Ordinea juridica a Uniunii Europene

Ordinea juridica a Uniunii Europene

In ceea ce priveste ordinea juridica a Uniunii Europene, aceasta se refera la un ansamblu de norme care guverneaza raporturile dintre Comunitatile Europene si statele membre, statele asociate, statele candidate, state terte, alte organizatii internationale si cu persoane fizice si juridice din statele membre sau nu, de la un moment dat. In ansamblu, ordinea juridica este formata din doua mari categorii de norme: norme cu valoare de legi fundamentale, constitutionale, de la care nu se poate deroga (tratatele institutive si modificatoare) si norme cu valoare de legi ordinale, formulate si adoptate de catre institutii, in existenta si functionarea lor. Exista doua principii esentiale ce guverneaza ordinea juridica comunitara: al asimilarii dreptului comunitar in dreptul intern al statelor membre si cel al prioritatii dreptului comunitar in raport cu dreptul national al statelor.

Dreptul comunitar a aparut in baza tratatelor internationale de instituire a Comunitatilor Europene, ce au fost completate de tratatele modificatoare si de alte norme conventionale.

Dreptul comunitar si dreptul international "isi unesc eforturile intr-o anume complementaritate de ambitii, amandoua urmarind sustragerea progresiva a relatiilor internationale din regatul politicii pentru a se plasa in regatul dreptului"[1].

Uniunea Europeana nu are personalitate juridica[2], ci numai cele trei Comunitati care constituie primul pilon al entitatii supranationale. Cele trei comunitati, cu toate particularitatile lor, sunt organizatii internationale regionale, ce se definesc drept "grupari de state caracterizate prin relatii stranse de solidaritate si investite cu reguli proprii" .

Dreptul comunitar se compune din cinci mari categorii. Izvoarele primare cuprind tratatele institutive si tratatele modificatoare, formulate si adoptate de Comunitati in temeiul suveranitatii cu care au fost delegate de la statele membre si avand forta juridica asemanatoare Constitutiilor de la nivel national, de la care nu se poate deroga. Izvoarele derivate (secundare) cuprind ansamblul actelor normative adoptate de catre institutiile comunitare in exercitarea competentelor atribuite acestora prin tratatele institutive si modificatoare; acestea sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea si avizul. Al treilea tip de izvoare sunt normele ce provin din angajamentele externe ale Comunitatilor Europene, edictate si adoptate de catre Comunitati in temeiul calitatii lor de subiecte de drept international, acestea imbracand forma acordurilor si conventiilor internationale ce genereaza o serie de drepturi si de obligatii pentru statele membre. Izvoarele complementare, se gasesc in campul si in prelungirea izvoarelor primare. Ultimele, izvoarele nescrise sau jurisprudenta Uniunii Europene constituie o sursa fundamentala a dreptului comunitar; Curtea de Justitie completeaza, interpreteaza si asigura dispozitiile Tratatelor si principiile generale de drept, in foarte multe domenii.

Dreptul comunitar este fundamentat pe trei principii de baza: aplicabilitate imediata, directa si prioritara in dreptul intern al statelor membre.

Includerea a inca 12 state in Uniunea Europeana, din Centrul si Estul Europei, aduce cu sine o perspectiva care necesita stabilirea unui nou cadru legislativ si institutional prin reorganizarea sistemului comunitar de competente. In acest scop, a fost elaborat si in prezent este in curs de ratificare, Tratatul Constitutional, un text unic, menit sa simplifice legislatia prin inlocuirea actualelor tratate comunitare.