O noua dimensiune a NATO

O noua dimensiune a NATO

Abstract

Basic assertion: NATO should expand to Latin America.

The article consists in a primary research on grounds standing in favor of the NATO expansion towards Latin America, grounds seen as potential benefits for every part involved in formulating and applying a strategy targeting a wider area than any other before.

In the case of the USA, expanding NATO to Latin America means pursuing the only XXIth century possible path for ensuring its hegemony over its traditional spheres of influence. For the European Union, expanding NATO represents the challenge for its first global scale application of a foreign policy, whose success would rather come tooled up by an intermediary. Basically, in the XXIth century no country alone could pretend to act as a world hegemony, but a transnational organization can, therefore the best candidates are NATO and EU.

The current status of the European security and common defence policy is similar to a metaphorical image of a two-leg chair, whose stability becomes certain by taking Latin American as the third one. In direct opposition with the historically premature hopes for reasoning with Arab issues, the article criticize the constant non-commiting approach of the European countries towards Latin America, while advancing the hypothesis and few means of turning NATO into a more European organization. Moreover, embarking Latin America on NATO is the first step towars the political unification of the entire European civilization. The fundamendal truth that should strike us is that between North America, South America and Europe simply can not be a clash of civilizations.

In the light of all the process of integration whose subject is, Romania needs a rethinking of its diplomatic activity towards conducting extensive scientifical research, in order to deliver to itself and to the partener countries sparks of political innovation, economical development and cultural tightening, making use of the cheapest domestic resources - the intellectual ones. In this respect, one proposal for Romania is to build a special relation of partnership with Spain .

"Legea atractiei universale a lui Newton este valabila pentru miscarea planetelor in jurul Soarelui si a satelitilor in jurul Pamantului si in spatiul cosmic; ea este valabila pentru intregul univers al stelelor fixe."

Fizica. Manual pentru cursul superior al liceului[1]

Situatia actuala si viitorul

Recentele manifestari violente ale tensiunilor dintre lumea araba si lumea occidentala trebuie sa constituie un moment de reflectie cu privire la cine suntem noi, europenii, si mai ales la cine putem fi. Evenimentele in cauza sunt de natura sa ridice in dezbatere un nou criteriu de baza pentru interpretarea si anticiparea viitorului mediu international de securitate, dar mai ales pentru refundamentarea relatiilor internationale. Acest criteriu este compatibilitatea culturala.

Pentru a fi valida, politica europeana de securitate trebuie inteleasa mai ales de catre cetatenii europeni, iar pentru ca acest lucru sa se intample este nevoie ca vulnerabilitatile ei majore sa fie prezentate insistent constiintei publice, concomitent cu argumentarea la fel de insistenta a obiectivelor sale. Lipsita de adeziunea beneficiarilor sai, politica europeana de securitate risca sa nu fie decat o constructie artificiala, o campanie de publicitate a institutiilor de la Bruxelles.

Politica europeana de securitate are ca obiectiv principal asigurarea securitatii colective, ceea ce sugereaza, dar nu afirma hotarat un fapt esential, anume ca aceasta politica de securitate devine sincera in momentul in care se fundamenteaza pe identitatea comuna europeana. Asadar, tensionarea relatiilor lumii occidentale cu lumea araba trebuie sa determine europenii sa priveasca in oglinda: sa-si inteleaga, sa isi accepte si sa isi urmeze propria identitate.

Preocuparea deosebita a Washington-ului si a capitalelor europene pentru tarile lumii arabe a fost  si este motivata de resursele energetice primare de care acestea dispun, atitudine fireasca in temeiurile traditionale ale afacerilor internationale. Insa, actionand cu consecventa aproape exclusiv in acest mod, decidentii politici s-au autopozitionat permanent intr-un segment de timp istoric mult prea limitat pentru a le permite proiectarea unui unui viitor stabil. Altfel spus, si-au elaborat politica externa linear, la limita unui orizont strategic mult prea apropiat de prezent si, in consecinta, adesea captiv acestuia.

Viziunea larg raspandita de formulare a politicii externe este de a aloca cele mai multe resurse in incercarea de a rezolva probleme existente la un moment dat. O astfel de optica este insa insuficienta si adesea condamna la un esec intarziat sau la permanentizarea acelor probleme pana la transformarea lor intr-un status quo. In esenta, este o politica externa reactiva si nu proactiva, cum ar trebui, in mare parte deoarece premiza este gresita: fundamentul de elaborare este ceea ce a fost sau este si nu ceea ce va fi, sistemul de referinta fiind trecutul sau prezentul si nu viitorul.

Eroarea principala aici este ca decidentii de politica externa se concentreaza astfel asupra variabilelor, ignorand constantele sau, mai mult, insasi programul in baza caruia relatiile internationale se construiesc si se pot construi. Metaforic spus, in construirea relatiilor internationale, puternic este proprietarul tablei de sah si mai putin jucatorii sau piesele.

In timp ce S.U.A. si vest-europenii continua sa trateze cu miopie potentialul geopolitic strategic al Americii Latine, alte puteri emergente, precum China sau Rusia, se afla in cautarea unor modalitati prin care sa isi extinda influenta in continentul sud-american. Realitatea este ca America Latina este pur si simplu prea mare, chiar si pentru S.U.A. Nu este insa prea mare pentru NATO si Uniunea Europeana impreuna.

Sub aspectul securitatii colective, civilizatia occidentala sta in prezent pe un scaun cu doua picioare, fie ca acestea sunt reprezentate de continentul nord-american si continental european, fie ca metafora scaunului cu doua picioare desemneaza NATO si Uniunea Europeana. Este deja evident ca globalizarea, ca noua dinamica a lumii, genereaza multiple amenintari si mai ales multiple dimensiuni ale acestor amenintari, dar cati decidenti politici sunt dispusi sa tina cont de aceasta realitate care tinde sa prolifereze realitati?

Aduce globalizarea o dimensiune subversiva in realitatea internationala? O dimensiune care impune amenintarile neconventionale ca mult mai nocive decat cele clasice? Ceea ce este limpede deocamdata este ca vremurile in care traim nu mai recomanda utilitatea unei sore mai slabe. Avantajele hegemoniei politice pe care S.U.A. au intretinut-o asupra Americii Latine sunt minore comparativ cu beneficiile pe care reintregirea familiei occidentale le-ar aduce NATO si Uniunii Europene.

Continuand metafora tablei de sah, in favoarea unei ofensive politice comune, europene si americane, catre aducerea progresiva a statelor Americii Latine intr-una dintre organizatiile transnationale ce fundamenteaza arhitectura de securitate a spatiului euro-atlantic, NATO si UE, luam ca argument o aplicatie a jocului de sah pe care Henry Kissinger o face asupra relatiilor internationale: una dintre lectiile de baza pentru cei care invata sahul este aceea ca, atunci cand se face alegerea intre mai multe mutari, este o greseala daca nu se ia in calcul numarul de patrate dominate prin fiecare miscare. In general, cu cat un jucator domina mai multe patrate, cu atat mai largi ii sunt optiunile si cu atat mai restranse devin cele ale adversarului. In mod similar, in diplomatie, cu cat una din parti dispune de mai multe optiuni, cu atat mai putine ii vor ramane celeilalte parti si cu atat va fi aceasta mai atenta in urmarirea obiectivelor sale. Intr-adevar, o asemenea stare de lucruri ar putea, in timp, sa-l stimuleze pe adversar sa caute sa puna capat rolului sau de oponent . Utilitatea demersului propus este cu atat mai mare, cu cat fiecare optiune deschisa pentru Uniunea Europeana este si o optiune pentru fiecare stat membru al acesteia.

Reactia divergenta a guvernelor europene la conduita ipocrita a Iranului si a Siriei induce lasitate in randul propriilor cetateni, deoarece nu a fost o proba de echitate in raport cu actiunile ostile ale acestor tari arabe. La fel de lipsita de echitate este si atitudinea traditionala a capitalelor europene fata de America Latina, insa, daca in cazul lumii arabe s-a manifestat dintotdeauna un exces de antentie, cazul Americii Latine intotdeauna a inregistrat o marginalizare pe agenda politica, absolut nefireasca.

Mai mult, doctrina politica occidentala, neoficiala, de ignorare a aproapelui (in sensul identitatii comune, nu geografic) este practicata simetric, atat in vestul continentului, cat si in estul acestuia (de pilda in relatiile Uniunii Europene cu Republica Moldova, dupa cum arata Vitalie Ciobanu ). Miopia strategica pare a fi, insa, traditia de politica externa a Occidentului - de la ignorarea lui Hitler, reticenta fata de initiativa indrazneata de Ost-Politik a lui Willy Brandt si pana la emotiile deschiderii negocierilor de aderare cu Turcia.

Ambele atitudini de politica externa au adus Europa, pe termen lung, in ipostaza unui dublu esec: relatiile cu lumea araba cu greu pot fi numite normale, in timp ce America Latina, tot mai abandonata si izolata, nu vede de ce i-ar lua ca model pe europeni.

Spre deosebire de atentia excesiva acordata unor tari arabe, pretextata de invocata vina istorica a europenilor, rezultat al politicii colonialiste din trecut, si intretinuta in pseudo-amintirile politice a militantilor islamisti, aducerea treptata a tarilor Americii Latine in interiorul NATO si mai aproape de Uniunea Europeana trebuie inteleasa ca un deziderat istoric a carui justete si legitimiate sunt mai presus de indoiala.

In termeni de realpolitik, mai presus de argumentele morale, extinderea NATO catre America Latina este justificata prin sansa extraordinara a spatiului comun al tarilor membre de a deveni un hegemon mondial. Potrivit legii gravitatiei, orice obiect din univers exercita o atractie asupra celorlalte. Newton a stabilit ca atractia dintre doua obiecte e proportionala cu masa fiecaruia si variaza invers proportional cu patratul distantei dintre ele[4] - extinderea NATO catre America Latina va schimba decisiv raportul de forte in harta geopolitica a lumii, va aduce un spatiu comun de securitate fara precedent si va exercita o forta de atractie, la fel, fara precedent.

Statele Unite ale Americii in America Latina

"He may be an S.O.B., but he is our S.O.B." *

Franklin D. Roosevelt [5]

Cata vreme s-au aflat in spatele Cortinei de Fier, popoarele central si est-europene au vazut in Statele Unite ale Americii steaua polara a salvarii de comunismul cu care Moscova isi pretexta hegemonia. Fireste, popoarele Americii Latine au vazut in tot acest timp steaua rosie a comunismului ca salvare de la hegemonia americana.

In fapt, S.U.A. nu a avut niciodata in America Latina o influenta stabila. Tot ceea ce a reunit asa-numita politica a Bunului Vecin - the Good Neighbor policy - anume, penetrare economica, activitate politica subversiva, nerecunoastere politica, sprijin pentru dictatori stabili, tratate de arbitraj, Pan Americanism-ul, imprumuturi bancare pentru activitatea de import-export, instruirea fortelor armate nationale , arata ca impunerea si mentinerea hegemoniei Washington-ului asupra statelor sud-americane nu a fost facila. Interventiile armate au pus in evidenta fragilitatea hegemoniei nord-americane in America Latina.

Consecventa cu care Washington-ul a continuat, desi pe un ton mai discret, politica Bunului Vecin (de exemplu, interventia militara din Panama, din 1989) nu face decat sa caracterizeze politica externa a S.U.A. catre America Latina drept anacronica. Aceasta politica a fost, oricum, gresita de la bun inceput, intrucat a ignorat realitatea natiunilor sud-americane: acestea nu aspirau, in nici un caz, sa beneficieze de un colonialism mascat, iar sprijinul oferit, prin traditie, regimurilor autocratice din America Latina a indus un anti-americanism de durata in mentalul colectiv. Regimul lui Saddam Husein a fost, in aceeasi masura, unul autocratic, iar argumentele invocate de actuala administratie americana pentru justificarea morala a interventiei militare in Irak nu sunt convingatoare, atata vreme cat recursul la ele se face selectiv.

Extinderea NATO in America Latina este, in egala masura, o necesitate pentru Alianta si pentru tarile Americii Latine, ambele parti avand de castigat. Pentru tarile Americii Latine, cooptarea in Alianta va insemna acordarea unui statut cu totul diferit decat cel pe care Washington-ul l-a avut in vedere in mod traditional: unul de parteneriat, mult mai echitabil, si nu unul de subordonare si umilire politica. Politica Bunului Vecin a ignorat de la inceput chiar realitatea demografica a Americii Latine, originile europene ale acestei parti a lumii si avansul democratic al acestora, in comparatie, de pilda, cu lumea araba. In acelasi timp, pentru S.U.A., extinderea NATO catre America Latina poate fi singura politica prin care sa isi poata mentine influenta asupra continentului sud-american in secolul acesta.

Recenta ascensiune a fortelor politice de stanga demonstreaza ca in randul popoarelor latino-americane exista un orizont de asteptare, in a carui intampinare Washington-ul nu a venit niciodata. Desi a subminat permanent miscarile revolutionare din America Latina, datorita afilierii acestora la ideologia comunista, acum este momentul ca S.U.A. sa declanseze o revolutie ampla in tarile sud-americane, prin cooptarea lor, progresiva, in NATO si sa corecteze eroarea strategica facuta timp de un secol, lasand comunismul sau socialismul sa fie singurele vehicole ideologice la care fortele revolutionare sud-americane au putut apela pentru implinirea unor aspiratii legitime. Este momentul ca S.U.A. sa fie revolutionarul clarvazator, cu atat mai mult cu cat Rusia incepe sa isi redobandeasca spatiile traditionale de influenta (mostenite de la defuncta U.R.S.S.), iar China o secondeaza avand planuri mari.

Pentru America Latina, un prim efect pozitiv al acestei extinderi politico-militare - si cel mai revolutionar si innovator, din perspectiva istoriei tarilor sud-americane - este eliminarea fortelor militare din viata politica, unul dintre factorii traditionali de instabilitate, ceea ce va conduce la intarirea democratiei prin maturizarea ei. In America Latina, regimurile autoritare au fost, istoric vorbind, cele mai des intalnite. Aceste regimuri autoritare au fost personalizate, liderul avand o baza de sprijin in fortele militare [.]. Caracteristica intrinseca a naturii acestor regimuri este eliminarea majoritatii canalelor de reprezentare si de comunicare cu societatea, de exemplu partidele politice. In unele cazuri, surogate slabe au fost create, dar intentia clara a acestor regimuri a fost sa demobilizeze si, daca era posibil, sa excluda din viata politica populatia tarii .

In 1820, Thomas Jefferson ii scria unui prieten, referindu-se la America Latina: "Sper la fraternizarea cordiala a tuturor natiunilor americane si la unificarea lor intr-un singur sistem politic american, absolut independent si fara nici o legatura cu cel al Europei" . Desigur, speranta lui Thomas Jefferson trebuie inteleasa in contextul epocii sale si mai ales prin prisma aversiunii acestuia fata de apetitul autodistructiv pentru razboi al Europei secolului al XIX-lea (apetit trasmis si in secolul urmator). In acelasi timp, insa, vedem cum ideea unificarii politice a Americii de Sud cu America de Nord a aparut in chiar primii ani ai democratiei nord-americane, avand legitimitate.

Uniunea Europeana in America Latina

Este limpede ca nu este deloc usor sa-l ataci pe acela care si-a intarit bine cetatea

si care nu este urat de popor."

Niccolò Machiavelli[9]

In relatiile Uniunii Europene cu America Latina, utilizarea conceptului de "Asociere Strategica" [.] s-a dovedit ca a avut prea putina substanta, deoarece, din perspectiva europeana, chestiunile esentiale, precum securitatea, nu sunt in joc, asa cum au fost ele prezente in regiunea Balcanilor sau a Mediteranei[10]. Dar, Uniunea Europeana si mai ales liderii politici ai natiunilor europene isi apreciaza eronat conceptul de securitate, ca si vulnerabilitatile majore ce ameninta astazi comunitatea europenilor.

Istoria Americii Latine nu poate fi disociata de istoria Europei, dupa cum nici istoria S.U.A., a Canadei sau a Mexicului nu pot fi desprinse. Aceasta, in primul rand, datorita considerentelor demografice: numai intre 1875 si 1914, aproximativ 26 de milioane de europeni au emigrat, mai mult de jumatate catre Statele Unite ale Americii. [.] acesti emigranti au purtat limbile vorbite in Europa si culturile europene in toata lumea[11]. Un procent semnificativ dintre acestia au emigrat in America Latina, migratie care a continuat pe parcursul secolului al XX-lea, exemplul germanilor fiind de notorietate (de remarcat faptul ca, in prezent, cei mai numerosi studenti straini non-europeni din Germania sunt cei proveniti din Brazilia).

America de Sud este un produs al expansiunii europene[12] si potentialul de influenta pe care Uniunea Europeana il are in spatiul acesteia este imens, dar nevalorificat pana in prezent. Exceptia a fost Spania, singura tara europeana ce a avut o politica externa ambitioasa in America Latina, evidenta mai ales dupa castigarea alegerilor din 1996 de catre guvernul lui José María Aznár: acela de a reda tarii statutul de odinioara, de centru al lumii hispanice . Aceasta ambitie indrazneata a fost una individuala, iar apusul ei subit este relevant pentru situatia actuala a Europei, a carei vulnerabilitate majora este aceea politica.

Interesele de politica externa pe care José María Aznár a dorit sa le ofere spre urmare Spaniei erau convergente: o pozitie superioara in arhitectura politica si de securitate a urmatorilor ani. Oferind administratiei Bush atat participare militara, dar mai ales sustinere politica pentru interventia in Irak, Spania ar fi putut culege roadele unei relatii privilegiate cu S.U.A., ce are inca o mare influenta in America Latina. In plus, sustinerea primita de guvernul spaniol pe baza de reciprocitate, din partea administratiei americane, urma sa fie semnificativa in puterea sa de negociere cu partenerii europeni in procesul de construire si consolidare a Uniunii Europene. Aceste obiective de politica externa si mai ales mijloacele de indeplinire a lor nu au fost insa suficient explicate electoratului spaniol, in consecinta, nici intelese[14].

Atentatul terorist de la Madrid a inlaturat guvernul Aznár si, odata cu el, a sters inclusiv posibilitatea ca viitorul sa demonstreze utilitatea politicii externe promovate de José María Aznár si valoarea sa de exemplu pentru ceilalti membri ai Uniunii Europene. Exploatand instrumentele fundamentale ale democratiei - alegerile libere si partidele politice - amenintarea terorista a reusit o victorie stralucita in randul mai vechilor membri ai NATO, ridicand chiar semne de intrebare asupra coeziunii Aliantei, intr-un viitor al proliferarii amenintarilor tot mai complexe si, mai ales, neconventionale.

Ceea ce ar fi salvat initiativa strategica de politica externa a Spaniei ar fi fost numai impunerea ei pe agenda unei organizatii transnationale, respectiv NATO sau Uniunea Europeana. Daca José María Aznár a dorit exclusivitatea initiativei, in locul paternitatii ei, si a preferat, in consecinta, o relatie bilaterala Madrid - Washington, nu putem sti. Putem insa intelege ca relatiile bilaterale sunt mai vulnerabile decat cele multilaterale, acestea din urma fiind adesea asemeni plaselor de siguranta pe care le au acrobatii cand executa exercitiile cele mai periculoase, in acelasi timp si cele mai frumoase.

Conflictele din America Latina nu au nici extinderi semnificative si nici influente planetare majore[15], ceea ce face ca spatiul geostrategic, cultural si social al acesteia sa fie mai propice pentru extinderea influentei europene, lipsind ostilitatea cultivata asiduu de liderii politici si religiosi ai lumii arabe. Intre America Latina si Europa nu poate sa apara o ciocnire a civilizatiilor. In plus, antipatia pe care o au multe natiuni ale Americii Latine pentru S.U.A. confera europenilor un avantaj politic deloc de neglijat, inclusiv sub aspectul adeziunii pentru valorile promovate de Uniunea Europeana. Fie ca sunt expresii ale ideologiei de stanga, fie ale celei de dreapta, atitudinile politice predominante in tarile Americii Latine sunt mai apte pentru convergenta cu ideologia europeana (ce reuneste ideile de stanga cu cele de dreapta), decat cu politica Bunului Vecin mentionata mai sus.

Daca Uniunea Europeana isi va propune vreodata sa fie un actor important al scenei internationale, America Latina este spatiul non-european unde probabilitatea unui succes major este cea mai mare.

Albert O.Hirschman identifica drept factor determinant al esecurilor survenite in reformele economice din America Latina un complex al falimentului[16] , prezent in mentalul colectiv si mai ales la nivelul elitelor intelectuale latino-americane. Acest complex al falimentului poate fi lesne asociat cu complexul abandonului, avansand ca terapie pentru problemele Americii Latine integrarea intr-un organism transnational cu mult mai puternic de orice individualitate politica nationala. Succesul extinderii Uniunii Europene in Europa Centrala si de Est poate fi reluat, la o scara mai ampla, prin mijloacele intermediare pe care europenii le au astazi la dispozitie.

O analiza comparativa a progreselor democratice inregistrate in Spania si Peru identifica, in final, patru factori majori care au facut, in ultimele decenii, diferenta intre evolutiile celor doua state. Dintre acesti patru factori, avand cel mai mare grad de probabilitate in a fi influentat avansul democratiei, doi sunt urmatorii:

Fortele militare din Spania le-au luat ca model pe cele din restul Europei, care in mod deliberat evitau implicarea in viata politica. Prin structura sa, NATO a atras fortele militare spaniole departe de problemele politicii interne si mai mult catre chestiunile mai ample ale securitatii europene.

Spania este o tara membra a Uniunii Europene, aceasta fiind o asociere regionala indeajuns de integrata incat sa aplice sanctiuni in cazul in care democratia spaniola ar fi in pericol. Peru este o tara a Organizatiei Statelor Americane, o organizatie mult mai slaba. In timpul loviturii de stat a lui A.Fujimori, Organizatia Statelor Americane nu a reusit nici un moment sa se mobilizeze pentru a reusi ceva mai mult decat sa adopte rezolutii[17].

Uniunea Europeana si NATO

"O economie mondiala integrata si o politica a lumii fragmentata pot coexista

numai in tensiune, conflict si neintelegere reciproca."

Peter F. Drucker[18]

Neagu Djuvara anticipa, in anul 1975, faptul ca "in lupta actuala pentru intaietate, campionul care combina maximum de putere cu maximum de libertate compatibila cu momentul imperial, are cele mai multe sanse sa se impuna pe termen lung ca hegemon al comunitatii natiunilor".[19] Ori, este limpede ca rolul de unica super-putere a lumii consuma S.U.A., pe termen lung, intr-o masura ce depaseste resursele, mai ales politice, de care dispune.

In conditiile mediului international de securitate tot mai pregnant multipolar, nici o entitate nationala nu poate pretinde pozitia de hegemon mondial si, din acesta cauza, in secolul al XXI-lea, capacitatea de a fi un hegemon mondial nu poate reveni decat unei organizatii transnationale. S.U.A. ar dovedi intelepciune daca ar dilua implicarea nord-americana in ariile sale de influenta, mai vulnerabile, prin cooptarea mai consistenta a aliatilor pe care ii are. Acest lucru nu inseamna delegarea de roluri executive catre aliati precum Romania, Spania, sau Polonia, ci implicarea acestora in formularea de politici consecvente unei abordari unitare, care sa reflecte interesele comune tuturor statelor europene si nord-americane.

Pe alt plan, daca tot exista, anti-americanismul european ar trebui sa adopte forme de manifestare mai constructive, altfel ajunge sa fie, prin consecintele amplificate pe care le determina, anti-europenism. Europenii pot oricand sa echilibreze superioritatea militara americana din interiorul Aliantei, implicit si aria de interese politice dezvoltata in baza fortei militare a acesteia. De remarcat este faptul ca superioritatea politica a Washington-ului in cadrul NATO este data de unitatea si corenta optiunilor, ceva ce lipseste europenilor, care nu reusesc in a fi macar convergenti. De altfel, discursul unor lideri politici europeni pare sa indice ca acestia doresc mai degraba sa conduca struti, decat cetateni europeni, apti pentru democratie.

NATO este, in cele din urma, o constructie politico-militara complementara Uniunii Europene si deloc antagonica. De aceea, mai util ar fi ca europenii sa promoveze o "europenizare" a NATO (in sensul pozitiv al termenului!), deloc imposibila intr-un viitor mai indepartat.

Cel putin deocamdata, pentru decidentii europeni, o extinderea a NATO in America Latina este o buna ocazie sa dobandeasca o influenta politica mai mare decat orice au obtinut pana in prezent, prin initiative individuale - o dubla influenta politica, atat in tarile sud-americane, cat si chiar in cadrul Aliantei Nord-Atlantice. In cadrul unui scenariu posibil de europenizare a NATO, Washington-ul are, totusi, o capacitate limitata de influenta asupra noilor veniti in Alianta, ceea ce face ca extinderea catre America Latina sa modifice fundamental compozitia interna a acesteia si, prin urmare, sa schimbe si raporturile dintre membri: pur si simplu, vor fi prea multe state membre pentru ca nord-americanii sa ii poata coordona pe toti, Uniunii Europene revenindu-i un spatiu considerabil de influenta.

Daca acceptam, cel putin ca scenariu, posibilitatea ca intr-o zi dimensiunea politica a NATO sa fie cea prevalenta, forta militara ramanand esentiala, dar cu rol de suport, atunci putem lua ca premiza si un sprijin din partea Vaticanului in favoarea extinderii catre America Latina, asa cum a promovat extinderea Uniunii Europene catre Europa Centrala si de Est, pentru reintregirea familiei crestine. In cazul Americii Latine, NATO poate fi un varf de lance pentru Uniunea Europeana. Tine doar de capacitatea de proiectie a actorilor politici implicati.

Ca inima spirituala, dar influenta politic, a Europei, Vaticanul trebuie sa continue viziunea pentru care a militat Papa Ioan Paul al II-lea, conform careia noua Europa poate sa desfasoare un rol important de mediere si de initiativa politica, pentru a infrunta marile probleme ale lumii, dintre care pe primul loc este cea a saraciei din tarile Lumii a Treia in procesul de globalizare si diminuarea tendintei hegemonice a Statelor Unite, chiar si in colaborare cu acestea[20]. Extinderea Uniunii Europene prin NATO este un scenariu valid, cunoscut fiind faptul ca valorile si atitudinile politice proprii unei organizatii sunt emergente in mediul social intern si ectern, cu atat mai mult cu cat organizatia este transnationala. Printre dinamicile sociale esentiale este si contagiunea, ceea ce se poate estima fiind o miscare catalizatoare, interna si transnationala, de democratizare aprofundata in America Latina.

Ceea ce ignora decidentii politici europeni este faptul ca, in momentul actual, vulnerabilitatea majora ce ameninta securitatea europeana nu este externa, ci este una interna. Lipsa de adeziune a europenilor la obiectivele Uniunii Europene are un potential de distrugere mai mare decat ori alta amenintare, pentru ca tinde sa paralizeze dezvoltarea Europei pe termen lung. Incurajarea iresponsabila pe care unii liderii politici europeni o fac la adresa acestei atitudini de pasivitate si dezangajare de la problemele cu care insasi Europa se confrunta astazi insinueaza perceptia unei false realitati si echivaleaza cu o lobotomie operata asupra constiintei nationale si comunitare.

De exemplu, cei care au planificat atacurile teroriste din Madrid si Londra, cat si cei care au orchestrat recentele violente anti-occidentale din unele state arabe par a-si fi insusit mai bine decat europenii invataturile lui Niccolò Machiavelli: "in privinta atacului si a apararii locurilor, nu trebuie sa uitam ca nimic nu da mai multa speranta dorintei de stapanire ca faptul de a sti ca locuitorii nu si-au vazut niciodata inamicul; deoarece, deseori in aceasta situatie, spaima singura ii face sa deschida portile fara a fi macar atacati. Cand asediem un astfel de oras, trebuie, prin cele mai teribile demonstratii, sa incercam sa inspaimantam toate sufletele"[21].

Toate aceste evenimente confirma, asemeni la fel de recentei crize a gazului, ca factorii de risc ce ameninta securitatea europeana sunt mai ales vectorii amenintarilor neconventionale. Intamplator sau nu, amplitudinea de desfasurare a acestor amenintari acopera larga varietate de vulnerabilitati ce caracterizeaza mediul european de securitate: de la amenintarea terorista pana la la amenintarea data de politica anterioara de autosubminare a independentei energetice (blocarea programelor de producere a energiei nucleare, marginalizarea resurselor alternative de energie), toate sunt adancite in vacuumul de hotarare politica de la nivelul Uniunii Europene. Acesta, la randul lui, este o componenta a unui cerc vicios alimentat de practica unor lideri politici europeni de menajare a opiniei publice nationale prin intretinerea unei hipersensibilitati la probleme interne marginale - o cultivare a perceptiei fragmentare a realitatii. Cea mai urgenta amenintare asupra Europei vine astazi din interiorul ei si nu din exterior.

Cel mai bun raspuns de intampinare, ce poate fi adresat acestor amenintari, este o functionare performanta a institutiilor Uniunii Europene si o mai hotarata strategie de comunicare. Daca institutiile Uniunii Europene sunt in postura de a livra un produs care nu se vinde, trebuie modificata perceptia pietei asupra acesteia, incat sa para necesar, cu titlul de utilitate publica indispensabila.

Daca acestor institutii le-a lipsit vigoarea data de un spirit propriu, ele isi pot insusi o vaticanizare a identitatii si a rolului politic pe care apreciaza ca le au. Legitimitatea este de partea celor de la Bruxelles, care ar urma aceasta conduita, deoarece se pare ca nimeni altcineva nu doreste astazi rolul de iezuiti ai Europei.

Romania in Uniunea Europeana si in NATO

"De nu vom avea atata tarie in constiinta pentru a da directive vietii noastre fragile,

nu vom face niciodata istorie."

Emil Cioran, 1936

Premisa fundamentala a contributiei Romaniei la politica de securitate europeana si la politica de securitate colectiva a NATO este aceea a utilizarii pe larg a resurselor intelectuale de care dispune. Pentru ca Romania este o tara ca a suferit dintotdeauna de o subutilizare cronica a resurselor si in primul rand a resurselor intelectuale.

Deloc prematur, Romania are nevoie in politica sa externa actuala de o simbioza de real politik cu idealism de inspiratie wilsoniana si, mai mult, are nevoie de o identitate proprie de politica externa, a carei soliditate sa ii asigure continuitatea - lipsa de consecventa in formularea politicii externe a determinat intotdeauna mult mai adanci dificultati pentru orice stat. Romania trebuie ca odata si odata sa asaneze bizantinismul traditional de politica externa si sa-si dezvolte vocatia proprie pe care o are inca de la formarea statului national roman si adaugata permanent ulterior, dar pe care nu a reusit sa o explice lumii cu suficienta hotarare.

In acest moment, ca membru al NATO si viitor membru al UE, esential este ca statul roman sa urmareasca cu atentie comportamentul acestor organizatii, in ansamblul lor, si al statelor membre. Motivele sunt de doua feluri: mai intai, se pot identifica oportunitati de dezvoltare a relatiilor pe care le avem cu acestea, apoi se pot evita eventuale erori pe care acestea le-ar putea face.

Este loc si de mai mult. De exemplu, pe langa celebra de pe acum axa Washington - Londra -

Bucuresti, asemenea axe se pot construi si cu alte capitale europene, dar si din America Latina, particularizate fie dimensiunea economica, politica, militara sau chiar culturala. O axa Bucuresti - Madrid, de pilda, poate aduce mari beneficii reciproce daca oportunitatile comune reusesc sa fie explicate convingator. Mai ales ca, in Spania, comunitatea romaneasca tinde sa fie tot mai numeroasa, iar influenta acesteia in viata politica spaniola este deja vizibila prin potentialul electoral pe care il reprezinta.

Uniunea Europeana este mai mult decat un proiect politic sau unul economic. Speranta in care a fost pusa temelia acestei constructii este, in esenta, indepartarea de egocentrismul traditional al entitatilor nationale prin omogenizarea Europei, printr-o schimbare fundamentala a modul de organizare a societatii umane ce locuieste acest spatiu - evolutia catre o societate europeana. Este un deziderat mult prea nobil ca sa fie privit cu ochi politici mic-burghezi.

Daca unii lideri politici, o parte a elitelor intelectuale si destui vest-europeni nu cred in Uniunea Europeana, central si est-europenii trebuie sa creada. Polonezii, ungurii, cehii, slovacii, romanii, bulgarii, slovenii, croatii, letonii, estonienii si lituanienii, cu toti avem o datorie morala fata de trecutul nostru. Sau, cum spune Andrei Miroiu, "sa ne intelegem destinul postcomunist"[23]. In plus, pentru toate aceste natiuni, Uniunea Europeana este o sansa rara de a trece prin ritualul initiatic numit "a face istorie", de a face parte dintre popoarele care au contribuit semnificativ la dezvoltarea civilizatiei umane. Central si est-europenii pot realiza o infuzie de vitalitate in intregul continent european.

Reprezentantele noastre diplomatice in lume, lipsite in mare parte de specialisti , nu au ca prioritate identificarea oportunitatilor economice, politice, culturale din acele spatii, in care Romania implicandu-se isi poate afirma vocatia de politica externa. In actualul context international, concentrarea exclusiva pe anumite spatii de interes (si alocarea ca atare a resurselor, indeosebi a resurselor umane) este o politica utila, dar insuficienta.

O noua strategie de functionare a reprezentantelor noastre diplomatice in lume trebuie sa le transforme pe acestea intr-o retea globala de cercetare, apta sa ofere intereselor nationale produse intelectuale valorificabile. Ceea ce fac prea putin aceste reprezentante este sa ofere decidentilor politici de la Bucuresti oportunitati prin care Romania sa isi poata maximiza participarea in cele doua organizatii transnationale ce sustin arhitectura europeana de securitate, NATO si UE. Reprezentantele noastre diplomatice pot fi laboratoare de studiere a spatiilor unde activeaza, pot identifica oportunitati economice, politice si culturale de afirmare a Romaniei in lume. Luati ca exemplu Finlanda, care s-a implicat cu succes in Indonezia, pentru solutionarea violentului conflict dintre rebelii tamili si guvernul de la Jakarta, reusita pentru care presedintele finlandez are sanse sa primeasca premiul Nobel pentru pace.

Pe de alta parte, in tara, Romaniei ii este necesara infiintarea unor grupuri de lucru particularizate atat pe relatia Romaniei cu NATO, cat si pe relatia Romaniei cu Uniunea Europeana, sub forma unor think-tank-uri multidisciplinare. Avand o mai mare libertate de abordare, aceste think-tank-uri pot completa activitatea specifica desfasurata de institutiile publice cu atributii, oferind o dubla expertiza sau venind cu propuneri originale. Aceasta propunere este o parte a unui apel mai larg - resursele intelectuale constituie cea mai ieftina resursa de putere de care Romania dispune, in masura in care le utilizeaza.

Polonia a sprijinit Ucraina in revolutia sa portocalie si intreprinde eforturi evidente pentru integrarea acesteia in NATO si pentru apropierea de Uniunea Europeana. Acum, priveste catre Belarus. Romania sprijina Moldova pentru integrarea in NATO si apropierea de Uniunea Europeana, in acelasi timp isi reia relatiile traditionale cu tarile arabe. Pentru Romania, aceste prioritati nu trebuie sa fie singurele obiective de politica externa.

Aceasta piata a relatiilor internationale include unele pe care Romania le apreciaza intemeiat ca fiind traditionale, printre care tari din America Latina, precum Columbia, unde interesele romanesti se vor gasi in confluenta cu cele ale S.U.A. si cele ale Spaniei, ceea ce poate fi o dubla oportunitate: atat in relatia Bucuresti - Washington, cat si in relatia Bucuresti - Madrid.

Pentru noi, important mai este si altceva: avem o istorie a romanilor de peste granite, in cea mai mare parte necunoscuta romanilor din tara, de care, in consecinta, nu putem fi mandri si pe care nu stim sa o valorificam. Pilduitor este cazul Sofiei Imber din Venezuela, si a sorei sale, Lia, relatat de Vladimir Tismaneanu , care demonstreaza cum, individual, romanii au dat uneori, in afara granitelor tarii, temeiuri de mandrie nationala si cum, in continuare, exemplul lor este ignorat. Prea adesea, vocatia proprie de politica externa a Romaniei s-a aratat lumii prin actiunile fericite, dar individuale, ale unor romani ce au purtat numele tarii peste granite si prea adesea, au lipsit actiunile organizate prin care o institutie publica autohtona sa se remarce in fata propriilor cetateni.

Romania poate actiona pe piata actuala a relatiilor internationale ca o "nuca tare" (pentru a folosi o expresie consacrata), iar cel mai intelept este sa porneasca de la valoarea de simbol a unor romani ce au deschis inainte drumul, precum Sofia Imber. Desi este doar un singur exemplu, lipsa de reactie pe care a avut-o in Romania gestul facut de Hugo Chavez nu serveste intereselor natiunii romane, cu atat mai mult cu cat exista suficiente institutii culturale autohtone care puteau lua o pozitie prin care sa exprime un punct de vedere.

Precum cele citate in acest articol, sunt tot mai insistente vocile unor intelectuali romani, indeosebi tineri, care revendica o politica externa a Romaniei mai extinsa si mai activa. Vocile acestora trebuie coagulate pentru a stabili punctele de convergenta ce apar in discursurile sustinute si a le exploata in formularea urmatorilor ani de promovare a intereselor nationale de politica externa.

Contributia Romaniei la politica de securitate europeana reprezinta o componenta a aportului pe care tara noastra trebuie sa il aibe la dezvoltarea Uniunii Europene si necesita o abordare originala, cea mai potrivita fiind una in acord cu structura de mozaic sau puzzle pe care globalizarea o recomanda in formularea politicii externe a unui stat.

Bibliografie: