POLITICI DE SANATATE IN CADRUL UNIUNII EUROPENE

POLITICI DE SANATATE IN CADRUL UNIUNII EUROPENE

Conditiile concrete de dezvoltare economica, structuri populationale si structuri de morbiditate specifice fiecarei tari a UE au determinat bineinteles, politici de sanatate care sa corespunda cat mai bine conditiilor respective. Experienta unora dintre statele cu traditie deja in organizarea si finantarea sistemelor de sanatate, a influentat intr-o masura evolutia politicilor de sanatate, in intreg spatiul UE, ca parte integranta a politicilor sociale.

Resursele financiare alocate de fiecare tara pentru infaptuirea politicilor de sanatate trebuie sa tina seama de necesitatile in crestere, generate de factori precum:

cresterea nevoilor de ingrijirea sanatatii

modificarea structurii morbiditatii

adaugarea de noi factori de risc

cresterea numarului populatiei

cresterea costurilor serviciilor medicale prin introducerea de mijloace de investigatie performante, medicamente de ultima generatie, etc.

numarul personalului medical din sistem

Modelele de organizare influenteaza in general si modelele de finantare.

Trei parametri se regasesc mereu in ecuatia de functionare a acestor sisteme:

structura sistemului

finantarea sistemului

numarul medicilor si personalului medical din sistem

Pentru intelegerea mai buna, prezentarea succinta a unor astfel de modele din statele UE ar fi de un real folos.

In majoritatea tarilor UE, toate sistemele de sanatate, fie ele publice sau private, urmaresc sa satisfaca nevole populatiei in materie de sanatate si de servicii medicale.

Sanatatea nu poate fi masurata in mod direct, prin criteriile utilizate pentru a o evalua figurand caracteristicile populatiei si indicatorii de sanatate cum ar fi speranta de viata, morbiditatea sau mortalitatea.

Din punct de vedere al modalitatilor de finantare si de furnizare a serviciilor medicale in toate tarile UE se constata o nemultumire din aceste puncte de vedere. Principalele probleme, comune tuturor statelor UE, le reprezinta carentele lor in materie de echitate si egalitate privind accesul la serviciile medicale de control asupra cheltuielilor aferente lor si de control al calitatii serviciilor medicale.

Pentru a vedea cum functioneaza sistemele de sanatate in unele state membre UE, va trebui sa trecem in revista unele dintre acestea.

AUSTRIA

In acest stat legea generala a asigurarilor sociale a fost fondata pe principiul asigurarilor publice obligatorii, astfel ca sistemul de protectie austriac acopera 99% din populatie.

Asigurarile sociale cuprind patru mari categorii: asigurari de boala, asigurare de accident, asigurare de batranete si adigurare de somaj.

Asigurare de boala cuprinde o gama de servicii medicale completa, fiind cunoscuta ca una dintre cele mai bune in cadrul tarilor UE.

Asigurarile sunt obligatorii, astfel ca 99% din populatie este afiliata la una din cele 24 case de asigurari autonome.

Finantarea sistemului de sanatate austriac se bazeaza pe:

Contributii la asigurarile de sanatate obligatorii (59%);

Fiscalitate (24%);

Asigurari private (7,5%);

Coplata (14%).

Contributiile sunt platite atat de catre salariati cat si de catre angajatorii lor, acestea variaza in functie de salarii intre 6-8,5% din venitul brut.

Coplata poate fi pentru tratamente, servicii stomatologice, cazare in spital.

Medicii care lucreaza in spitale sunt salariati. Onorariile medicilor sunt reglate de casele de asogurari de sanatate sau de casele private, dupa caz, aceste onorarii realizandu-se pe baza conventiilor-cadru negociate intre Uniunea Caselor de asigurari sociale si Camerele Regionale ale medicilor.

Baremul pentru serviciile stomatologice este stabilit la nivel federal, nu prin negociere.

Ca si prioritati, in Austria, eforturile sunt indreptate catre capacitatea de gestiune a spitalelor publice si stimularea concurentei intre prestatorii d servicii spitalicesti, precum si coordonarea intre serviciile spitalicesti si serviciile de asistenta medicala primara.

BELGIA

Sistemul de sanatate belgian se bazeaza pe asigurare de sanatate si administrarea acestuia este impartita intre o casa de asigirari publica si alte cinci organisme nonprofit de inspiratie politica si religioasa (Uniuni de Mutualitate).

Populatia este libera sa aleaga la ce casa de asigurari sa se aflieze. Nivelul de cotizatie si definirea pachetului de servicii medicale de baza sunt fixate prin decret ministerial.

Finantarea sistemului de sanatate se bazeaza pe:

Cotizatii (36%);

Fiscalitate (38%);

Plati directe (17%);

Fiscalitate indirecta si asigurari suplimentare (9%).

Serviciile stomatologice sunt platite direct de catre pacienti, acestia urmand sa ceara rambursarea sumei.

Serviciile spitalicesti, atat publice cat si private, sunt direct finantate de catre casele de sanatate.

Coplata are nivelul cel mai ridicat din cadrul tarilor UE si este intalnita in cadrul serviciilor medicale ambulatorii, unde 25% din cheltuieli revine pacientilor, iar medicamentele sunt rambursate pe baza unei liste, compensatia variind intre 0-100%, in medie 29% din pret reprezinta compensatie.

Prioritatea globala, ca si in cazul Austriei, ca de altfel pentru toate sistemele de sanatate ale statelor membre UE, este axata pe supravegherea cheltuielilor si depistarea unor noi resurse de finantare a serviciilor medicale.

DANEMARCA

Incepand cu 1973, toti cetatenii danezi sunt inscrisi la serviciul national de sanatate. Principala caracteristica a sistemului de sanatate danez este descentralizarea si anume, organizarea si gestionarea ofertei de ingrijiri medicale le revine, celor 14 comitate si clor 275 municipalitati.

Afilierea la ingrijiri medicale primare este unica si obligatorie, in schimb pentru serviciile ambulatorii, asiguratii pot alege doua regimuri de asigurari.

Peste 20% din populatia daneza sunt asigurati privat, beneficiind si de ingrujiri medicale complementare.

Finantarea este asigurata in proportie de 83% prin incasari publice, restul fiind acoperit prin sistem de coplata (15%) si asigurari private (2%). Coplata se aplica ingrijilor stomatologice, medicamentelor si celor ce beneficiaza de grupa 2 de asigurari pentru asistenta medicala ambulatorie.

Spitalele sunt finantate de municipalitati.

FINLANDA

Palanificarea publica si fiscalitatea sunt principalele caracteristici ale sistemului de sanatate finlandez care ofera o gama larga de servicii medicale.

Administrarea, planificarea si gestiunea serviciilor medicale se afla in responsabilitatea celor 455 de municipalitati. Ministerul Afacerilor Sociale si de Sanatate fixeaza prioritatile nationale in ceea ce priveste politica de sanatate, acestea efectuand ti controlul nivelului serviciilor oferite de municipalitate in domeniul social si cel medical.

Finantarea sistemului de sanatate este asigurata de municipalitate prin colectarea unui impozit pe venit, in medie de 17%. De semenea, mai participa la finantare si subventiile de la stat si subventiile din fiscalitatea generala.

Coplata se aplica in cazul ingrijirilor stomatologice si la plata medicamentelor.

Principalul obiectiv al reformei in domeniul sanatatii este acela de a reduce interventia statului in administrarea serviciilor medicale, deoarece sistemul de sanatate finlandez se afla inca intr-o faza de tranzitie.

FRANTA

Sistemul de sanatate francez este fondat pe asigurari de sanatate obligatorii si completat de asigurari voluntare private.

Sistemul de sanatate francez este unul din cele mai raspandite in statele UE.

Sectorul spitalicesc cat si medicina ambulatorie ofera o vasta gama si un volum aproape nelimitat de servicii dee sanatate.

Rolul cel mai important, in cadrul sistemului de sanatate francez, il joaca statul. Acesta asumandu-si responsabilitatea pentru protectia tuturor cetatenilor.

Finantarea sistemului de sanatate se bazeaza in principal pe cotizatii din partea salariatilor.

Ca principal proiect aflat in curs, acesta vizeaza limitarea cheltuielilor in sistemul ambulatoriu.

GERMANIA

Pana in 1990, sistemul de sanatate german se baza pe conceptii opuse, in sensul ca in timp ce sectorul de sanatate din Germania de Est era fondat pe planificare si control centralizat, cel din Germania de Vast a avut drept model democratia libera in ce priveste modul de organizare si finantare al acestuia.

Sistemul de sanatate german se bazeaza pe asigurare sociala obligatorie, acesta necunoscand mari transformari de le formarea  sa de catre Bismark in anul 1883.

Organizarea si finantarea ingrijirilor de sanatate in Germania se bazeaza pe principii de solidaritate sociala, de descentralizare si de autoreglare.

Guvernul are doar rolul de a crea cadrul legislativ al sistemului de sanatate, iar responsabilitatile executive sunt rezervate administratiilor landurilor.

Populatia este asigurata in proportie de 75% la una din cele 600 case de asigurari de sanatate in cadrul sistemului obligatoriu, iar 13% sunt asigurati voluntar la una din cele 45 de companii de asigurare.

Finantarea este acoperita din asigurari de stat, din fiscalitate, din asigurari private si prin participarea directa la costuri.

Principalul mod de remunerare al medicilor generalisti, specialistilor si al stomatologilor este pe baza documentelor depuse la nivelul caselor de asigurari de sanatate.

Pentru serviciile medicale stomatologice, coplata poate ajunge la 100%.

Casele de asigurari de sanatate confera puterea de a controla eferta de ingrijiri de sanatate si de a anula contractele cu furnizorii considerate ineficiente, acest lucru stimuland astfel concurenta intre furnizorii de servicii medicale.

GRECIA

Sistemul de sanatate grec nu se incadreaza in nici o categorie omogena de tip beveridgian sau bismarkian, acesta fiind fondat pe principiul asigurarii sociale obligatorii.

Sectorul privat are o participare importanta atat la finantare cat si la oferta de ingrijiri medicale.

Sistemul national de sanatate grec (ESY) a fost creat in 1983 insa nici in momentul actual nu a fost total implementat, existand si vechile structuri in continuare.

Doar 18,4% din populatia greaca se declara multumiti de sistemul lor national de sanatate.

Ministerul Sanatatii si al Prevederii defineste politica de sanatate la nivel national.

Sistemul national de sanatate este impartit in 13 regiuni si 52 districte. Fiecare district cuprinde cel putin un spital.

Institutul de Asigurari Sociale (IKA) acopera peste 50% din populatie. Angajatii sunt afiliati la casele de asigurari de sanatate in functie de categoria socio-profesionala.

Finantarea sistemului de sanatate este facuta partial prin fiscalitate si partial prin cotizatii sociale.

Principala casa de asigurari (IKA) este finantata prin cotizatii asupra veniturilor, platite in parte de salariati si in parte de catre angajatori, proportia fiind fixata de catre guvernul central.

Spitalele publice din sistemul national de sanatate sunt in principal finantate de catre bugetul statului (70%) si 30% de catre casele de asigurari de sanatate care incheie contracte de servicii spitalicesti pentru assigurati lor.

Sistemul national nu prevede coplata in caz de spitalizare, insa asa zisele plati "pe sub mana" in spitalele publice si private sunt curente.

ITALIA

Serviciile de sanatate italiene sunt considerate inferioare nivelului mediu al UE. Repartizarea inegala a resurselor intre Nord si Sud sunt foarte pronuntate, in detrimentul regiunii de sud.

In general, italienii sunt nemultumiti de sistemul lor de sanatate.

Serviciul de sanatate Italian are o administrare nationala, regionala si locala si asigura o protectie universala a populatiei. Aceasta administrare este insa criticata pentru greutatea sa birocratica.

Italia este divizata in 21 de regiuni, acestea la randul lor fiind impartite in 320 unitati sanitare locale.

Rolul guvernului central este limitat deoarrece se ocupa de planificarea, finantarea si controlul serviciilor de sanatate in teritoriile respective.

Finantarea sistemului de sanatate este in majoritate publica, 40,8% sunt asigurari sociale si 37,5% pe impozit.

MAREA BRITANIE

Serviciul National de Sanatate a fost creat in 1948, acesta fiind un serviciu public de sanatate cu acces gratuit la ingrijirile de sanatate.

Organizarea ingrijirilor a fost profund transformata dupa 1990. Sistemul de negociere a contractelor, introdus in 1991, cere furnizorilor sa isi asume noi functii si in principale sa isi dezvolte capacitatile de actiune.

Serviciul National de Sanatate are un caracter de stat, acesta fiind responsabil in fata Parlamentului de oferta de ingrijiri de sanatate.

Consiliul director al Serviciului National de Sanatate distribuie fondurile in cadrul unui buget annual catre toate autoritatile sanitare districtuale.

Finantarea este facuta 95% prin fiscalitate si 5% prin alte contributii, in cadrul unui buget global stabilit de catre minister si supus aprobarii Parlamentului.

In ultimii ani a aparut si un mic sector privat, apoximativ 10% din populatie detine un contract privat suplimentar de sanatate.

Marea reforma de sanatate, inceputa in 1991, continua si acum, iar unul dintre principalele obiective ale reformei este imbunatatirea calitatii serviciilor de sanatate in ochii utilizatorilor.

In Romania, restructurarea sistemului de sanatate este inca sovaielnica, nehotarata in legatura cu modelele ce trebuiesc adaptate sau adoptate in functie de particularitatile structurale interne.