproce si multilaterale si faciliteaza abordarea diferitelor conflicte latente sau inghetate prin mijloace politice; se vizeaza atat implicarea directa a actorilor respectivi, cat si angajarea organizatiilor internationale abilitate.
Pe de alta parte, accentuarea competitiei si nevoia de fonduri tot mai mari pentru cercetarea stiintifica si introducerea in fabricatie a noi sisteme de armament au necesitat resurse financiare tot mai mari, pe care doar companiile foarte mari le pot mobiliza. Pentru un stat, a ramane neconectat la acest proces global de interdependenta inseamna a-si asuma riscul izolarii si excluderii din zona unor cercetari de varf.
Avand in vedere ingrijorarea crescanda a statelor in legatura cu lipsa de control asupra comertului international cu armament si produse duale (de utilitate militara si civila), in anul 1994 au inceput negocierile de la Wassenaar (Olanda), la care au participat 33 de tari producatoare si exportatoare de armament, printre care si tara noastra. Rezultatul acestora s-a concretizat la inceputul anului 1996, in primul pas al procesului numit atunci Procesul Wassenaar, in cadrul caruia statele participante s-au angajat la o serie de actiuni:
stabilirea Aranjamentului Wassenaar cu privire la controlul exporturilor de armament conventional si al bunurilor si tehnologiilor duale;
stabilirea cartierului general si a secretariatului Aranjamentului Wassenaar la Viena;
stabilirea unei reuniuni periodice la Viena a statelor semnatare si luarea deciziilor in cadrul acestora prin consens;
reuniuni periodice care sa urmareasca cresterea responsabilitatilor partilor in realizarea transporturilor de armament conventional, de bunuri si tehnologii duale urmarind consolidarea pacii si securitatii internationale si regionale;
promovarea transparentei si deschiderii, asigurand schimbul periodic de vederi si informatii cu privire la vanzarile de armament;
cresterea responsabilitatilor si realizarea transferurilor armamentului conventional, a bunurilor si tehnologiilor duale, prevenind acumularea acestora in cantitati in exces, care ar putea avea efect destabilizator in planul securitatii;
perfectionarea cooperarii spre a preveni achizitionarea de armament si materiale duale speciale in scopuri militare daca situatia dintr-o anumita regiune sau comportamentul unui anumit stat este sau devine motiv de ingrijorare;
asigurarea ca transferurile de armament, bunuri si tehnologii duale nu contribuie la dezvoltarea ori perfectionarea capabilitatii militare care sa submineze securitatea si stabilitatea pe plan international sau regional;
mentionarea sub control real a exportului de articole de pe listele asupra carora s-a cazut in prealabil de acord si care sunt revizuite periodic, luandu-se in considerare atat dezvoltarea tehnologiei, cat si experienta dobandita;
schimburi semestriale de notificari referitoare la transferurile de armament, cu privire la aceleasi categorii de armament cum sunt cele din registrul ONU al armamentului conventional (tancuri de lupta, vehicule blindate de lupta, piese de artilerie de calibru, elicoptere de atac, nave de lupta, rachete sau sisteme de calibru);
raportarea transferurilor de armament catre alte tari si a refuzului unor asemenea transferuri pentru articole aflate sub control, de preferat in termen de 30 de zile, dar nu mai tarziu de 60 de zile de la data acestui refuz;
notificarea participantilor (de regula in 30 de zile, dar nu mai tarziu de 60 de zile) cu privire la orice aprobare de licenta emisa de catre un stat participant, caruia nu i s-a permis sa faca acest lucru in timpul a trei ani premergatori, pentru vanzarea de armament unor state participante.
b) Criminalitatea organizata
Transformarile din economia globala si politica internationala de dupa Razboiul Rece au dat un impuls puternic activitatii criminale si au consolidat organizatiile acesteia.
Bazandu-se pe cresterea traficului international ilegal de bunuri, bani si persoane, organizatiile criminale si-au extins influenta si puterea, au devenit si mai bogate comparativ cu guvernele statelor cu care se confrunta. Acest tip de actiune a devenit o amenintare reala la adresa securitatii nationale a multor state, precum si la adresa securitatii internationale in general.
In majoritatea tarilor foste comuniste violenta, coruptia si jefuirea fara scrupule a bogatiilor si averilor nationale (a se vedea tara noastra, in care foarte multi directori de intreprinderi de stat au reusit dubla "performanta" de a aduce in stare de faliment intreprinderile pe care le conduceau, si in acelasi timp de a se imbogati datorita firmelor "capusa" create in acelasi domeniu de activitate) asociate cu organizatiile de tip mafiot in formare si in ascensiune pun in pericol reformele democratice si trezesc nostalgia pentru regimurile autoritare in cercurile cele mai defavorizate ale populatiei.
Mai mult chiar, in unele state precum F. Rusa si Ucraina, organizatiile criminale, care utilizeaza in mod frecvent extorcarea de fonduri, traficul de arme, droguri si chiar de material nuclear potential fisionabil sunt prin insasi existenta lor o amenintare la siguranta si sanatatea publica.
In statele care furnizeaza materie prima pentru droguri, ca de exemplu cele din America de Sud si Asia, organizatiile criminale care controleaza productia, transportul si desfacerea drogurilor constituie o amenintare majora la adresa democratiei, a procesului electoral, a exercitarii suveranitatii si a aplicarii legilor statelor respective.
In multe cazuri, organizatiile criminale sunt conduse dupa reguli de management utilizate de orice firma sau companie. Noul model de organizare a activitatii criminale tinde sa se diferentieze de modelul clasic. Noile entitati criminale nu sunt restrictionate de frontierele dintre state, ba chiar dimpotriva, nu au o ierarhie clar stabilita (se pare ca nu folosesc o structura ierarhica de tip piramidal, ci structuri de conducere colectiva) si poseda o structura permanenta foarte putin dezvoltata, dar foarte elastica. In consecinta, grupuri criminale mici, cu putine resurse organizationale si legaturi reduse cu economia legala si infrastructura oficiala a statului, pot produce daune serioase societatii respective.
In acelasi timp, trebuie aduse la lumina activitatea si prioritatile transnationale ale grupurilor criminale puternice si bine organizate, care mentin reprezentante in afara tarii lor de origine, cultiva cu asiduitate relatii cu oficialitati si lideri politici pe care ii corup prin orice mijloace. Astfel de organizatii realizeaza aliante strategice cu retele criminale din alte state si penetreaza economia legala a diferitelor tari, in cadrul procesului de spalare a banilor proveniti din activitati ilegale.
In multe tari precum SUA, Japonia, Italia si mai nou, F. Rusa si Ucraina se manifesta ingrijorare in legatura cu amploarea crescanda a operatiilor ilegale ale grupurilor apartinand crimei organizate, cu largirea ariei geografice a influentei acestora si cu puterea crescanda pe care o detin. Drept rezultat al activitatii transfrontaliere, organizatiile criminale sunt capabile sa acumuleze bogatii si putere intr-o asemenea masura incat pun in pericol eficacitatea si chiar legitimitatea functionarii aparatului de stat din unele tari.
Cele mai puternice grupari criminale se concentreaza in:
China continentala, Hong-Kong si Taiwan - cele sase Triade;
Italia - Mafia siciliana (sau Cosa Nostra), 'Ndragheta in Calabria, Camorra napolitana si Sacra Corona Unita in Apulia;
Mexic - cartelurile Juarez, Tijuana si al Golfului;
F. Rusa - cel putin 12 organizatii de talie, de tip mafiot, rusesti si caucaziene;
Ucraina - aproximativ acelasi numar de grupari ca in F. Rusa opereaza si in R. Moldova, Polonia, Romania si Bulgaria;
Turcia - mai multe organizatii turcesti si kurde structurate pe criterii de clan;
SUA - mafia americana (Cosa Nostra) controleaza si activitatea criminala din Canada;
Columbia - cartelurile din Medelin si Cali;
Balcani - retele criminale cu baze in Albania sau Serbia.
Dintre acestea cele mai bine organizate sunt gruparile columbiene, siciliene si chineze. Ele sunt cele mai redutabile si cu cea mai mare putere de adaptare la lupta dusa de autoritatile statale impotriva lor.
In ultimul timp, structurile crimei organizate rusesti au inceput sa rivalizeze ca putere si bogatie cu gruparile mai vechi, traditionale. Dupa afirmatiile fostului director al CIA, John Deutsch, cele mai importante 200 grupari mafiote opereaza pe teritoriul F. Ruse, dar si in multe zone ale globului. Alte organizatii mai mici isi au originea in Coreea de Sud, Filipine, Thailanda, Birmania, Pakistan, Israel, Nigeria si Jamaica etc[8].
Marile organizatii criminale sunt angajate in sustragerea, vanzarea si traficul ilegal de droguri si al altor substante restrictionate aflate sub controlul statului. Ele realizeaza profituri enorme si din alte activitati, precum traficul ilegal de persoane, camata, falsificarea documentelor de identitate si a banilor, spalarea banilor proveniti din activitati ilegale, traficul de arme, fraude impotriva institutiilor financiare, pirateria impotriva marfurilor aflate sub regimul drepturilor de copyright sau a marcilor inregistrate de firma, crima platita la comanda, prostitutia fortata, terorismul, perceperea taxei de protectie si extorcarea, furtul si traficul de vehicule furate, coruptia in randul sindicatelor, a politicienilor, politiei si justitiei. Toate acestea sunt activitati ilegale foarte profitabile pentru infractori si care afecteaza in egala masura stabilitatea regionala si securitatea nationala a statelor in care se manifesta.
In randul specialistilor in domeniul combaterii criminalitatii organizate exista un larg consens asupra faptului ca prin crima organizata se erodeaza si se degradeaza mediul strategic international si se ameninta viziunea asupra a ceea ce este o societate stabila si dezirabila. Caracterul precis si dimensiunile reale ale fenomenului raman estompate. Gruparile apartinand crimei organizate difera semnificativ intre ele in ceea ce priveste marimea, bogatia acumulata, structura interna si coeziunea, activitatile ilegale de baza, legaturile si conexiunile internationale si transnationale.
Cresterea volumului activitatii economice la nivel continental si global permite organizatiilor criminale sa actioneze in conditii favorabile. Crearea Spatiului Schengen in Europa Occidentala (ca urmare a Tratatului de la Maastricht, permitand libera circulatie a persoanelor in cadrul Uniunii Europene) ca si stabilirea Zonei de Liber Schimb in America de Nord (NAFTA) au creat in mod neintentionat, conditii favorabile raspandirii criminalitatii, sub masca unor activitati onorabile. De exemplu, in SUA sunt verificate in fiecare an de catre organele vamale numai 3% din totalul containerelor cu marfuri care intra in aceasta tara[9].
In unele state foste comuniste din Europa, aflate in diferite faze ale tranzitiei spre un capitalism real, dar aproape toate cu economiile inca intr-un echilibru relativ, crima organizata s-a concentrat asupra catorva activitati specifice: traficul de droguri, contrafacerea diferitelor marfuri, mergand de la bauturi alcoolice si tigari pana la produsele de lux, contrabanda cu tigari, dar si cu alte bunuri, traficul de autovehicule si obiecte de arta, furtul si traficul de arme, traficul ilegal de persoane spre Europa de Vest, traficul de organe umane necesare operatiilor chirurgicale de transplant. Dintre toate acestea cel mai bine organizat si intr-o expansiune continua pare a fi traficul de droguri. Noi producatori de droguri au aparut nu numai in America de Sud, ci si in Vietnam, in fostele republici sovietice din Asia Centrala si mai ales in Afganistan. Productia acestora este orientata in special spre Europa de Vest, Romania constituind in principal o tara de tranzit si in secundar o piata de desfacere. Cu toate acestea consumul de droguri in tara noastra este in crestere continua si constanta, consumatorii de predilectie fiind tinerii, iar drogurile utilizate fiind marijuana, opiumul si in mod surprinzator, cele de sinteza, cocaina si heroina, care sunt si cele mai nocive.
Polonia, China, F. Rusa, Azerbaidjan si statele baltice patrund pe piata drogurilor ca producatori puternici si exportatori ai unor droguri violente, de tipul amfetaminelor, care se pot gasi si la noi in tara. Consumul de cocaina si heroina este, de asemenea, in crestere nu numai in Europa de Vest, ci si in cea Centrala si Estica.
Organizatiile criminale, asemanator corporatiilor moderne, au dezvoltat strategii noi si aranjamente structurale pentru a fi mai competitive si eficiente pe piata mondiala, devenind in acest fel transnationale. Acest fenomen nou este inca dificil de definit cu precizie. Structurile crimei organizate spre deosebire de companiile ce se ocupa de relatiile economice legale par sa aiba mai multe elemente caracteristici comune, precum:
- stabilirea ori afilierea unor celule functionale in strainatate; ca si corporatiile multinationale, gruparile crimei organizate pot avea reprezentanti permanenti in alte tari, pentru a derula cu operativitate principalele afaceri ale organizatiei respective;
- stabilirea de relatii bazate pe coruptie cu liderii straini; probabil cele mai clare si semnificative exemple de acest fel pot fi intalnite in America de Sud, unde crima si degradarea morala, asociate cu industria cocainei s-au raspandit ca un cancer spre alte tari si chiar regiuni intregi. In ultimii zece ani, cartelurile cocainei din Columbia si-au extins relatiile politice, atragand prin coruptie liderii politici de nivelul cel mai inalt dintr-un numar de state din America Centrala si din zona Caraibelor, ca de exemplu Panama, Bahamas, Insulele Turks si Caicos. Scopul acestor relatii este de a permeabiliza legislatia antidrog din tarile respective, de a obtine facilitati de operare si de a asigura spalarea banilor murdari obtinuti din traficul de droguri. In mod concret, este vorba de utilizarea aerodromurilor, posibilitatile de alimentare cu combustibil, stocarea drogurilor in tranzit, permisiunea de a infiinta laboratoare de producere a cocainei si obtinerea de diferite facilitati fiscale necesare spalarii banilor. Conform unor acuzatii care nu au fost inca probate, cartelurile drogurilor din Columbia ar fi contribuit cu fonduri la campania pentru alegerile prezidentiale din 1994 din Panama, pentru candidatul Ernesto Perez Baldares si in Mexic, pentru candidatul Ernesto Zedillo in acelasi an;
- aliante strategice transfrontaliere. Ca si multe campanii multinationale, organizatiile criminale cauta parteneri in alte tari, pentru a maximiza oportunitatile pe care le ofera anumite piete si anumite conjuncturi, a perfectiona logistica si a reduce riscurile de operare. Adeseori toate acestea constau in utilizarea retelelor deja existente apartinand unor parteneri specializati in contrabanda sau in spalarea banilor si care detin avantajul unei cunoasteri mai bune a conditiilor locale, inclusiv relatii bazate pe coruptie deja stabilite cu autoritatile locale. Exemplul cel mai caracteristic al unei asemenea cooperari este reprezentat de intelegerile dintre sindicatele crimei organizate din Italia si cartelurile drogurilor din Columbia pentru a vinde cocaina in SUA, Mexic, Italia si in tarile Europei Centrale si de Est;
- investitii legale in alte tari. Gruparile crimei organizate deplaseaza din ce in ce mai multe mijloace financiare in afara tarii in care-si au organizat activitatea ilegala de baza, in scopul ascunderii naturii ilegale a activitatii lor, al facilitarii desfasurarii operatiilor de afaceri si al imbunatatirii legitimitatii si imaginii lor pe piata externa. De exemplu, exista dovezi ca familia mafiota siciliana Cuntrera-Caruana a detinut un restaurant, un magazin de antichitati si o agentie de voiaj in Anglia, ca acoperire pentru importul de canepa indiana (canabis) din Kashmir si de heroina din Thailanda. In mod similar, un lider al Camorrei napolitane detinea cinci companii de transport containerizat in Marsilia pentru a facilita contrabanda cu tigari si heroina. Cartelul drogurilor din Cali a deschis o firma de import-export produse agricole la Praga si a infiintat un club al prieteniei polono-columbiene la Cracovia, ambele ca acoperire pentru traficul de cocaina . In conformitate cu aprecierile ONU, dezvoltarea fara precedent a traficului ilegal de droguri, controlat de organizatii multinationale puternice, beneficiind de sprijinul a nenumarate organizatii criminale locale din diverse state, a generat la nivelul anului 1996 venituri de cca. 180 de miliarde de dolari.
O alta activitate ingrijoratoare privind crima organizata este contrabanda cu materiale nucleare. Traficul ilegal cu asemenea materiale isi are originea in complexele nucleare ale fostelor state sovietice. Desi multe dintre materialele furate si oferite spre vanzare in anii '90 pe piata internationala au o semnificatie militara foarte redusa, au fost descoperite cel putin opt cazuri de trafic cu materiale care pot fi utilizate in scop militar. In patru dintre aceste cazuri, materialele nucleare in cauza au putut fi expediate din F. Rusa inainte de a fi interceptate de politie. In celelalte cazuri activitatea ilegala a putut fi anihilata la timp. Conform datelor furnizate de Ministerul Securitatii de Stat al F. Ruse, in 1996, traficul cu materiale radioactive nu a reprezentat una dintre activitatile principale ilegale ale crimei organizate din aceasta tara, in primul rand deoarece riscurile legate de derularea acestui tip de actiuni ilegale sunt mult mai ridicate comparativ cu traficul de droguri, extorcarea de fonduri, contrabanda cu materii prime si altele asemenea. S-a amplificat insa traficul ilegal cu materiale nenucleare (in special metalele rare) care pot fi utilizate atat in fabricarea de arme nucleare, cat si pentru scopuri industriale civile.
In Afganistan, principala ramura a economiei a devenit productia de droguri, toate factiunile rivale, inclusiv cele musulman-fundamentaliste, realizand profituri din aceasta.
In mod paradoxal sistemul crimei organizate, in pofida aparentului efect destabilizator asupra sistemului politic, functioneaza adesea cu sprijinul guvernelor respective. Unul dintre motivele principale este reprezentat de ponderea veniturilor realizate din activitatile ilegale in unele economii nationale. De exemplu, pentru tarile andine din America de Sud, cocaina constituie produsul principal de export si in general, raportat la intreaga America Latina, cocaina reprezinta al doilea produs de export, dupa petrol. In Peru si Bolivia, conform surselor americane, 75% din PIB este realizat din producerea si prelucrarea plantelor de coca.
O ofensiva decisiva impotriva producerii drogurilor ar provoca masuri violente de raspuns din partea cartelurilor drogurilor, o criza financiara regionala, o criza economica majora a tuturor industriilor conectate intr-un fel sau altul cu aceea a drogurilor, intensificarea violentei gruparilor rebele de gherila, provocarea unei migratii masive si probabil violente a populatiei, care si-ar pierde principala sursa de venit, spre capitalele Lima (Peru), La Paz (Bolivia) si Bogota (Columbia). Un factor ce complica si mai mult situatia in aceasta zona este acela ca, in regiune, cartelurile drogurilor si-au asumat o serie de functii sociale pe care in mod normal ar fi revenit statului, in special in domeniul bunastarii sociale, functionarii justitiei si a ordinii publice.
Comertul cu droguri asigura si veniturile unor redutabile organizatii teroriste si extremiste. Astfel, fundamentalistii din Asia Centrala de Sud si de Sud-Est controleaza principalele zone de culturi de droguri din Afganistan, Kashmir, Indochina etc. Organizatia kurda PKK foloseste, la randul sau, insemnate resurse financiare provenite din comercializarea drogurilor (ar "administra" 40% din intrarile in UE).
In concluzie, crima organizata este una dintre amenintarile specifice societatii globale, ea actionand in tara noastra in modalitati specifice, in special datorita statutului conferit de economia romaneasca, in tranzitie prelungita de la proprietatea de stat la proprietatea privata si economia de piata libera. Pe masura ce economia nationala va depasi perioada actuala de fragilitate, odata cu intrarea in Uniunea Europeana, statul va beneficia de mai multe resurse pentru a contracara efectul unor amenintari asimetrice de acest fel.
c) Violenta etnica si religioasa. Conflicte teritoriale
Valorile care sprijina existenta grupurilor etnice si religioase se refera la cultura, traditii si cutume, limba, mod de viata si o anume psihologie comuna. Toate acestea constituie fundamentul de la care se porneste pentru a defini identitatea oricarui grup etnic. Asemenea valori nu pot fi nici eliminate si nici distruse. Ele reprezinta o realitate obiectiva, definind fiecare grup etnic si elementele sale caracteristice. A analiza sistemele de valori pe care se bazeaza grupurile etnice este deosebit de important, deoarece astfel pot fi cunoscute izvoarele sale si insasi evolutia grupului. Avand in vedere multitudinea conflictelor etnice din intreaga lume, in special la zonele de interferenta a diferitelor culturi si civilizatii, analiza etno-culturala devine obligatorie.
Exista zone de conflict activ in Africa, Orientul Apropiat si Mijlociu, America Latina, Spania, Irlanda de Nord, Caucaz, Balcani, Indonezia precum si in alte zone si regiuni.
In prezent, multe din zonele de conflict se interconecteaza si interconditioneaza. Confruntarile etnice si religioase pot constitui un adevarat "cal troian", pe care unele grupari interesate il pot utiliza cu scopul de a grabi sfarsitul erei suprematiei natiunilor-state, fara insa a lua in considerare "efectul de bumerang" pe care l-ar putea avea aceste actiuni destabilizatoare.
Recrudescenta fenomenelor etnice si religioase nu este exclusiv un efect al globalizarii: ele au multiple conotatii istorice, culturale si in special economice. Se poate constata cu usurinta ca acolo unde nu exista probleme sociale si economice nu exista nici conflicte etnice, fara insa ca aceasta sa insemne ca nu exista si alte cai de alimentare a conflictelor etnice.
Prevenirea conflictelor presupune o abordare mai larga, depasind zona culturala si cea a economicului, caci conflictele etnice au cauze complexe, de natura istorica, culturala, teritoriala si politica, care se materializeaza intr-o masura mult mai mare in confruntarea de interese decat in cea de valori.
Interesele de natura etnica si religioasa se bazeaza pe sistemele de valori, dar nu sunt un rezultat direct al acestora. Ele sunt un produs al necesitatii de a trai intr‑o zona geografica in care grupurile etnice accepta ori, dupa caz, neaga sau sfideaza statele in care trebuie sa vietuiasca.
Modalitatile de exprimare a intereselor de natura etnica si religioasa nu sunt intotdeauna foarte clare pentru cei din afara grupurilor etnice respective. De multe ori, ele sunt disimulate de unele revendicari aparent legitime, de respectare a drepturilor omului, a drepturilor minoritatilor, a autonomiei etc[11].
Miscarile religioase extremiste tind sa aiba caracter universal. Spre deosebire de miscarile etnice, ele au tendinta de a considera ca opiniile pe care le exprima trebuie sa fie insusite de toti credinciosii propriei religii. Acestea au tendinta de a crea o motivatie transfrontaliera, transferand astfel propria opinie despre legitimitate din sfera ideatica spre motivatia unor actiuni politice. In multe cazuri de acest fel, frontierele internationale ale statelor sunt ignorate, nefiind recunoscute ca bariere in calea propagarii credintei, mai ales in situatiile in care se face apel la violenta.
Aceste miscari extremiste au caracter exclusivist; ele resping orice optiuni contrare celor pe care le promoveaza, atat pe cele teologice, cat si pe cele politice sau in legatura cu ordinea sociala. In plan practic, aceasta inseamna ca in societatile in care asemenea opinii sunt predominante, orice individ care nu este un adept sau un credincios este considerat un cetatean "de categoria a doua". In plus, ele au un caracter militant activ, utilizand cu usurinta mijloace coercitive.
Miscarile religioase extremiste au o viziune despre societate cu totul diferita de cea a organizatiilor nationaliste. Ele nu gandesc in termeni de idealuri, valori sau interese nationale, ci au un alt sistem de raportare la social. Organizatiile islamiste, de exemplu, nu sunt interesate de nationalism, care este specific Occidentului. Ele doresc intoarcerea la "Ummah", adica la comunitatea tuturor musulmanilor, care trebuie sa fie uniti in jurul unui calif; aceasta a fost forma de organizare sociala care a adus maretie islamului in trecut.
Desi miscarile religioase extremiste militante nu constituie singurul actor non-stat ale carui activitati contribuie la propagarea si exacerbarea violentei, multi experti considera ca ele au tendinta sa stimuleze anumite tipuri de activitati internationale destabilizatoare.
Intre altele, se evidentiaza iredentismul, adica tendinta unor grupuri etnice sau a unor grupari religioase de a revendica teritorii intr-o zona adiacenta, care in unele cazuri a fost pierduta in favoarea unui alt stat care o detine in prezent. Pentru a indeplini un asemenea obiectiv de cele mai multe ori este utilizata forta armata.
Secesionismul este tendinta unei minoritati etnice sau religioase de a se separa de un stat recunoscut pe plan international. Aceasta se realizeaza de asemenea prin violenta, pe calea luptei armate. De obicei exista o a treia parte implicata, care sprijina din punct de vedere logistic elementele secesioniste. In unele cazuri, sprijinul poate fi chiar mai substantial, materializandu-se in sprijin militar efectiv.
Revoltele secesioniste sunt o sursa importanta a razboaielor civile. Violenta interna constituie o reactie fata de frustrarea generata de perceptia unei parti a populatiei ca este in mod nedrept privata de statutul si starea materiala de care se bucura grupurile avantajate. Cand asteptarile populatiei in privinta a ceea ce ea poate avea in mod real sunt exagerate si exploatate de cercuri interesate, sporeste probabilitatea izbucnirii unui conflict social, a unuia etno-national ori chiar religios. In perioada Razboiului Rece, razboaiele civile au fost in general asociate cu miscarile de eliberare nationala din Africa si Asia. Dupa sfarsitul Razboiului Rece insa s-a dovedit ca nemultumirile tinute sub control in cadrul "blocurilor rivale" s-au dezlantuit cu ferocitate, iar revoltele secesioniste s-au declansat in multe state[12].
Un al treilea tip de activitate internationala pe care miscarile religioase militante au tendinta sa-l genereze este migratia, adica parasirea tarilor de origine de catre minoritatile religioase, in scopul de a scapa de persecutii.
Fie ca aceasta migratie are loc de bunavoie, fie ca este realizata prin constrangere, rezultatul este acelasi si anume formarea de diaspore. Acestea sunt comunitati etnice sau religioase care se coaguleaza in alte tari, insa mentin legaturi economice, culturale, afective si chiar politice cu tarile din care provin.
Terorismul international a devenit pentru adeptii din strainatate ai unor religii o forma importanta de actiune.
d) Terorismul international
Dupa 11 septembrie 2000 si chiar dupa recentul razboi din Irak, majoritatea statelor moderne continua sa-si defineasca strategia de securitate nationala in conditiile in care amenintarile carora trebuie sa le faca fata isi au radacini in locuri dintre cele mai surprinzatoare, iar terorismul este din ce in ce mai prezent, mai specific si mai ancorat in capabilitati materiale.
Amenintarile la adresa securitatii, carora natiunile trebuie sa le faca fata, sunt strans legate atat de presiunea modernitatii si globalizarii, cat si de delicatul caracter al identitatii, de responsabilitatea alegerii si de vulnerabilitatea instrainatilor, a celor ce nu-si gasesc apartenenta la grup. Scopurile pe termen lung legate de politicile antiteroriste trebuie sa includa masuri de prevenire si de descurajare a tinerilor de a se alatura gruparilor teroriste. La prima vedere, aceasta ar putea fi interpretata drept un scop imposibil de pus in practica, fiind greu sa identifici persoane cu potential terorist ridicat si mai ales sa le determini sa nu se alature unor grupari care ar putea comite acte teroriste.
Preocuparile academice cu privire la terorism sugereaza ca pentru intelegerea motivatiei teroristilor se impune o abordare interdisciplinara. Teroristii nu sunt motivati numai de factori psihologici, ci si de cei sociali, politici, religiosi sau economici. Prin urmare, motivatiile, scopurile, ideologiile etnice separatiste, anarhiste, revolutionare sau fundamentalist-religioase difera semnificativ, iar influenta ideologica, in contextul socio-economicului, culturalului, demograficului si a altor realitati devine extrem de relevanta si periculoasa.
Desi este greu de acceptat de catre lumea civilizata, terorismul a devenit o realitate cu implicatii globale greu de prevenit si gestionat. El nu se mai prezinta doar ca un gest criminal marunt produs in disperare de cauza la o anumita evolutie a sistemului social. Acum el s-a consacrat ca o actiune deosebit de violenta, indreptata impotriva ordinii de drept, desfasurata in afara si impotriva normelor internationale.
"Terorismul este teatru"[13] este definitia pe care o da expertul Brian Jenkins acestui fenomen complex. Perceput ca o piesa de teatru, terorismul poate fi vazut ca o prezentare deliberata catre o audienta larga pentru a evidentia un mesaj sau a atrage atentia asupra sa. Scopul si intentia unor asemenea actiuni pot avea un impact sinistru asupra populatiei, asupra natiunii sau la nivel regional si global.
Pe de alta parte, terorismul a fost reprezentat ca o tactica, strategie, crima, datorie sfanta, reactie justificata si greseala abominabila. Totul depinde din ce punct de vedere este privit. "Pentru unii, un individ poate fi un terorist, in timp ce pentru altii, el este un luptator pentru libertate"[14].
Incercand sa definim terorismul, constatam ca exista o multitudine de astfel de definitii, diferenta dintre ele fiind data de rolul si responsabilitatile organizatiei (agentiei) emitente.
Departamentul Apararii al SUA[15] defineste terorismul drept "folosirea calculata a violentei nelegale sau amenintarea cu folosirea acesteia, in scopul inducerii sentimentului de teama, cu intentia de a forta sau intimida guvernele in vederea realizarii scopurilor propuse, care pot fi in general politice, religioase sau ideologice".
La randul sau, ONU[16] prezinta terorismul ca pe "o stare de anxietate inspirand actiuni violente repetate, angajate de actori statali, grupari sau indivizi ce actioneaza clandestin pentru motive foarte diverse, criminale sau politice in care, in deplin contrast cu asasinatele, tinta directa a violentei nu reprezinta si tinta principala".
Guvernul Marii Britanii[17] defineste foarte concis terorismul ca fiind "folosirea violentei pentru realizarea unor stari finale politice si care pot include utilizarea oricarei forme de violenta, in scopul inducerii unui sentiment de frica in randul opiniei publice sau a unei parti a acesteia".
Desi exista foarte multe definitii atribuite terorismului, toate au in comun o gama larga de elemente. Caracteristicile comune ale acestor definitii se refera la urmatoarele aspecte:
politic - un act terorist este un act politic sau care este comis cu scopul de a produce un efect politic;
psihologic - orice act terorist cauzeaza un efect psihologic sau teroare. Victimele acestor acte sunt altele decat cele care au fost vizate initial;
violent - violenta, coercitia sau fenomenele distructive sunt folosite conjugat pentru indeplinirea scopurilor propuse. Chiar daca pierderile sau efectele distructive produse nu sunt rezultatul unui act terorist, totusi ceea ce s-a produs este urmarea amenintarii sau violentei potentiale;
dinamic - gruparile politice solicita schimbari, revolutii sau miscari politice. Nimeni nu recurge la atacuri violente impotriva persoanelor straine sau inocente doar pentru "a mentine starea de fapt existenta";
deliberat - actiunile teroriste sunt planificate din timp si minutios (ele nu sunt intamplatoare) si au ca finalitate atingerea unor scopuri specifice bine precizate.
Cu ajutorul mijloacelor militare si bazandu-se pe elemente de razboi psihologic, terorismul urmareste obtinerea unor avantaje exclusiv sectare, prevalandu-se de asa-zise precepte religioase, in fond sloganuri, scoase din tenebrele istoriei.
In scopul apararii cetatenilor, statelor si a intereselor acestora in tara si in strainatate este de asteptat ca fiecare membru al comunitatii internationale sa intreprinda masuri in urmatoarele domenii:
elaborarea si implementarea strategiilor nationale de securitate;
informarea populatiei cu privire la pericolul reprezentat de gruparile teroriste;
integrarea masurilor de protectie a propriilor cetateni din strainatate;
adoptarea unor capabilitati integrate de management al consecintelor.
Violenta politica, ca parte a conditiei umane organizate social, poate deveni endemica in anumite conditii favorizante. De aceea, comunitatea internationala nu trebuie sa tolereze gruparile teroriste, care cauta sa combine puterea tehnologiei moderne cu cea a armelor de distrugere in masa, in scopul amenintarii permanente a societatii civilizate si a intregii omeniri. Cei mai importanti actori internationali au, indeosebi, responsabilitatea de a se abtine de la "manipularea" unor grupari teroriste in competitia economica si politica actuala.
Razboiul impotriva terorismului nu poate fi comparat cu o "ciocnire a civilizatiilor", ci mai degraba cu o "ciocnire intre civilizatie si cei care doresc sa o distruga"[18]. Ca atare, lumea civilizata trebuie sa persevereze in lupta impotriva terorismului astfel incat sa fie eliminata o amenintare la modul ei de viata. Atata timp cat teroristii exploateaza beneficiile oferite de noul mediu global si actioneaza in intreaga lume, raspunsul comunitatii internationale trebuie sa fie, de asemenea, la nivel global.
Daca teroristii incearca sa fuga - considera expertii americani - lumea civilizata trebuie sa-i urmareasca. Daca acestia se ascund, trebuie gasiti. Cateva lupte vor putea fi cunoscute, altele nu. Campania de lupta impotriva terorismului va fi una de durata si nemiloasa.
Majoritatea specialistilor apreciaza ca simpla combatere fizica a terorismului nu este suficienta. Ea trebuie insotita de combaterea fundamentului sau ideologic, de demontarea si demonetizarea justificarii sale morale si etice.
Este necesara construirea unei ordini internationale in care tarile si popoarele sa fie integrate intr-o lume in care primeaza interesele si valorile comune: demnitatea umana, respectarea legii, respectarea libertatilor individuale, economia de piata si libera initiativa, toleranta religioasa. Trebuie sa se inteleaga ca o lume in care aceste valori sunt asimilate ca standarde si nu ca exceptii reprezinta cel mai bun antidot impotriva proliferarii terorismului.
Victoria impotriva terorismului nu reprezinta un moment singular si punctual, ci un efort de durata, sustinut al comunitatii internationale. Victoria va fi asigurata si va fi de durata atata timp cat comunitatea internationala isi mentine treaza vigilenta, va lupta si va coopera neintrerupt, in scopul prevenirii actelor si gruparilor teroriste.
Tendinta de accentuare a globalizarii va continua pentru orizontul de timp previzibil, incercarile de regionalizare, ca o contrapondere a globalizarii, pot avea succes in domeniul economic si mai putin in cel al securitatii, in care competitia, respectiv lupta pentru putere este mult mai directa. Mediul international si ordinea mondiala in ansamblul sau sunt un rezultat al competitiei si cooperarii, in care orice sfidare manifestata in plan regional poate primi un raspuns de amploare globala, asa cum reiese si din evenimentele din Irak, Afganistan sau din criza iraniana.
CONCEPTE SI CUVINTE CHEIE:
Vulnerabilitati
Riscuri si amenintari
Proliferarea armamentelor
Criminalitatea organizata
Violenta etnica si religioasa
Terorismul international
BIBLIOGRAFIE:
BAYLIS, JOHN; WIRTZ, JAMES;
COHEN ELIOT; GRAY, COLIN: Strategy In The
Contemporary World,
BAYLIS, JOHN; SMITH, STEVE (eds): The Globalization Of World Politics, Oxford University Press, 1997.
BADALAN, EUGEN; FRUNZETI, TEODOR, Forte si tendinte in mediul de securitate european. Editura Academiei Fortelor Terestre, Sibiu, 2003
BARBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana, seria Europa mea. Sistemul institutional, Editura Tritonic, Bucuresti, 2007.
BARBULESCU, Iordan Gheorghe, UE de la national la federal, Editura Tritonic, Bucuresti, 2005.
BIANCHINI, STEFANO, Problema Iugoslava, Bucuresti, All, 2003.
BRENNER, MICHAEL J.: Europe's New Security Vocation (McNAIR
PAPER No. 66), Institute for National Strategic Studies,
CALVOCORESSI, PETER Politica mondiala dupa 1945, Editura ALL, Bucuresti, 2000
DAWN, RENATA, Strategia de securitate a Uniunii Europene - coerenta si capacitati, prezentare in cadrul seminarului, organizat la Institutul Suedez pentru Afaceri Internationale, Stockholm, 20 octombrie 2003.
DUFOUR, JEAN-LOUIS Crizele internationale, Editura Corint, Bucuresti, 2002
FRUNZETI, TEODOR, Securitatea nationala si razboiul modern, Editura Militara, Bucuresti, 1999
FRUNZETI, TEODOR, Organizatiile internationale in era globalizarii, Editura Academiei Fortelor Terestre, Sibiu, 2000
FRUNZETI, TEODOR, Solutionarea crizelor internationale, Editura Institutul European, Iasi, 2006
FRUNZETI, TEODOR, Globalizarea securitatii, editura Militara, Bucuresti, 2007
FRUNZETI, TEODOR; ZODIAN, VLADIMIR, coord., Lumea 2007, Editura CTEA, 2007
FRUNZETI, TEODOR; ZODIAN, VLADIMIR, coord., Lumea 2009, Editura CTEA, 2009
GOLDSTEIN, JOSHUA; PEVEHOUSE, JON, Relatii internationale, Editura Polirom, Iasi, 2008
JANSSEN LOK, JORIS, "Comandamentul UK pentru grupurile de lupta nordice", Jane's Defence Weekly, 28 iunie 2006.
KEANE, RORY Impasul intern in care se afla UE afecteaza actiunile externe?, European Security Review, nr 26 din Iunie 2005.
KEGLEY, CHARLES W.; WITTKAPF, EUGENE R. World
Politics, Trend and Transformation, 7th edition, St. Martin/WORTH,
KISSINGER, HENRY, Diplomatia, Editura ALL, Bucuresti, 2003
MEARSHEIMER, JOHN. J., Back to the Future: Instability in Europe after Cold War, in International Security, vol. 15, nr. 1 (Summer 1990), p. 5-56.
MIROIU, ANDREI; UNGUREANU; RADU-SEBASTIAN, Manual de relatii internationale, Editura Polirom, 2006
MOREAU DESFARGES, PHILIPPE Organizatiile Internationale Contemporane, Institutul European, Iasi, 1998
ODOM, WILLIAM E. The Collapse Of The Soviet Military,
SAVA, IONEL NICU, Studii de securitate, Editura Centrului Roman de Studii Europene, Bucuresti, 2005
SOLANA, JAVIER, A secure Europe in a better world, Thessaloniki European Council, June 20, 2003
VIOTTI,PAUL; KAUPPI, MARK, International Relations and World Politics, 2nd edition, Prentice Hall, Upper Sadle River, New Jersey, 2001
J. A. Schulte, Beyond the Buzzard: Toward a Critical Theory of Globalization, in Koffman, ElE.ONore si Gillian Youngs (eds.), "Globalization. Theory and Practice", Pinter, London, 1966.
Nations Unies, Rapport du Secrétaire Général sur l'activité de l'Organisation, 2006, Supplément no 1, (Sesiunea a 61-a, A. G.).
Cf. Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi, International Relations and World Politics, second edition, Prentice Hall, Upper Saddle River, New York, 2001, p. 236.
Pentru amanunte privind producerea artizanala de materiale nucleare a se vedea Phil Williams and Paul N. Woerner, Nuclear Material Traffiking: An Interim Assessment, Transnational Organized Crime, vol. 1, no. 2, Summer 1995, pp. 206-288.
Charles W. Kegley Jr., Eugene R. Wittkopf, World Politics, Trend and Transformation, 6th edition, St. Martin's Press, New York, p. 188.
Cf. Lars Erik Cederman, Emergent Actors in World Politics: How States and Nations Develop and Dissolve, Princeton University Press, Princeton, N. J., 1997, p. 43.
|
Politica de confidentialitate |
 .com |
Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
| Baltagul – caracterizarea personajelor |
| Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
| Caracterizarea lui Gavilescu |
| Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
| Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
| Actionare macara |
| Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
| Turismul pe terra |
| Vulcanii Și mediul |
| Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
| Termeni si conditii |
| Contact |
| Creeaza si tu |
