Noua constiinta europeana - comunitatea de destin

NOUA CONSTIINTA EUROPEANA - COMUNITATEA DE DESTIN

Uniunea Europeana nu recunoaste notiunea de "drepturi colective", oferind - in schimb - un cadru ce garanteaza pe scara larga drepturile individuale.

Acesta este in masura sa asigure pastrarea identitatii nationale a etniilor, precum si eliminarea oricaror forme de discriminare. Gradul de respectare a acestor drepturi depinde de fiecare stat in parte, acesta constituind etalonul care confera autonomiilor stabilitate si protectie fata de eventualele tendinte secesioniste.

Cei mai multi sociologi considera ca, discriminarea minoritatii de catre majoritate este cea care contribuie, in mod decisiv, la crearea identitatii. Nu este, insa, mai putin adevarat ca, "excesul etnicitar [afirmarea puternica a etnicitatilor] poate produce efectul paradoxal de inchidere in ele insele a grupurilor de apartenenta definite prin origine"[1], ceea ce duce la izolare si la alienare.

Uniunea Europeana traverseaza in momentul de fata un proces de redefinire a identitatii si coeziunii interne, in contextul unor necesitati acute de afirmare ca jucator competitiv si dinamic, intr-o lume aflata intr-o continua globalizare.

Definirea unui nou "sens al comunitatii" la nivel paneuropean, caracterizat prin solidaritate si toleranta trans-etnica si trans-nationala, implica "necesitatea crearii unei identitati transnationale egal impartasite si asumate de cetatenii actualelor state din Europa"[2], mai ales ca, "in prezent, Europa este regiunea cu cea mai mare concentratie de non-nationali din lume".

Potrivit lui Will Kymlicka[4] (citat de Levente Salat in "Multiculturalismul liberal - bazele normative ale existentei minoritare autentice", Editura Polirom, Iasi, 2001), trebuie facuta o distinctie clara intre "minoritatile etnice" si "grupurile etnice" dintr-o tara, dupa cum urmeaza:

- in cazul minoritatilor etnice, pluralitatea etno-culturala se explica prin aceea ca, anumite comunitati - care pe vremuri formau societati active si complete din punct de vedere institutional, inclusiv cu traditii de autoguvernare - au fost incorporate intr-un stat mai mare;

- in cazul grupurilor etnice, pluralitatea etno-culturala a tarii este rezultatul imigrarii unor indivizi care provin din zonele defavorizate, ce apartin unor comunitati etno-culturale specifice.

Cele doua categorii de grupuri se deosebesc nu doar prin istoria aparitiei lor in spatiul national statal, dar si prin problemele pe care acestea le genereaza, astfel :

- minoritatile nationale alcatuiesc, de regula, societati paralele in cadrul statului in care acestea au fost incorporate si urmaresc dobandirea diferitelor forme de autonomie sau autoguvernare;

- grupurile etnice, care si-au parasit tara de bastina in urma unor decizii personale, urmaresc integrarea cat mai rapida in societatea care ii gazduieste, dar nu-si pierd interesul fata de propria lor identitate, acesta trecand insa in plan secundar, comparativ cu interesul pentru dobandirea cetateniei.

Referindu-se la societatile multiculturale, pornind de la distinctia mentionata mai sus, acelasi Will Kymlicka[5] le imparte in "societati multinationale" (cele care includ minoritati nationale) si "societati multietnice" (cele care gazduiesc multiple grupuri etnice).

Fundamentarea unei autentice identitati europene este un deziderat dificil de atins, in conditiile marii diversitati culturale si lingvistice, precum si ale unor traditii istorice, adesea divergente, care caracterizeaza statele europene.

Proiectul edificarii unei cetatenii europene constituie o oportunitate unica de intarire a debilizatei identitati europene, in masura sa ofere minoritatilor nationale si grupurilor etnice o alternativa viabila la izolare si ostilitate, iar aceasta sansa nu trebuie ratata. Identitatea comuna, generatoare de solidaritate, implica promovarea unui set de valori credibile (conditie necesara, dar nu si suficienta), care trebuie neaparat sa raspunda unor nevoi emotionale (de protectie, de apartenenta).

Pana la crearea acestei identitati transnationale, este greu de presupus ca vor exista foarte multi europeni dispusi sa se sacrifice pentru un ideal atat de abstract, cum este "visul european".

Potrivit lui Benjamin Barber[6], "desi Europa a invatat sa faureasca o suveranitate comuna si sa renunte la modalitatile traditionale de independenta suverana, nu a capatat inca un simt robust al cetateniei regionale. Moneda euro ramane astazi un simbol mai convingator de identitate regionala decat europeanul".

"Un drapel, un imn, o capitala si structurile politice si juridice nu sunt de ajuns pentru a obtine o identificare a cetateanului cu aceasta Europa.", afirmau Erhard Busek si Werner Mikulitsch[7] in lucrarea lor, intitulata "Uniunea Europeana si drumul spre Rasarit".

Referitor la ivirea constiintei europene, Edgar Morin[8] ne indeamna sa gandim Europa si sa reflectam la comunitatea de destin care ne leaga, inainte de a intrevedea o comunitate de teluri.

Noua constiinta europeana este, in acelasi timp, constiinta fragilitatilor Europei: culturala, energetica, economica, demografica, morala si - mai ales, inainte de toate - politica si militara.

Toate problemele, incertitudinile, riscurile, sansele prezentului si ale viitorului sunt astazi comune pentru toate regiunile, provinciile, tarile si natiunile Europei, ceea ce le face pe acestea sa impartaseasca un destin comun.

In prezent nu mai este posibil un conflict intre identitatea nationala a unui european si identitatea sa europeana. Noua constiinta europeana este constiinta unei comunitati de destin.[9]

Francis Fukuyama[10] este de parere ca, numerosi europeni percep propriile institutii nationale, ca avand un grad de legitimitate mult mai redus in raport cu institutiile internationale, Uniunea Europeana ocupand un loc intermediar intre acestea.

Astazi, doua treimi dintre cei care traiesc in Uniunea Europeana se simt europeni. Sase din zece cetateni ai Uniunii Europene spun ca se simt destul de atasati de Europa, iar tinerii europeni, cu varsta intre 21 si 35 ani (in proportie de 30 %), se vad pe ei insisi mai mult ca fiind europeni, decat de nationalitatea tarilor lor de bastina. Sondajul efectuat de Forumul Economic Mondial arata o schimbare extraordinara in modul in care oamenii se percep pe ei insisi, si aceasta, in mai putin de o jumatate de secol.[11]

In viziunea francezului Edgar Morin[12], in comunitatea de destin europeana avem fermentul si cimentul, daca nu al unei natiuni europene, cel putin ale unei Unitati meta-nationale confederative sau chiar federative, care incepe sa-si etaleze identitatea si unitatea sa, in ciuda tuturor diversitatilor etnice, culturale si nationale pe care aceasta le contine.

Comunitatea noastra de destin nu provine nicidecum din trecutul nostru, care o contrazice. Ea abia incepe sa se infiripe din prezentul nostru, pentru ca viitorul nostru ne-o impune. Niciodata pana acum nu s-a intamplat sa apara o constiinta sau un sentiment al destinului comun, care sa-si aiba originea in viitor, adica in ne-intamplat.

"Iata-ne astfel confruntati cu un nod gordian paradoxal al identitatii europene: dezbinarile si conflictele sunt cele care au stat la baza diversitatii culturale, devenita componenta a identitatii europene."[13]

In consecinta, identitatea noastra si unitatea noastra europeana provin din dezbinare si conflict.

IN LOC DE CONCLUZII

Crearea si mentinerea unor Imperii s-a facut - de regula - prin forta militara (a armelor).

Pentru prima oara in istorie, constituirea unei Europe unite se face ca urmare a fortei de atractie economica a acesteia, a acceptarii de catre europeni a unui sistem de valori comun, precum si a constientizarii comunitatii de destin a tarilor europene.

Accentul care este pus pe pastrarea identitatii culturale a diferitelor grupuri de populatie, ce compun natiunile europene, constituie trasatura definitorie a Europei.

Intrucat tendintele infra-nationale sunt sprijinite la nivel comunitar, in raport cu statele-natiune, acestea din urma se gasesc in situatia de a fi prinse la mijloc, intre tensiunile infra-nationale si tendintele de integrare intr-un stat supranational.

Cu toate ca, din anumite puncte de vedere diversitatea europeana este un handicap, aceasta este si un atu, mai ales in ceea ce priveste procesul de diminuare a rolului statelor-natiune, intr-o Europa in continua transformare.

Dupa intrarea intr-o federatie sau confederatie de state europene, in lipsa vecinului-dusman, aspiratiile infra-nationale se manifesta si mai pregnant, ceea ce are - ca efect final - disolutia uniunii respective.

In mod invariabil, formarea unor federatii sau confederatii a condus, in timp, la disparitia acestora, prin reconfigurarea statelor nationale existente inainte de intrarea in uniune sau prin crearea unor state complet noi.

Configurarea si reconfigurarea statelor europene este un proces permanent, care isi are originea in multitudinea de grupuri etnice si in evolutia dispersiei acestora pe diverse areale.

Sa ne amintim ca, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar s-au dezintegrat datorita tensiunilor interetnice si incapacitatii acestor imperii de a le rezolva.

Pentru europeni, libertatea nu se gaseste in autonomie, ci, dimpotriva, in apartenenta la un tot, iar visul european are la baza prezervarea identitatii culturale si o viata intr-o lume multiculturala.

Noul vis european, de integrare a tarilor europene in Uniune, a indraznit sa creeze o noua sinteza: una care combina o sensibilitate postmoderna la perspective multiple si multiculturale cu o noua viziune universala.

x x x

Noul vis european ne conduce spre era globala, aceea de cetatean al lumii.

S.U.A. si Uniunea Europeana sunt doua mari puteri globale, ale caror actiuni converg, in mod complementar, spre acelasi tel, cel al crearii unui guvern mondial, prima - prin utilizarea unei politici a fortei, iar a doua - prin utilizarea unor politici de  negociere si cooperare.

Este unanim recunoscut faptul ca, un stat poate obtine rezultatele dorite in politica mondiala, fie pentru ca alte state vor sa il urmeze, ii admira valorile, ii urmeaza exemplul si aspira la nivelul lui de prosperitate si deschidere, fie pentru ca statul respectiv ii poate forta pe ceilalti sa se schimbe, prin folosirea armelor militare si economice.

Desi procesul de integrare europeana, la suprafata politica si institutionala, se face prin intermediul institutiilor comunitare constituite in acest scop, in fapt, exista un curent subteran profund, care arata ca procesul de integrare a tarilor din Europa este coordonat de Statele Unite ale Americii.

Potrivit geopoliticianului francez Yves Bataille[14], razboiul civil etnic, ingerinta straina in afacerile interne ale statelor si pierderea suveranitatii de stat, domnia companiilor multinationale "multiplica in fapt frontierele si le amesteca, impun dominatia capitalista transnationala si inlocuiesc vechile state natiuni prin micro-state supuse unei singure puteri, aceea a guvernului mondial.".