Nasterea partidelor politice europene

Nasterea partidelor politice europene si importanta

Parlamentului European

Constructia europeana a fost, in mare parte, rezultatul negocierilor interguvernamentale.Acest aspect al realitati nu trebuie sa ascunda faptul ca guvernele erau expresii ale partidelor politice, ca se sprijineau pe majoritati, iar deciziile lor aveau nevoie de aprobare in parlament sau prin consultari populare. In ambele cazuri, partidele, asociatiile si grupurile de presiune constituie actori si retele indispensabile pentru a orienta si a atrage voturile cetatenilor.

Partidele vor aparea abia spre sfarsitul secolului al XIX-lea (unii poilitologi dau ca sigur anul 1832 pentru nasterea primelor partied).Ele se developeaza in interiorul adunarilor reprezentative, sub impulsul dat de aparitia unor tendinte si grupuri parlamentare.Din momentul in care procedura de desemnare a reprezentantilor in adunarile representative se bazeaza pe alegeri, oricat ar fi corpul electoral de redus,din acel moment interesul reprezentantilor pentru a avea sprijinul cat mai larg al acestuia devine evident. Un asemenea interes atrage dupa sine necesitatea unei organizatii politice care sa fie un releu intre corpul electoral si reprezentanti, adica necesitatea partidelor politice. Binenteles ca aceasta necessitate este direct proportionala cu marimea corpului electoral, cu alte cuvinte cu extinderea dreptului la vot ( Voicu, 1998).

Cazul cel mai semnificativ din punct de vedere al genezei fenomenului partizan este, in conceptia multor istorici si politologi, cel englez, caz devenit un model intuitiv in materie.Revolutia engleza de la 1648 si, indeosebi, de la 1688, supranumita si ,,Glorioasa Revolutie", s-au soldat cu o miza politica inedita care, pe parcurs, isi va dezvolta tot mai clar sensul prin aparitia a doua grupari politice bine definite.Conflictele armate din secolul al XVIII-lea se vor prelungi si metamorfoza in conflicte simbolice, intre doua tabere parlamentare opuse : pe de o parte, Whigs, mostenitori ai ,,capetelor ronde" si ai invingatorilor in ,,Glorioasa Revolutie", si pe de alta parte, Tories, mostenitori ai ,,cavalerilor" si ai invinsilor de la 1688.Conflictul dintre aceste doua grupari era conflictul dintre doua conceptii diferite asupra puterii politice: Tories, partizani ai regelui si ai monarhiei absolute de drept divin, conceptie care domina total tarile europene ale epocii, aparatori totodata ai randuielilor sociale si politice existente, si Whigs, sustinatori ai unei monarhii cu puteri limitate sever de catre un parlament care reprezenta deopotriva aristocratia (Camera Lorzilor) si inalta burghezie (Camera Comunelor) si, implicit, ai reformelor si ai liberalismului. Whigs, care erau reprezentanti ai burgheziei urbane (bancheri, industriasi, comercianti, amatori etc) reusesc sa ii domine de-a lungul secoluluial XVII-lea pe Tories, adica pe cei care reprezentau marea proprietate funciara.Whigs sunt deci un grup ce promoveaza si sustin un concept nou de parlament, prefigurind sensul modern al acestei institutii fundamentale a democratiei.

Modelul genetic britanic ramane exemplar, atat prin ceea ce s-a intamplat din secolul al XVIII-lea pana in 1832, cat si prin evenimentele ce au urmat.

Pana la inceputul anilor 1970, proiectul European a fost promovat de trei familii politice : crestin-democratii, social-democratii si liberalii.Primele doua se aflau in prim-planul scenei politice, in timp ce rolul celei de-a treia, adesea subestimat trebuie reevaluat.

Crestin-democratii. Aceasta familie a fost de departe cea mai favorabila proiectului European.In fiecare tara formatiunile crestin-democrate participau la guvernare; s-au aflat mult timp la putere in Germania, Italia si in cele trei tari din Benelux.Aceste formatiuni erau : DCI (Italia), CDU (RFG), MRP (Franta), al carei membru era Robert Schuman, partidele social crestine din Luxemburg si Belgia, partidul crestin-democrat olandez.Acest curent politic isi crease o structura internationala : Noile echipe internationale se bucura de o simpatie atat de evidenta din partea Vaticanului, incat unii adversari au denuntat ,,vaticanizarea Europei" (Roth,2007).Desi cei mai multi dintre membri si dintre lideri erau catolici, ei nu urmareau reconstructia unei Europe crestine.Proiectul European era laic, iar referintele crestine lipseau din tratatele de la Paris si Roma.Acest current politic promova o Europa integrata si federala.

Social-democratii. Acestia erau mai dezbinati decat crestin-democratii si erau supusi, in cadrul stangii, presiunilor exercitate de partidele comuniste. Partidele social-democrate din Belgia, Olanda si Luxemburg au aderat repede la cauza europeana. Nu la fel s-a intamplat cu partidele din tarile mari. In Franta, SFIO (Sectiunea Franceza a Internationalei Muncitoresti, nume sub care a activat Partidul Socialist francez intre 1905 si 1971) a votat tratatul de la Paris, dar s-a opus in majoriate Comunitatii Europene de Aparare; mai tarziu, a votat tratatele de la Roma fiindca erau elaborate de socialisti.In Germania federala, teama ca reunificarea sa nu fie afectata, apoi refuzul reinarmarii au determinat SPD sa fie ostil atat Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, cat si celei de Aparare. Adenauer se putuse lipsi de voturile lor in angajarea Germaniei. Aceasta ostilitate il ingrijora in sa pe Jean Monnet, care a obtinuit participarea unor personalitati din SPD ca Ollenhauer sau Brandt, precum si a sindicalistilor la Comitetul pentru Statele Unite alea Europei. Rapiditatea constructiei economice din RFG - miracolul german- care contra cu saracia si stagnarea din RDG a facilitat o revizuire ideologica a carei consacrare s-a produs prin renuntarea la marxism la congresul de la Bad-Godesberg, in 1959. Social-democratii germani, care au votat tratatul de la Roma avea acum orientare europeana apropiata de cea a CDU. In Italia, socialistii erau impartiti intre un mic partid democrat condus de Giuseppe Saragat, aliat al crestin-democratiei si favorabil Europei, si Partidul Socialist, condos de la Pietro Nenni, mult timp aliat Partidul Comunist care a facut primul pas spre Europa abtinandu-se de la vitul asupra tratatului de la Roma. In anii 1960-1970 socialistii care se indepartasera de comunisti, au fost nevoiti sa se resemneze cu statutul de parteneri minoritari ai ,,balenei albe" crestin-democrate.

Liberalii. Aceasta familie politica era cea mai fragmentata si mai greu de identificat din cauza varietatii de nume prin care era desemnata. In Belgia, Luxemburg si Olanda, partidele liberale erau favorabile procesului european. Acestei familii ii apartineau presedintii Jean Rey si Gaston Thorn, juristul si senatorul Belgian Fernand Dehousse si comisarul Belgian Etiene Davignon. In RFG, in interiorul Partidului Liberal Democrat -care servise si ca refugiu pentru unii nazisti - se distingea o tendinta democrata, mai favorabila, si una nationala, mai rezervata. Dar partidul a obtinut functii in politica externa abia dupa schimbarea puterii in 1969. Walter Schell si Hans-Dietrich Genscher au detinut acest portofoliu sub autoritatea cancelarilor social-democrati apoi a celor crestin-democrati. In Italia, liberalii de dreapta-printre care Sforza, semnatarul tratatului CECO, si Martino semnatarul tratatelor de la Roma, s-au aliat cu crestin-democratii, curent la care s-au asociat republicanii si ramura stanga a liberalismului.Cea mai complicata situatie era in Franta. Radicalii socialisti, stanga istorica din care multi membrii deviasera spre centru-dreapta erau dezbinati. Generatia veche ( din care facea parte batranul Eduard Herriot ) care trecuse prin doua razboaie mondiale era mai mult decat rezervata si a luat atitudine impotriva Comunitatii de Aparare.In generatia mai tanara erau multi cu convingeri europene; printre acestia, trebuie amintiti Rene Mayer, al doilea presendinte al CECO, si Maurice Faure, unul dintre negociatorii tratatului de la Roma. Mai ramanea cazul lui Pierre Mendes France, caruia pro-europenii ii reprosau modul in care lichidase Comunitatea de Aparare si care a votat apoi si impotriva tratatului de la Roma. Rezervele sale se bazau mai ales pe absenta Marii Britanii si pe temerea fata de o ulterioara hegemonie germana.Dupa dezmembrarea radicalismului, mai multe personalitati stralucite ca Edgard Pisani si Edgard Faure, care sprijinisera guveranrea gaulista, au fost trimise la Bruxelles ca negociator pentru Politica Agricola Comuna. La dreapta radicalilor o parte dintre alesii Centrului National al Independentilor si Taranilor, avand in frunte figura emblematica a lui Antoine Pinay, sustinea constructia eurpeana. O alta fictiune, mostenitoarea unei vechi traditii nationaliste, era mult mai rezervata. Din generatia noua, Valery Giscard d`Estaing, deputat din 1956 reprezenta prima orientare care a impus-o partidului republicanilor independenti fondat de el in 1962 ( din 1972, Partidul Republican), formatiune care a fost vectorul ascensiunii sale politice.Presedentia sa (1974-1981) a fost in mod evident cea mai pro-europeana de dupa proclamarea celei de a V-a Republici (Roth, 2007).

Parlamentul European.

Din 1952 pana in 1972, Parlamentul European a fost desemnat de parlamentele nationale.In iunie 1979, aceasta desemnare a fost incredintata votului universal.Insasi noutatea pe care o reprezinta o adunare parlamentara internationala, precum si noutatea, inca mai mare, pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei asemenea adunari explica faptul ca, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme indelungata de o slaba reprezentativitate, iar pe de alta parte, ca a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune in practica votul universal (Burban, 1999).

Parlamentul European reuneste reprezentantii popoarelor statelor membre din UE, alesi prin sufragiu universal direct.Parlamentul European simbolizeaza aplicarea democratiei la structura instututionala a UE.Ii revine sarcina de a participa la procesul de luare a deciziilor, de adoptare a normelor europene in urmatoarele forme: Codecizie cu Consiliul, Cooperare, Aviz consultativ.

Are putere de decizie in adoptarea bugetului, mai ales in privinta cheltuielilor neobligatorii (Barbulescu, 2006).Trebuie sa colaboreze cu celelalte institutii, Comisia, Consiliul, pe care, de altfel, le si controleaza politic intr-o anumita masura.Alaturi de actualul sau rol in procesul decizional, inca de la constituirea celor trei Comunitati, Parlamentului European ii fusese recunoscut rolul de control politic asupra Comisiei Europene si, mai tarziu, asupra Consiliului si a cooperarii interguvernamentale din domeniul PESC si JAI. Respectivul control politic inseamna : intrarea Parlamentului European in procedura prin care era validat Presedintele Comisiei Europene, dar si a Comisiei pe ansamblul sau, participarea sa la desemnarea Aparatorului Poporului, participarea la alegerea membrilor Curtii de Conturi, posibilitatea de a retrage sprijinul sau Comisiei Europene, obligativitatea Comisiei de a depune rapoarte in fata PE, obligativitatea Consiliului de a prezenta Agenda Presedintilor si un raport la incheierea fiecareia.

Pe masura ce s-a intensificat procesul de integrare europeana competentele Parlamentului European au crescut, fiind inca departe de de cele tipice unui parlament, dar la fel de departe si de lipsa competentelor de la inceput.Astazi, Parlamentul European joaca un rol important in procesul de elaborare a normelor comunitare, cat si in cel de adoptare a bgetului comunitar fara a avea competente directe in privinta accederii de noi membrii.Parlamentul European are insa competente in privinta resurselor pe care Comunitatile Europene le pun la dispozitia integrarii (Barbulescu, 2008).

Competente politice. Alaturi de competentele legislative/normative si bugetare, apar cele politice asupra activitatii altor institutii, in special asupra Comisiei. Intarirea componentei politice a Paramentului European s-a realizat progresiv, saltul fiind dat de legitimizarea pe care i-a adus-o alegerea directa a europarlamentarilor. In urma dezbaterilor, Parlamentul European poate vota o motiune de cenzura la adresa Comisiei care, daca este aprobata cu 2/3 din voturi, poate duce la demiterea sa.Aceasta masura, mai mult teoretica nu are un impact catastrofal asupra Comunitatilor, dat fiind faptul ca nu este vorba despre demiterea unui executiv in adevaratul sens al cuvantului.In plus, atunci cand Comisia este demisa sau demisioneaza, nu Parlamentul European este cel care numeste noua Comisie, aceasta atributie avand-o guvernele statelor membre. Altfel spus, motiunile de cenzura ale Parlamentului European nu duc la caderea unui executiv propiu-zis, Comisia fiind un executiv ,,derivat", ,,tehnic".

Alte forme de actiune politica a Parlamentului European asupra Consiliului si Comisiei sunt cele ale interpelarilor orale sau scrise. Chiar daca Parlamentul European poate adopta rezolutii legate de acestea, efectele lor practice sunt insignifiante. De asemenea, chiar daca, formal, doar Comisia prezinta rapoarte scrise asupra activitatii sale in fata Parlamentului European, in practica si Consiliul o face pe cale orala, ceaa ce, de asemenea a intarit rolul de control politic al Parlamentului European.

Competente normative. Actul Unic European a prilejuit regularizarea unor sectoare comunitare realizandu-se cu acest prilej, adevarata concertare a Comisiei, Consiliului si Parlamenului European in vederea adoptarii de acte normative. Aceasta a facut sa creasca rolul Parlamentului European chiar daca Consiliul continua sa fie cel care avea ultimul cuvant.

In cazul in care un act normativ trebuia adoptat de catre Consliu in cooperare cu Parlamentul European, Consiliul prin majoritate calificata si avand Avizul favorabil Parlamentului European- trebuia sa stabileasca, plecand de la propunerea Comisiei si Avizul Parlamentului European si Pozitia comuna. Aceasta Pozitie comuna exprimata de Consiliu era trimisa Parlamentului Euopean insotita de rapoarte ale Consiliului si ale Comisiei. Daca, timp de trei luni Parlamentul European nu avea nici o reactie sau isi exprimau acordul, atunci Consiliul aproba definitv respectivul act normativ, conform pozitiei comune. Actul respectiv era aprobat de catrre Consiliu prin majoritate calificata deoarece avea la baza o propunere a Comisiei si acordul Parlamentului European.In tmpul celor trei luni, Parlamentul European putea emite amendamente la Pozitia comuna sau putea sa o respinga. Daca Pozitia comuna era respinsa de catre Parlamentul European, Consiliul putea totusi adopta respectivul act normativ, insa avea nevoie de unanimitate. Daca Pozitia comuna era doar amendata, Comisia-in termen de trei luni- trebuia sa revizuiasca propunerea trimisa Consiliului tinand cont de amendamentele Parlamentului European. Odata expirat acest termen, Comisia trebuia sa trimita din nou Consiliului propunerea modificata.De aici inainte, Consiliul putea: sa aprobe prin majoritate calificata, propunerea reexaminata a Comisiei, sa aprobe prin unanimitate, amendamentele Parlamentului European neacceptate de catre Comisie. Daca treceau trei luni fara sa existe un semnal al Consiliului asupra propunerii modificate a Comisiei, aceasta se considera respinsa. Dupa cum se poate vedea, desi Parlamentul European continua sa nu adopte acte normative cu caracter general, faptul ca existau sectoare in care Consiliul le adopta in Parlamentul European facea ca importanta acestuia sa creasca.

Acest process complex de adoptare a unor acte normative demonstreaza, intre altele, dorinta Parlamentului European de a juca un rol principal, chiar daca inca nu functioneaza ca un Parlament in adevaratul sens al cuvantului.

Competente bugetare. Prin Tratatul de la Bruxelles, 22 iulie 1975, proiectul de buget-elaborat de Consiliu pe baza anteproiectului Comisiei - se trimite Parlamentului European care trebuie sa il aprobe.Daca nu il aproba, Parlamentul European trebuie sa faca propuneri de modificare a ,,Cheltuielilor obligatorii" sau chiar a celor ,,neobligatorii". In cazul respingerii de catre Consiliu a modificarilor facute de Parlamentul European, proiectul se intoarce la acesta fara ca Parlamentul European sa poate face ,,mare lucru " in cazul cheltuielilor obligatorii, avand insa ultimul cuvant in cazul cheltuielilor neobligatorii. Exista, si posibilitatea ca, pentru motive intemeiate, Parlamentul European sa poata respinge prin votul a doar 2/3 din parlamentari proiectul de buget in vederea unei noi prezentari a acestuia. In acest caz, pana la prezentarea noului buget, Comunitatile Europene ,,functionau" cu a douasprezecea parte bugetul anului precedent prevazut pentru fiecare capitol.

Daca Parlamentul European are comepetente din ce in ce mai mari in privinta bugetului, acestea sunt inca departe de cele ale Parlamentelor nationale, Parlamentul European nefiind abilitat sa aprobe normele care reglementeaza resursele comunitare.Altfel spus, controleaza modul de efectuare a cheltuielilor comunitare dar nu are nici o competenta asupra resurselor care le fac posibile.

Competente internationale. Cel de-al cincilea domeniu al competentelor Parlamentului European este cel al Relatiilor Internationale adica al relatiilor externe ale Comunitatilor Europene. Acordurile avand caracter comercial nu reclama aprobarea PEE, insa acordurile cu terte tari sau cu organizatiile internationale trebuie,sa aiba un Aviz conform din partea Parlamentului European ( Barbulescu , 2007).

In concluzie, putem afirma ca, comptentele Parlamentului European nu sunt identice cu cele ale unui parlament national in primul rand pentru ca punerea legislativa a Comunitatii este, in principal, a Consiliului sau a Comisiei.Parlamentul European, asa cum aparea initial in Tratatele Constitutive, nu avea alte competente decat controlul asupra gestiunii Comisiei.

Bibliografie

1.Barbulescu, Iordan Gheorghe, Procesul decizional in UE, Polirom, Bucuresti, 2008.

Barbulescu, Iordan Gheorghe, Sistemul institutional, Tritonic, Bucuresti, 2007.

3.Barbulescu, Iordan Gheorghe, UE de la economic la politic, Tritonic, Bucuresti, 2005.

4.Dacian, Cosmin Dragos, Uniunea Europeana, All Beck, Bucuresti, 2005.

5.Roth, Francois, Inventarea Europei, Institutul European, Iasi, 2007.

6.Seiler. Daniel, Partide Politice din Europa, Institutul European, Iasi, 1999.

7.Voicu, George, Pluripartidismul, All, Bucuresi, 1998.