OBIECTIVELE STRATEGICE SI DIRECTIILE STRATEGIEI EUROPENE DE SECURITATE SI APARARE

OBIECTIVELE STRATEGICE SI DIRECTIILE STRATEGIEI EUROPENE DE SECURITATE SI APARARE

Initiat in urma summit-ului franco-britanic de la Saint Malo (1998), procesul de dezvoltare a dimensiunii de securitate si aparare a Uniunii Europene a cunoscut, in ultimii ani, o evolutie spectaculoasa, fiind, in prezent, una dintre cele mai dinamice zone ale proiectului European.

In iunie 1999, summit-ul Consiliului European de la Köln a pus bazele institutionale ale Politicii Europene de Securitate si Aparare, prin adoptarea cadrului strategic prin care Uniunea Europeana urma sa-si dezvolte propria componenta de securitate si aparare.

Sub aceste auspicii, progresele inregistrate au fost cu adevarat spectaculoase atat pe dimensiunea adaptarii arhitecturii institutionale interne dar si in exprimarea concreta a capacitatii operationale a UE in diferite teatre de operatii.

In prezent, Uniunea Europeana este pe deplin angajata in dezvoltarea unui profil global in arhitectura de securitate internationala, beneficiind de o viziune strategica, integrata in cadrul propriei Strategii de Securitate, cat si de instrumentele necesare asumarii unui rol operational in domeniul managementului crizelor.

Fara indoiala, dimensiunea operationala a Politicii Europene de Securitate si Aparare reprezinta, astazi, o realitate. Putem consemna demersurile Uniunii Europene in gestionarea situatiei de securitate atat in Balcani si Caucaz, cat si in Africa, Orientul Mijlociu si Asia, exprimate, pana in prezent, prin lansarea a peste 15 operatii in aceste perimetre geografice.

Toate aceste evolutii reprezinta etape majore ale unui amplu proces de reconfigurare a rolului pe care Uniunea Europeana il are in gestionarea securitatii globale. In acest cadru, dezvoltarea dimensiunii de securitate si aparare, sustinuta de operationalizarea capacitatilor relevante pe aceasta dimensiune, reprezinta segmentul esential al acestui proces.

Romania a participat la dezvoltarea acestui proces inca din momentul lansarii sale, atat prin contributii cu forte si capacitati, cat si in prin angajamente efective in cadrul operatiilor conduse de UE.

Semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeana, in aprilie 2005, a marcat o etapa importanta in cadrul procesului de conectare la aceste evolutii, orientat spre conturarea profilului strategic al Romaniei ca viitor membru al Uniunii Europene. Astfel, perioada de pre-aderare, in care Romania a participat ca observator, la activitatile structurile politico-militare ale UE, a oferit oportunitatea pentru familiarizarea cu procedurile si filozofia de lucru a Uniunii.

Materialul incearca, in primul rand, sa ofere informatii structurate despre Politica Europeana de Securitate si Aparare si despre structurile si capacitatile Uniunii Europene in domeniu structurilor. In acelasi timp, lucrarea furnizeaza un ghid extins asupra mecanismului de luare a deciziilor in domeniul managementului crizelor in cadrul Uniunii Europene si face o evaluare a acestora si a modului in care capacitatile militare si civile in domeniu sunt sau nu adaptate cerintelor actualului mediu global de securitate.

De asemenea, in vederea valorificarii cunostiintelor dobandide in calitatea de practician, ca expert in domeniul politicii de aparare in cadrul Ministerului Apararii, am considerat ca un element suplimentar de valoare va fi reprezentat de ultimul capitol al lucrarii, care prezinta participarea Romaniei la Politica Europeana de Securitate si Aparare. 

ISTORIA POLITICII EUROPENE DE SECURITATE SI APARARE

Comunitatea Europeana de Aparare

Demersurile vizand dezvoltarea unei dimensiuni de securitate si aparare europene isi au originile inca din primii ani ai perioadei post-belice. Comunitatea Europeana de Aparare a fost, fara indoiala, unul dintre planurile cele mai ambitioase din anii '50 ale vizionarilor unitatii europene. Intentia de a forma o armata europeana, la abia cinci ani de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial reprezenta, fara indoiala, un act cu un puternic impact asupra comunitatii europene. Cu toate acestea, este remarcabil ca, desi apararea era considerata, pe buna dreptate, o parte fundamentala a suveranitatii nationale, un numar important de state erau deja gata sa renunte la acest atribut, de dragul garantiilor securitatii colective.

In acest context se inscrie crearea Organizatiei Tratatului de la Bruxelles, prin semnarea la 17 martie 1948, de catre Belgia, Franta, Olanda si Marea Britanie, a Tratatului de Cooperare Culturala, Sociala, Economica si de Aparare Colectiva. Conceput, in mare masura, ca un raspuns la tendintele expansioniste ale Uniunii Sovietice, Tratatul de la Bruxelles reprezenta, in egala masura, primul demers structurat de aplicare a principiilor de cooperare intre statele europene ce animau viata politica a Europei dupa sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial (Miscarea Europeana)[1]. In cadrul generat prin Tratatul de la Bruxelles, in septembrie 1948, a fost initiat un program de cooperare in domeniul apararii care viza integrarea capacitatilor de aparare aeriana si crearea unei structuri de comanda comuna la nivelul statelor semnatare.

Comunitatea europeana de aparare a fost propusa in 1950 de catre René Pleven, presedintele francez al Consiliului de Ministri (titulatura primului ministru al Frantei pana in 1958), ca raspuns la solicitarea si sprijinul american pentru reinarmarea Germaniei Federale. Scopul comunitatii a fost constituirea unei forte de aparare pan-europene ca alternativa la propunerea de aderare a Germaniei Federale la NATO, in vederea coalizarii potentialului militar ca raspuns in eventualitatea confruntarii cu un atac sovietic. CEA trebuia sa includa Republica Federala Germania, Franta, Italia si statele Benelux. Un tratat care atesta constituirea comunitatii a fost semnat in 1952, dar nu a functionat niciodata.

Declansarea Razboiului Rece, dar si hotararea demonstrata de statele vest-europene pentru asumarea unui rol mai pronuntat in gestionarea propriei securitati, au generat auspiciile favorabile extinderii cooperarii pe aceasta dimensiune. In acest scop a fost initiat un amplu proces de consultari cu SUA si Canada in vederea formularii unui raspuns coerent la amenintarile de securitate cu care Europa se confrunta la acea data. Dialogul trans-atlantic s-a concretizat prin semnarea, la 4 aprilie 1949, la Washington, a Tratatului Nord-Atlantic, instrument care a permis formalizarea angajamentului SUA si al Canadei de sustinere si consolidare a securitatii europene. Acest demers a permis crearea Organizatiei Tratatului Nord-Atlantic (NATO), care va deveni elementul central al sistemului de securitate euro-atlantic. In decembrie 1950, prin numirea generalului D. Eisenhower in functia de Comandant Suprem al Fortelor Aliate din Europa (SACEUR), statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles decid integrarea propriei organizatii in cadrul NATO. 

In 1950, cateva saptamani dupa izbucnirea razboiului din Coreea, Statele Unite au cerut Frantei sa accepte remilitarizarea rapida, accelerata, a Republicii Federale Germania, in principal de teama ca Uniunea Sovietica, ce se considera ca detinea capacitati nucleare inca din 1949, ar fi putut lansa un atac distrugator asupra Europei Occidentale. In acelasi timp, armata franceza era blocata in Indochina, iar unitati britanice erau ocupate in Malaiezia. Cele patrusprezece divizii localizate in Europa nu au reusit sa echilibreze geografic si militar actiunile a 180 de divizii ale blocului comunist. Cancelarul german Konrad Adenauer a solicitat in mod oficial dreptul statului german de a-si constitui o armata capabila sa apere teritoriul national de "politia populara" a Germaniei comuniste . Statele membre ale Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord erau si ele in favoarea cererii legitime a Germaniei, cu exceptia notabila a Frantei si Belgiei. Mai mult, cea mai mare parte a opiniilor publice din statele europene, in special din Franta, nu parea prea pregatita sa accepte o noua armata germana, din cauza faptului ca amintirile recente din timpul razboiului erau in continuare extrem de dureroase.

Planul a luat sfarsit in momentul in care nu s-a reusit ratificarea acestuia de catre parlamentul francez. Ratiunea pentru acest vot de blam a fost reprezentata de temerile gaulliste ca CEA ameninta suveranitatea nationala si cele cu privire la reinarmarea Germaniei. In acelasi timp, comunistii s-au opus, in parlamentul francez, unui plan care conecta Franta de SUA capitaliste si o contrapuneau blocului comunist. Alti parlamentari au fost de asemenea ingrijorati de abtinerea Marii Britanii fata de proiect. CEA a fost supusa ratificarii de catre Adunarea Parlamentara Franceza si a cazut la vot la 30 august 1954, cu un scor de 319 la 264. Pana in momentul votului, temerile comunitatii democratice fata de iminenta unui al treilea razboi mondial au fost diminuate, ca urmare a unor evenimente internationale relevante, precum decesul lui Stalin si terminarea razboiului din Coreea. Concomitent cu aceste evolutii, au fost constatate si o serie de diferente fundamentale intre planul Pleven initial, din 1950, si cel spus aprobarii legiuitorilor, din 1954. Unele din aceste diferente prevedeau, de exemplu, actiunea militara comuna la nivel de divizie fata de nivel batalion, cum era mentionat initial, si schimbarea structurii de comanda, desemnand Comandantul Suprem al NATO ca si responsabil de capacitatile operationale ale CEA. Primul ministru francez din 1954, Pierre Mendès-France, a incercat sa contracareze criticile opozantilor, prin ratificarea unor amendamente, cu alte state semnatare. Aceste intelegeri includeau, de exemplu, luarea in consideratie, pentru CEA, doar a fortelor deja dislocate in afara teritoriului national, precum cele din Germania, si accentuarea elementelor de suveranitate si control implicate de dimensiunea bugetara si cea administrativa a structurii. Marea Britanie a agreat, in principiu, proiectul, dar a insistat pentru reducerea elementelor supranationale.

CEA ar fi construit o armata paneuropeana, divizata in componente nationale. In cadrul acestei structuri militare, componentele din Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg ar fi raportat guvernelor lor nationale, in timp ce dimensiunea germana ar fi raportat CEA. Acest mecanism a fost inventat din teama fata de militarizarea Germaniei, astfel incat era preferabil ca statul german sa isi piarda din controlul asupra armatei nationale. In acelasi timp, CEA prevedea un sistem centralizat de achizitii militare, fara insa a constitui armament, buget si institutii comune.

Dupa esecul ratificarii de catre adunarea parlamentara franceza, statele Comunitatii Europene au incercat sa contureze o forma de cooperare in domeniul politicii externe in cadrul furnizat de Planurile Fouchet, sustinute de De Gaulle, in perioada 1959-1962. Cu toate acestea, politica externa europeana a fost realizata abia prin intermediul celei de a treia tentative in domeniu, respectiv Cooperarea Politica Europeana, din 1970, care a functionat, practic, ca si premergatoarea Politicii Comune de Securitate si Aparare (PESC).

Astazi, functiunile care au fost initial prevazute si intentionate pentru CEA sunt indeplinite de catre Uniunea Europei Occidentale, Uniunea Europeana si NATO, cu toate ca nici una dintre aceste organizatii nu detin nivelul de control militar supranational planificat a fi realizat de catre CEA.

Uniunea Europei Occidentale

Necesitatea integrarii Republicii Federale Germania in cadrul sistemului de securitate vest-european a stat la baza propunerii lansate de Franta, in octombrie 1950, de creare a unei Armate Europene. Acest demers a condus la semnarea, in mai 1952, a Tratatului de constituire a Comunitatii Europene de Aparare (EDC) in cadrul careia urmau sa participe Belgia, Franta, Italia, Luxemburg, Olanda si Republica Federala Germania. Proiectul nu va putea sa se dezvolte, fiind, practic, abandonat in urma respingerii sale de catre Parlamentul francez. In aceste conditii, cu prilejul Conferintei special convocate, in septembrie 1954, de catre statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, RFG si Italia au fost invitate sa adere la Tratatul de la Bruxelles. Concluziile acestei conferinte au fost formalizate prin intermediul Acordurilor de la Paris, semnate in luna octombrie a aceluiasi an, care practic amenda Tratatul de la Bruxelles, prin crearea unei noi organizatii - Uniunea Europei Occidentale (UEO).

Instituita prin Tratatul de la Bruxelles din 1948, Uniunea Europei Occidentale (UEO) este o alta organizatie europeana construita in vederea cooperarii in domeniul securitatii si apararii. Aceasta instituia un mecanism de sprijin reciproc in eventualitatea unui atac sau agresiuni armate la adresa Europei. Acordurile de la Paris au fundamentat, practic, infiintarea UEO. Ele au marcat finalul regimului de ocupatie aspra Germaniei de Vest si au permis acestei tari si Italiei sa adere la Tratatul de la Bruxelles. In afara de Consiliul de Ministri pentru Afaceri Externe, care deja exista, nou Tratat a constituit o Adunare Parlamentara consultativa, o Agentie de Control Armamente precum si un Comitet Permanent pentru Control Armamente (Standing Committee for Arms Control). Pentru a nu deranja opinia publica europeana, Acordurile de la Paris au interzis Germaniei sa achizitioneze armament NBC (nuclear, biologic sau chimic). De aceasta data, in schimb, Franta a acceptat, la nivel politic, ideea reinarmarii Germaniei de Vest, care si-a reconstruit propria armata, Armata Federala (Bundeswehr) care, in 1955, a aderat la NATO.

Mai mult decat atat, semnatarii Acordurilor de la Paris isi stabileau drept obiective: crearea in Europa de Vest a unei baze solide de dezvoltare economica; acordarea de asistenta reciproca in cazul unei agresiuni asupra teritoriului oricareia dintre ele, sustinerea procesului de integrare progresiva la nivelul statelor vest-europene. Subsumat acestor obiective, UEO a jucat in perioada urmatoare un rol important, cu precadere in planul dezvoltarii mecanismelor de consultare si cooperare intre statele vest-europene. De asemenea, UEO a contribuit din plin la integrarea RFG in cadrul structurilor Aliantei Nord-Atlantice precum si a sustinerii procesului diplomatic de rezolvare a problemei regiunii Saar. In acelasi timp, UEO a preluat responsabilitati sporite in domeniul controlului armamentelor, contribuind, astfel, la restabilirea increderii reciproce intre statele vest-europene, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Rolul UEO a continuat sa se dezvolte si dupa crearea in 1957, de catre Belgia, Franta, Germania, Italia si Olanda (Tratatul de la Roma), a Comunitatii Economice Europene (CEE) organism la nivelul caruia problematica de securitate si aparare nu era incorporata intr-o matrice institutionala.

Sovieticii, care au raspuns la negocierile privind reinarmarea Germaniei printr-o puternica campanie de propaganda, au reactionat imediat prin incheierea unui tratat de cooperare si asistenta militara reciproca, cu toate tarile din blocul comunist (URSS, Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, Romania, Bulgaria, Albania si Ungaria). Angajamentul, semnat in mai 1955, a devenit cunoscut ca Tratatul de la Varsovia, si in multe privinte era similar Tratatului Atlanticului de Nord.

In Tratatul de la Amsterdam, UEO era definita ca o parte integranta a dezvoltarii Uniunii Europene deoarece furniza Uniunii capacitatea si instrumentele specifice pentru aparare. Cu toate acestea, paragraful respectiv a fost eliminat din textul Tratatului de la Nisa. UEO a jucat, intr-adevar, un rol esential in derularea primelor misiuni tip Petersberg, precum detasamentul de politie din Mostar sau cooperarea cu politia din Albania. Cu toate acestea, in prezent Uniunea Europei Occidentale pare sa fi abandonat acest rol, in favoarea asumarii sarcinii principale in dezvoltarea capacitatilor si structurilor proprii UE in domeniul apararii si securitatii. Transferul capacitatilor de aparare de la UEO la UE confirma acest fapt. Structurile subsidiare ale UEO, precum Institutul pentru Studii de Securitate si Centrul Satelitar, au fost integrate in UE la 1 ianuarie 2002. Tratatul de la Nisa a eliminat, de asemenea, din textul Tratatului asupra Uniunii Europene, un numar de prevederi referitoare la relatia dintre UE si UEO.

Apararea colectiva, o responsabilitatea primordiala a UEO, este acum acoperita de NATO. Constitutia Europeana, aflata in proces de ratificare, face referire la NATO ca la fundamentul apararii colective a statelor membre, precum si instrumentul pentru implementarea acesteia.

Cooperarea Politica Europeana - Actul Unic European

Lipsa mecanismelor de cooperare in domeniul securitatii si apararii la nivelul Comunitatii Economice Europene, precum si absenta cadrului juridic de dezvoltare a acestora in cadrul Tratatului de la Roma, au determinat reluarea demersurilor vizand crearea unei astfel de componente la nivelul CEE. Din aceasta perspectiva, in iunie 1970 a fost lansat proiectul de dezvoltare, pe baze interguvernamentale, a Cooperarii Politice Europene (CPE), initiativa care viza crearea, la nivelul CEE, a unui mecanism de lucru, prin implicarea ministrilor de externe (reuniuni bi-anuale ale acestora precum si trimestriale ale directorilor politici, reuniti in cadrul Comitetului Politic), care sa genereze elementele de sustinere pentru actiunile comune pe plan extern ale statelor membre CEE . Ulterior, prin infiintarea, in 1974, la nivelul CEE, a Consiliului European (reuniuni ale sefilor de state sau de guverne) ca principal for de decizie, coordonarea politica europeana s-a imbunatatit in mod vizibil.

Desi cadrul de cooperare inaugurat astfel s-a dezvoltat in mod semnificativ, CPE nu a depasit aspectele economice ale dimensiunii de securitate. In noiembrie 1981 s-a incercat, prin intermediul Initiativei Genscher-Colombo, extinderea sferelor de competenta spre a include domeniul securitatii si apararii, dar fara succes, ceea ce a determinat focalizarea preocuparilor europene asupra UEO. Din aceasta perspectiva, la initiativa Frantei si Belgiei, a fost convocata, la Roma (octombrie 1984), reuniunea comuna a ministrilor de externe si cei ai apararii din statele membre UEO. Platforma politica adoptata cu acest prilej insista asupra necesitatii "definirii identitatii europene de securitate" precum si a "armonizarii graduale a politicilor de aparare ale statelor membre"[4]. In acelasi timp, se evidentia faptul ca "intarirea securitatii vest-europene si o mai buna utilizare a UEO nu va contribui doar la consolidarea securitatii Europei de Vest, ci si a apararii comune realizate de catre NATO" .

Decizia statelor membre de a da un rol mult mai pronuntat UEO in gestionarea securitatii europene a condus, ulterior, la adoptarea Platformei de la Haga (27 octombrie 1987) prin care se stabileau coordonatele viitoarelor activitati pe care aceasta organizatie avea sa le indeplineasca. In preambulul documentului se mentiona ca "realizarea unei Europe integrate nu poate fi realizata fara ca aceasta sa includa securitatea si apararea". In acelasi timp, se sublinia faptul ca securitatea NATO este indivizibila, statele membre UEO exprimandu-si determinarea de "a consolida pilonul european in cadrul Aliantei".

Tratatele de la Maastricht si Amsterdam

Prin adoptarea Tratatului de la Maastricht (februarie 1992) si crearea Uniunii Europene, dimensiunea de securitate si aparare europeana a capatat trasaturi mult mai pronuntate. Transformarile institutionale pe care CCE le-a inregistrat prin intermediul noului tratat au permis asumarea de catre UE a Politicii Externe si de Securitate Comuna - PESC (pilonul II) care includea si "un potential cadru al unei politici comune de aparare" care ar fi putut "conduce, in timp, la aparare comuna"[6]. Pentru prima oara de la sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial dimensiunea europeana de securitate si aparare beneficia de un cadru juridic care sa-i permita dezvoltarea institutionala. Sub aceste auspicii, UEO devenea parte integranta a dezvoltarii Uniunii Europene fiind, practic, "principalul instrument de aplicare a deciziilor si actiunilor cu implicatii in domeniul apararii" .

Curand dupa adoptarea Tratatului de la Maastricht, ministrii de externe si ai apararii UEO se intruneau in Germania, la Bonn (iunie 1992, Hotel Petersberg) in vederea analizarii modului in care organizatia va raspunde prevederilor tratatului. Prin Declaratia adoptata cu acest prilej se stabilea ca gama misiunilor pe care UEO le va indeplini va cuprinde: misiuni umanitare si de salvare, de mentinere a pacii si misiuni ale fortelor combatante pe timpul derularii unor operatii de management al crizelor (cunoscute ulterior sub numele de "Misiuni de tip Petersberg"). In urma acestei decizii, UEO va fi angrenata in perioada urmatoare intr-o serie de misiuni precum: misiunea de monitorizare a embargoului impus Iugoslaviei (1993 - M. Adriatica si pe Dunare); sprijin acordat Misiunii UE de Administrare din Mostar - 1995; contributia la misiunea de instruire a politistilor albanezi MAPE - 1999-2001; misiunea de asistenta in domeniul deminarii, Croatia - 1999-2001.

Prin adoptarea, in 1997, a noului Tratat al Uniunii Europene (Tratatul de la Amsterdam), dimensiunea Politicii Externe si de Securitate Comuna a cunoscut noi dezvoltari. Din aceasta perspectiva, a fost creat postul de Inalt Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna, iar Consiliul European a dobandit competente sporite in definirea orientarilor strategice in domeniul securitatii si apararii. In acelasi timp, Tratatul de Amsterdam includea statutul UE de beneficiar al capacitatilor UEO (fata de prevederile anterioare vizand recursul UE la mijloacele si capacitatile UEO)[8]. In consecinta, UE a preluat Misiunile de tip Petersberg care au fost incluse in cadrul Tratatului, contribuind astfel la extinderea dimensiunii de securitate si aparare la nivelul Uniunii.

Summit-ul franco-britanic de la St. Malo (dec. 1998) - Consiliul European de la Köln (iunie 1999)

Tragicele evenimente derulate in Balcani au reiterat necesitatea asumarii unui rol mult mai pronuntat de catre UE in gestionarea problemelor de securitate din Europa, inclusiv din perspectiva dezvoltarii capacitatilor europene de aparare. In acest context, cu prilejul summit-ului franco-britanic de la Saint-Malo (decembrie 1998) ambele state au decis lansarea unei initiative menita sa consolideze profilul UE pe dimensiunea de securitate si aparare. Escaladarea crizei din Kosovo a creat premisele pentru "europenizarea" initiativei bilaterale franco-britanice[9], Presedintia germana a Consiliului UE asumandu-si responsabilitatea pentru implementarea acesteia la nivelul Uniunii Europene.

Acest demers a reusit sa capteze sprijinul statelor membre UE in sensul crearii unei dimensiuni consolidate de securitate si aparare la nivelul Uniunii. In acest sens, Consiliul European din iunie 1999, desfasurat la Cologne (Köln), a adoptat platforma politica de actiune pentru ca "Uniunea Europeana sa detina capacitatea de a derula actiuni autonome, sustinute de forte militare credibile, instrumente de decizie corespunzatoare si disponibilitatea de a le folosi pentru a raspunde la crize internationale, fara a aduce vreun prejudiciu NATO"[10]. Pentru realizarea acestui obiectiv au fost adoptate o serie de masuri organizatorice vizand adaptarea institutionala a UE precum: nominalizarea lui Javier Solana in functia de Inalt Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna si Secretar General al Consiliului UE; crearea structurilor responsabile pentru gestionarea problematicii de securitate si aparare la nivelul UE - Comitetul Politic si de Securitate - PSC , Comitetul Militar (EUMC) si Statul Major Militar (EUMS); regularizarea sistemului de consultare la nivelul UE prin derularea periodica a reuniunilor Consiliului Afaceri Generale.

Helsinki Headline Goal - componenta militara a PESA si extinderea Misiunilor Petersberg - Acordurile "Berlin +"

Practic, deciziile adoptate de Consiliul European de la Köln au marcat debutul Politicii Europene de Securitate si Aparare (PESA), conceputa institutional ca parte integranta a pilonului II UE - Politica Externa si de Securitate Comuna. Sub aceste auspicii, Presedintia finlandeza a Consiliului UE (iulie-decembrie 1999) si-a asumat responsabilitatea pentru dezvoltarea structurata a PESA. In acest sens, Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a adoptat obiectivul global PESA - Helsinki Headline Goal (HG 2003) care viza punerea la dispozitia UE a unui pachet de forte si capacitati, care sa permita derularea de catre Uniune a misiunilor de tip Petersberg. Din aceasta perspectiva, statele membre s-au angajat pentru crearea, pana in 2003, a unei Forte de Reactie Rapida a UE (nivel corp de armata - 50-60.000 de oameni, dispunand de capacitatile necesare in domeniul C2, logistica, sprijin de lupta, elemente navale si aeriene), capabila sa fie dislocata in termen de 60 de zile, putand a fi mentinuta in teatru pentru cel putin 1 an.

In noiembrie 2000, Presedintia franceza a Consiliului UE organiza prima Conferinta de Angajament pentru indeplinirea Helsinki Headline Goal, in urma careia a fost elaborat primul Catalog de Forte al UE cuprinzand ofertele puse la dispozitie de statele membre. In urma analizei angajamentelor membrilor UE efectuate de Statul Major Militar a rezultat faptul ca, in termeni cantitativi, necesarul de forte a fost acoperit existand, insa, deficiente in diferite domenii precum: transportul strategic aerian, comanda si controlul, informatii etc. Pentru remedierea acestor aspecte, in noiembrie 2001 a fost lansata o noua initiativa - Planul European de Actiune in Domeniul Capacitatilor (ECAP). Filozofia de lucru a Procesului ECAP se baza pe asumarea de responsabilitati sporite de catre statele membre, prin coordonarea activitatii unor mini-structuri de analiza (paneluri, devenite ulterior grupuri de proiect - PG) al caror obiectiv era sa ofere solutii pentru eliminarea deficientelor constatate. In baza evaluarilor  ECAP, in mai 2003 s-a desfasurat o noua conferinta unde statelor membre li s-a solicitat structurarea angajamentelor proprii in sensul derularii de programe specifice, focalizate asupra zonelor identificate ca fiind deficitare.

In acelasi timp, Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a adoptat noi masuri in planul dezvoltarii institutionale a PESA prin integrarea in corpore a structurilor si functiilor UEO in cadrul Uniunii Europene. De asemenea, au fost stabilite principiile ce vor sta la baza institutionalizarii mecanismelor de cooperare in domeniul securitatii si apararii cu statele terte dar si cu alte organisme internationale precum NATO si ONU.

Tragicele evenimente de la 11 septembrie 2001 au influentat si modul de formulare a raspunsului UE la astfel de amenintari. In acest sens, Consiliul European de la Sevilla (iunie 2002) a decis extinderea spectrului de misiuni Petersberg pentru a include si combaterea terorismului. In acelasi timp, relatia UE-NATO a capatat o identitate institutionalizata prin adoptarea, in decembrie 2002, la Copenhaga, a Acordurilor NATO-UE privind accesul UE la mijloacele si capacitatile Aliantei, altele decat cele nationale, in vederea derularii de operatii sub conducerea Uniunii. Cunoscute sub numele de Acordurile "Berlin +" acestea prevedeau:

garantarea accesului UE la capacitatile de planificare NATO, in vederea derularii unei operatii;

prezumtia de disponibilitate pentru UE a capacitatilor si mijloacelor colective ale Aliantei;

identificarea optiunilor europene de comanda pentru DSACEUR pe timpul derularii unei operatii UE cu recurs la mijloacele si capacitatile NATO[12].

Incheierea acestor aranjamente va permite lansarea, in martie 2003, a primei operatii militare a UE - Concordia (FYROM) si, ulterior, a operatiei post-SFOR, Althea, in Bosnia-Hertegovina (in decembrie 2004).

Strategia de Securitate a UE - 2003

Summit-ul din decembrie 2003 a marcat o noua etapa a procesului de dezvoltare a identitatii europene in domeniul securitatii si apararii. Principalul eveniment ce a marcat desfasurarea reuniunii sefilor de state si de guverne l-a reprezentat adoptarea Strategiei de Securitate a Uniunii Europene (A Secure Europe in A Better World)[13], elaborata sub coordonarea Inaltului Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna, Javier Solana.

"Documentul Solana", dupa cum avea sa fie cunoscuta Strategia de Securitate, vizeaza stabilirea obiectivelor strategice ale Uniunii Europene din perspectiva asumarii unui rol mult mai pronuntat in demersul global de gestionare a noilor tipuri de riscuri si amenintari. Pornind de la analiza globala a impactului acestora asupra securitatii europene se stabileau 3 obiective majore pe care Uniunea trebuie sa le promoveze in sustinerea valorilor si principiilor ce o guverneaza: promovarea unei politici eficiente de prevenire a conflictelor, prin utilizarea intregului set de capacitati (militare si civile) pe care UE le poseda; orientarea demersurilor Uniunii in vederea crearii unui climat de securitate in imediata vecinatate a Europei (Orientul Mijlociu, Balcani si Caucaz); mentinerea ordinii internationale prin promovarea multilateralismului efectiv, prin respectarea si dezvoltarea dreptului international, in deplin acord cu principiile Cartei Natiunilor Unite.

Cu acelasi prilej, Consiliul European a adoptat, in decembrie 2003, Strategia UE privind neproliferarea armelor de distrugere in masa, consolidata prin adoptarea unei declaratii comune UE-SUA privind cooperarea pe aceasta dimensiune[14].

Prin intermediul noului document, se vizeaza identificarea modalitatilor prin care UE isi va putea aduce contributia la demersul global vizand combaterea acestui tip de amenintare. Din aceasta perspectiva, UE considera ca promovarea unui mediu stabil regional si international este o conditie pentru combaterea proliferarii armelor de distrugere in masa, fiind necesara totodata o stransa cooperare cu actori cheie (SUA si Federatia Rusa, Japonia si Canada). De asemenea, este necesara cresterea sprijinului politic, financiar si tehnic in ceea ce priveste verificarea regimurilor internationale din domeniul neproliferarii, precum si a eforturilor UE in rezolvarea conflictelor regionale prin utilizarea tuturor instrumentelor valabile in cadrul PESC/PESA. Nu in ultimul rand, Strategia subliniaza necesitatea adaptarii arhitecturii institutionale a UE prin crearea unei unitati in cadrul Secretariatului General al Consiliului, care sa functioneze ca un centru de monitorizare, in stransa legatura cu SITCEN si Comisia Europeana.

In toamna anului trecut, presedintele francez Nicolas Sarkozyand si ministrul suedez de externe Carl Bildt au introdus ca obiectiv pe agenda presedintiilor lor viitoare (a doua jumatate a anului in curs si prima jumatate a anului 2009), revizuirea Strategiei de Securitate din 200 Cu toate acestea, o serie de observatori si analisti ai dezvoltarilor strategice la nivelul Uniunii, par sa aprecieze ca o valoare adaugata reala o poate avea o revedere a implementarii strategiei mai degraba decat a continutului acesteia[15]. Conform acestor opinii, daca Uniunea Europeana nu este inca atat de puternica in domeniul securitatii si apararii precum doresc statele membre, acest lucru se datoreaza nu strategiei actuale, ci insuficientei ei aplicari. De exemplu, o revizuire a textului care ar conduce la introducerea unor paragrafe distincte referitoare la securitatea energetica si la relatia cu Rusia pe aceasta dimensiune nu va contribui la imbunatatirea calitatii acesteia, daca, concomitent cu acest demers, nu va fi acordata egala atentie dezvoltarii strategiilor si planurilor sectoriale ce rezulta din obiectivele SES. Acest deziderat a fost exprimat si in cadrul Consiliului European din decembrie 2007 de la Lisabona, care a recomandat inaltului reprezentant pentru PESA, Javier Solana, sa "evalueze implementarea strategiei si, functie de concluzii, sa identifice si sa propuna elemente menite a imbunatati textul existent" .

Pe de alta parte, sunt o serie de aspecte care ar putea fi incluse in forma revizuita a Strategiei, de exemplu prevederile Tratatului de la Lisabona care a introdus clauza de solidaritate, care permite utilizarea capacitatilor PESA pe teritoriul Uniunii; in baza acestei prevederi, ar putea fi facuta legatura dintre securitatea externa si cea interna a Uniunii. Noua strategie europeana de securitate ar putea de asemenea sa se refere pe larg la noul rol si noile functii ale Inaltului Reprezentant si la Serviciul pentru Actiune Externa, in calitatea acestora de principali responsabili de implementarea strategiei. De asemenea, la un nivel conceptual, noua strategie de securitate a Uniunii Europene ar putea evidentia legatura de cauzalitate dintre efectele globalizarii si riscurile si amenintarile la adresa securitatii europene, prin urmare focalizandu-se pe importanta securitatii individuale a cetateanului european, in special din perspectiva abordarii holistice a UE.

Dezvoltari recente: Headline Goal 2010, combaterea terorismului, Agentia Europeana de Aparare (EDA), Civilian Headline Goal 2008, Tratatul de refoma a UE

Conform mandatului transmis prin intermediul Strategiei de Securitate, statele membre au decis, la Consiliul European din iunie 2004, adoptarea unei noi abordari in ceea ce priveste procesul de dezvoltare a capacitatilor europene in domeniul securitatii si apararii. Din aceasta perspectiva, a fost adoptat noul Obiectiv Global al UE (Headline Goal 2010 - HG 2010) care vizeaza focalizarea demersurilor UE asupra imbunatatirii calitative a capacitatilor de aparare, precum si adaptarea acestora la cerintele formulate prin intermediul Strategiei de Securitate. In mod concret, HG 2010 vizeaza:

• cresterea interoperabilitatii fortelor puse la dispozitia UE, precum si consolidarea capacitatilor de dislocare si sprijin ale acestora;
• extinderea spectrului de misiuni pe care UE le va indeplini, in spiritul prevederilor Strategiei de Securitate prin includerea unor tipuri noi de operatii precum: dezarmare, asistenta pentru state terte in combaterea terorismului, reforma sectorului de securitate;
• dezvoltarea capacitatilor de reactie rapida ale UE, atat pe palierul decizional (obiectivul fiind ca decizia privind lansarea unei operatii sa poata fi luata in termen de 5 zile), cat si in ceea ce priveste dislocarea in teatru (maxim 10 zile de la adoptarea deciziei)[17].

Atacurile teroriste din septembrie 2001, martie 2004 si iulie 2005, au contribuit la reluarea demersurilor UE in domeniul combaterii terorismului. Din aceasta perspectiva, abordarea UE pe dimensiunea luptei impotriva terorismului s-a extins prin includerea, alaturi de demersurile circumscrise pilonului III, contributiei PESA, in spiritul prevederilor Strategiei de Securitate. Subsumat acestei decizii, in noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat Cadrul conceptual al dimensiunii PESA in cadrul luptei impotriva terorismului, care stabileste aspectele asupra carora va trebui sa se concentreze UE in viitor (interoperabilitatea capacitatilor civile si militare, crearea unui centru european NBC etc.)[18]. De asemenea, atacurile teroriste de la Madrid, din iunie 2004, au determinat adoptarea la nivelul UE a Clauzei de Solidaritate prin care se stabileste modul in care UE va acorda asistenta statelor care se pot confrunta cu atacuri teroriste, dezastre naturale sau provocate de om .

In vederea eliminarii deficientelor identificate in planul operationalizarii dimensiunii de securitate si aparare la nivelul UE, in iulie 2004 a fost adoptata decizia privind infiintarea Agentiei Europene de Aparare - EDA (pentru structura organizatorica a EDA, a se vedea anexa nr.2). Misiunile principale ale acestei structuri sunt legate de elaborarea si implementarea unei abordari globale asupra procesului de dezvoltare a capacitatilor de aparare si eficientizarii sprijinului acordat statelor membre in materie de cerere si oferta, cu privire la achizitiile din domeniul apararii. In acest sens, EDA dezvolta strategii pe termen lung pentru politici europene coerente in domeniul capacitatilor de aparare, cercetarii si armamentelor, printr-o abordare convergenta a politicilor nationale in domeniu. Totodata, EDA isi propune incurajarea initiativelor nationale si multinationale care raspund nevoilor PESA.

Obiectivul Global pentru capacitatile civile

Dupa ce in iunie 2000 Consiliul European de la Feira stabilea zonele prioritare de dezvoltare a componentei civile a Politicii Europene de Securitate si Aparare (politie, stat de drept, administratie civila, protectie civila)[20], in continuare a fost adoptat un Plan de actiune care defineste prioritatile si calendarul privind sporirea si consolidarea capacitatilor civile ale UE. Practic, plecand de la ideea ca principalul atu al UE in domeniul gestionarii crizelor consta in capacitatea sa de a mobiliza o gama larga de instrumente pe care le are la dispozitie, acest Plan de actiune este orientat spre operationalizarea capacitatii UE de asigurare a unui raspuns coerent si coordonat. Din aceasta perspectiva, luand in considerare schimbarile intervenite la nivelul mediului strategic, dezvoltarile institutionale recente si procesul de extindere, UE a adoptat Obiectivul Global UE pe componenta civila (avand ca orizont de realizare anul 2008 - CHG 2008). In raportul Presedintiei portugheze a Consiliului UE (semestrul II/2007) s-a luat nota de indeplinirea obiectivelor prevazute de CHG 2008 si a fost adoptat un nou Obiectivul Global UE pe componenta civila, avand ca orizont de realizare anul 2010.

Tratatul de reforma a Uniunii Europene

Inlocuind sintagma "constitutie" din titlu precum si orice referire la simbolurile Uniunii sau la religie, Tratatul de reforma isi propune sa pastreze majoritatea inovatiilor institutionale propuse de "Tratatul Constitutional", inclusiv cele din domeniul PESC/PESA. Insa, spre deosebire de tratatul Constitutional, care se dorea a fi un act unic ce ar fi inlocuit celelalte tratate, acesta se limiteaza la amendarea tratatelor fundamentale ale UE. Tratatul a fost semnat de sefii de stat si de guvern din statele membre UE la Lisabona, pe 13 decembrie 2007. Se preconizeaza intrarea in vigoare a Tratatului pana la 01.01.2009 dupa parcurgerea procedurilor de ratificare de catre statele membre.

In privinta pilonului II (PESC), noul tratat reconfirma caracterul interguvernamental al PESC, unanimitatea in luarea deciziilor ramanand regula de baza in acest domeniu. In plan institutional, Tratatul aduce doua inovatii semnificative prin crearea a doua noi institutii cu impact substantial asupra PESC, respectiv Presedintele Consiliului European si Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate. Presedintele, ales pentru un mandat de 2,5 ani (2 mandate maximum), va prezida Consiliul European asigurand continuitatea, coeziunea si consensul liniilor directoare trasate in cadrul acestui for suprem al Uniunii. In domeniul PESC, tratatul ii confera Presedintelui Consiliului European un rol important alaturi de Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate. Aceasta din urma functie este practic vechiul ministru de externe propus in proiectul de Tratat Constitutional si consta in contopirea posturilor de Inalt Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna si de Comisar pentru Relatii Externe. Titularul acestei functii va avea o pozitie cheie la nivelul Uniunii Europene, prin prezidarea CAGRE, reprezentarea unitara a UE pe plan extern, si, de asemenea, ca unul dintre vicepresedintii Comisiei Europene.

Reformele propuse pe dimensiunea de aparare a Uniunii (tratata ca subcapitol separat, la fel ca in proiectul de Tratat Constitutional)[21] vizeaza promovarea PESA de o maniera sustinuta, ceea ce ar putea conduce progresiv la aparitia unei aparari comune, dar numai in cazul existentei consensului pe aceasta dimensiune la nivelul Consiliului European. Cele mai importante inovatii in domeniul PESA introduse de noul tratat sunt: cooperarea structurata permanenta, clauza de asistenta mutuala in cazul unei agresiuni armate, extinderea gamei misiunilor de tip Petersberg, clauza de solidaritate, consacrarea Agentiei Europene de Aparare.

Cooperarea structurata permanenta se refera la initierea unui tip de cooperare intensificata in domeniul capacitatilor (proiecte comune) intre statele membre care dispun de capacitati militare mai avansate si intretin relatii stranse de cooperare. Inserarea clauzei de asistenta mutuala in cazul unei agresiuni armate raspunde si necesitatilor derivate din procesul de absorbtie a functiilor UEO la nivelul UE. Astfel, Art. V din Tratatul de la Bruxelles (1948) referitor la apararea colectiva este practic transpus intr-o formula adaptata la nivel comunitar. De asemenea, este mentionat faptul ca aceasta prevedere nu trebuie sa vina in contradictie cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO (pentru acestea NATO ramanand forumul esential pentru apararea colectiva). Clauza de solidaritate se refera la asistenta statelor in caz de atacuri teroriste, dezastre naturale sau cauzate de factori umani. Prin extinderea gamei misiunilor de tip Petersberg (adoptate prin Tratatul de la Amsterdam) sunt introduse noi misiuni: de dezarmare, de prevenire a conflictelor, de consultanta in domeniul militar, de stabilizare post-conflict (o mare parte a acestora prefigurate in textul Strategiei de Securitate a UE). In fine, Tratatul valideaza Agentia Europeana de Aparare, institutie functionala de trei ani si aflata sub autoritatea Consiliului UE, participarea statelor membre UE la Agentie fiind voluntara.

CONCEPTE SI CUVINTE CHEIE:

- comunitatea europeana de aparare

- Uniunea Europei Occidentale

- Actul Unic European

- Politica Externa si de Securitate Comuna

- cei trei piloni ai Uniunii Europene

- misiunile de tip Petersberg

- Acordurile "Berlin +"

- Obiectivele Globale ale Uniunii Europene

BIBLIOGRAFIE:

DOCUMENTE ALE UNIUNII EUROPENE:

Consiliul Uniunii Europene, EU-UN Relations in Crisis Management, elements on UE BG, doc. 5660/1/05 REV 1, Bruxelles, 27 ianuarie 2005.

Secretarialul Consiliului Uniunii Europene, Note to the CIVCOM on the Civilian Headlinegoal 2008, doc 15330, rev.3, decembrie 2004, https://register.consilium.eu.int/pdf/en/04/st15/st15330-re0en04.pdf

Consiliul Uniunii Europene Action Plan for Civilian Aspects of the ESDP adopted by the European Council, 17-18 iunie 2004, https://www.intermin.fi/intermin/hankkeet/skh/home.nsf/files/ActionPlanfor%20CivilianAspectsofESDP/$file/ActionPlanfor%20CivilianAspectsofESDP.pdf

Consiliul Uniunii Europene, Developing an EU startegy for Security Sector Reform, 2006, https://www.saferworld.org.uk/images/pubdocs/ESR%20Saferworld%20Developing%20an%20EU%20SSR%20strategy%20Feb%202006.pdf 

Consiliul Uniunii Europene A Secure Europen in a Better World, European Security Strategy, https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf

Consiliul Uniunii Europene The European Union Counter-terrorism Strategy, 2005, https://register.consilium.eu.int/pdf/en/05/st14/st14469-re04.en05.pdf

Consiliul Uniunii Europene, European Security and Defense Policy: the civilian aspects of crisis management, mai 2007, https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/Background_JPO_2007-Civilian_aspects_compressed.pdf

Consiliul Uniunii Europene, Headline goal 2010 approved by the General Affairs and External Relations Council on 14 May 2004 and endorsed by the Euroepan Council iunie 2004, https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/2010%20Headline%20Goal.pdf

Consiliul Uniunii Europene, Council conclusions on European Security and Defense Policy, 2761 External Relations Council Meeting, noiembrie 2004, https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/Capabilities_20.11.pdf

Consiliul Uniunii Europene, Press Release, 2582nd External Relations Council Meeting, ESDP Council Conclusions 2004, Brussels, mai 2004, https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/Excerpt%20from%20the%20Press%20Release.pdf

Consiliul Uniunii Europene, Council conclusions on European Security and Defense Policy, 2831 External Relations Council Meeting, Brussels, noiembrie 2007, https://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/esdp/97165.pdf

Consiliul Uniunii Europene, Statement on improving European military capabilities, 2386th General Affairs Council Meeting, Brussels, 2001 https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/European%20Capability%20Action%20Plan%20-%20Excerpt%20Press%20Release%20November%202001.pdf

Secretariatul Consiliului Uniunii Europene, Grupurile de Lupta ale UE, https://consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/Battlegroups_February_07-factsheet.pdf

*** Declaratia privind Capabilitatile Militare Europene Conferinta de Angajare a Capabilitatilor Militare, https://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/MILITARY%20CAPABILITY%20COMMITMENT%20CONFERENCE%2022.11.04.pdf

LUCRARI DE SPECIALITATE:

BAYLIS, JOHN; WIRTZ, JAMES; COHEN ELIOT; GRAY, COLIN: Strategy In The Contemporary World, Oxford University Press, 2002

BAYLIS, JOHN; SMITH, STEVE (eds): The Globalization Of World Politics, Oxford University Press, 1997.

BADALAN, EUGEN; FRUNZETI, TEODOR, Forte si tendinte in mediul de securitate european. Editura Academiei Fortelor Terestre, Sibiu, 2003

BARBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana, seria Europa mea. Sistemul institutional, Editura Tritonic, Bucuresti, 2007.

BARBULESCU, Iordan Gheorghe, UE de la national la federal, Editura Tritonic, Bucuresti, 2005.

BIANCHINI, STEFANO, Problema Iugoslava, Bucuresti, All, 200

BRENNER, MICHAEL J.: Europe's New Security Vocation (McNAIR PAPER No. 66), Institute for National Strategic Studies, National Defense University, Washington, D.C., 2002.

CALVOCORESSI, PETER Politica mondiala dupa 1945, Editura ALL, Bucuresti, 2000

FRUNZETI, TEODOR, Securitatea nationala si razboiul modern, Editura Militara, Bucuresti, 1999

FRUNZETI,  TEODOR, Organizatiile internationale in era globalizarii, Editura Academiei Fortelor Terestre, Sibiu, 2000

FRUNZETI, TEODOR, Solutionarea crizelor internationale, Editura Institutul European, Iasi, 2006

FRUNZETI, TEODOR, Globalizarea securitatii, editura Militara, Bucuresti, 2007

FRUNZETI, TEODOR; ZODIAN, VLADIMIR, coord., Lumea 2007, Editura CTEA, 2007

FRUNZETI, TEODOR; ZODIAN, VLADIMIR, coord., Lumea 2009, Editura CTEA, 2009

GOLDSTEIN, JOSHUA; PEVEHOUSE, JON, Relatii internationale, Editura Polirom, Iasi, 2008

KEANE, RORY Impasul intern in care se afla UE afecteaza actiunile externe?, European Security Review, nr 26 din Iunie 2005.

KEGLEY, CHARLES W.; WITTKAPF, EUGENE R. World Politics, Trend and Transformation, 7^th edition, St. Martin/WORTH, New York, 1999.

KISSINGER, HENRY, Diplomatia, Editura ALL, Bucuresti, 2003

MEARSHEIMER, JOHN. J., Back to the Future: Instability in Europe after Cold War, in International Security, vol. 15, nr. 1 (Summer 1990), p. 5-56.

MIROIU, ANDREI; UNGUREANU; RADU-SEBASTIAN, Manual de relatii internationale, Editura Polirom, 2006

MOREAU DESFARGES, PHILIPPE Organizatiile Internationale Contemporane, Institutul European, Iasi, 1998

ODOM, WILLIAM E. The Collapse Of The Soviet Military, YALE UNIVERSITY PRESS, 2002

SAVA, IONEL NICU, Studii de securitate, Editura Centrului Roman de Studii Europene, Bucuresti, 2005

SOLANA, JAVIER, A secure Europe in a better world, Thessaloniki European Council, June 20, 2003

VIOTTI,PAUL; KAUPPI, MARK, International Relations and World Politics,

2nd edition, Prentice Hall, Upper Sadle River, New Jersey, 2001