"precedentul kosovo" si fragmentarea europei, in contextul intereselor americane din regiune

"PRECEDENTUL KOSOVO" SI FRAGMENTAREA EUROPEI, IN CONTEXTUL INTERESELOR AMERICANE DIN REGIUNE

Conflictul din Kosovo are caracteristicile unui conflict asimetric, intrucat :

- a opus minoritatea albaneza (majoritara in provincia Kosovo, in procent de 90 %) majoritatii sarbe (minoritara in Kosovo);

a opus lumea musulmana lumii crestine ortodoxe;

- intr-un conflict etnic intern, dintr-o tara europeana, a intervenit militar o coalitie de state, compusa in marea sa majoritate din tari europene;

- S.U.A., care poarta stindardul luptei impotriva terorismului islamist, au sprijinit, de aceasta data, organizatia terorista U.C.K. impotriva guvernului sarb;

o organizatie terorista, U.C.K., a devenit forta politica conducatoare intr-o tara, cu sprijinul "comunitatii internationale".

Logica Occidentului, de recunoastere a independentei unei provincii dintr-un stat european, a fost justificata prin "unicitatea" acestei situatii.

Daca vorbim de "unicitate", cine decide asta, cand alege subiectii in cauza si cum ? De unde poate sti un stat mic ca nu va deveni, in viitor, un caz "unic" si prin ce mijloace se mai poate apara atunci ?

Conceptele de suveranitate limitata a statelor si dreptul de interventie al aliantelor militare si al marilor puteri in treburile interne ale oricarui stat, care "incalca" drepturile si libertatile fundamentale ale omului, ridica problema legitimitatii democratice la nivel international, dilema fiind: "cine are dreptul sa decida a cui suveranitate trebuie sa fie violata si pe ce temeiuri ?"

"Exista vreo sursa de legitimitate internationala care nu depinde ea insasi de existenta si forta natiunilor-state suverane ? Iar daca nu, atacul asupra suveranitatii nu devine o intreprindere care se contrazice pe sine ?", se intreba retoric Francis Fukuyama.[1]

Potrivit acestuia[2], comunitatea internationala este o fictiune, intrucat capacitatea de punere in aplicare a unor masuri, inclusiv de interventie in treburile interne ale unui stat, depinde in intregime de actiunea natiunilor-state individuale.

Solutia pentru Kosovo s-a impus datorita renuntarii la principiile occidentale de rezolvare a problemelor, intrucat ea nu este una universal aplicabila.

Fostul sef al executivului de la Belgrad, Vojislav Kostunica, a subliniat ca, "este inacceptabil sa se faca referire la independenta Kosovo ca la un caz unic, intrucat proclamarea unilaterala a independentei nu va fi un caz unic, ci va constitui cel mai periculos precedent in acest sens de dupa cel de-al doilea razboi mondial".[3]

Conform opiniei francezului Jean - Yves Camus[4] - expert asociat al Institutului de Relatii Internationale si Strategice din Paris (IRIS), "exista riscul real de a asista la caderea cvasi-dogmei privind intangibilitatea frontierelor care a dominat dupa cel de-al doilea razboi mondial".

De aceasta situatie "vor profita miscarile care vor incerca sa retraseze harta Europei pe baza criteriilor etnice, lingvistice sau culturale" a declarat acelasi J.Y. Camus, specialist in identitati regionale si miscari separatiste din Europa.

De altfel, fostul presedinte rus (actual premier) - Vladimir Putin a subliniat ca, recunoasterea - fara acordul Serbiei - a independentei provinciei Kosovo-Metohjia va avea ca rezultat revigorarea miscarilor de secesiune, nu numai in regiunea Balcanilor, dar si in intreaga Europa.[5]

Desi instantele internationale nu-l recunosc ca "precedent", Kosovo ofera azi argumente pentru regiunile autonome care vor independenta, exemplul sau fiind urmat - de curand - de Abhazia si de Osetia de Sud, doua republici autonome din cadrul Georgiei, recunoscute  - deocamdata - doar de Rusia si de Nicaragua.

"Precedentul Kosovo" se poate transforma intr-o adevarata  "bomba etnica", aruncand in aer frontierele fixate dupa al doilea razboi mondial (Anexele nr. 4 - 6).

Existenta, in dreptul international, a unui precedent Kosovo este dezastruoasa pentru integritatea multor state europene.

Prin acceptarea procesului de fragmentare teritoriala a continentului, al carui punct de plecare va fi "precedentul" Kosovo, europenii se pun intr-o situatie dificila.

Intr-o Europa care se straduieste de mai bine de jumatate de secol sa realizeze integrarea, independenta fostei regiuni autonome din cadrul Serbiei se poate dovedi de rau augur, provincia Kosovo fiind un focar recunoscut al terorismului international, al crimei organizate, al traficului de droguri si de persoane in statele Uniunii Europene.

Independenta provinciei Kosovo va oferi un argument in plus miscarilor nationaliste in ascensiune, inclusiv in statele Uniunii Europene, care spera sa se emancipeze de sub tutela autoritatilor centrale.

Pe acest fundal, se remarca tendintele de fragmentare prezente in Europa, atat in partea de est, cat si in partea de vest a continentului, astfel :

- Bosnia, unde solutia "un stat, trei natiuni", ce a fost impusa de americani prin acordurile de la Dayton, nu a functionat nici-un moment;

- Spania, unde miscarile separatiste din provinciile Tara Bascilor si Catalonia doresc sa proclame independenta teritoriilor respective;

- Marea Britanie, unde guvernul regional scotian va organiza, in anul 2010, un referendum pe tema independentei;

- Franta, unde se inregistreaza o miscare virulenta pentru independenta insulei Corsica;

Belgia, unde in ultima vreme se prefigureaza separarea flamanzilor de valoni;

Elvetia, stat federal, un mixtum-compositum de francezi, italieni si germani;

- Cipru, Slovacia si Macedonia, tari cu puternice minoritati turca, maghiara si respectiv albaneza, care ar putea disparea de pe harta Europei;

- Romania, unde minoritatea maghiara solicita - de mai mult timp - autonomia teritoriala pentru etnicii din "Tinutul Secuiesc";

Serbia, unde minoritatea maghiara revendica Banatul sarbesc.

Proclamarea independentei provinciei sarbe Kosovo, urmata de recunoasterea acesteia de catre marile capitale europene, serveste puternic intereselor americane in Europa.

In cazul Kosovo, S.U.A. au exploatat, din plin, unul din efectele directe ale sfarsitului Razboiului Rece si al prabusirii Imperiului sovietic: manifestarea - in fostele tari comuniste - a intolerantei rasiale si a fragmentarii etnice sau national-religioase, intrucat internationalismul socialist, liantul ideologiei comune, nu a mai functionat.

"Sistemul concentrationar comunist nu a desfiintat si nici nu a imblanzit faliile de fractura nationala, religioasa sau istorica ale regiunii, ci doar le-a inghetat pentru o vreme. Odata cu prabusirea puterii de stat comuniste supranationale, aceste conflicte, vechi de secole, au reaparut la suprafata, inainte de toate sub forma unui nationalism exacerbat."[6]

Divizarea Europei, numita in Franta "proliferare statala", nu a inceput odata cu administratia George Bush si cu destramarea Iugoslaviei, ci, ea a avut precursori teoretici, inca de la jumatatea secolului trecut.

Astfel, fostul trotkist James Barman - intemeietor al "neoconservatorismului american" - a explicat in anul 1942 in cotidianul "Washington Post" ca, "in constructia mondiala, in viitor, in conceptia S.U.A. si a Angliei, suveranitatea tarilor mici va fi imposibila".[7]

Strobe Talbot - secretar de stat adjunct in vremea administratiei Bill Clinton - a declarat in anul 1992 pentru "Time Magazine" ca, "in secolul viitor, natiunile, asa cum le cunoastem acum, vor fi invechite, toate tarile vor recunoaste o singura autoritate globala".[8]

Potrivit lui Silviu Negut[9], in viziunea analistilor si politicienilor americani, Europa (practic Uniunea Europeana) este vazuta ca principalul cap de pod geopolitic al SUA in Eurasia, miza geostrategica a Americii pe continentul european fiind enorma.

"Atunci cand vorbesc de intarirea Europei, analistii americani se refera, de fapt, la NATO, nu si la Uniunea Europeana. Nici chiar Zbigniew Brzezinski nu vede altfel lucrurile, trei ani dupa publicarea cunoscutei carti ("Marea tabla de sah") manifestandu-se deschis, intr-un articol, impotriva accentuarii caracterului politic al Uniunii Europene, etichetand cunoscuta asociatie regionala drept "Uniunea Europeana SA" (societate pe actiuni)".[10]

De altfel, Zbigniew Kazimferz Brzezinski - fost consilier pentru probleme de securitate nationala al presedintelui american Jimmy Carter - a afirmat ca, telurile geopolitice si militare ale S.U.A. vizeaza, cu precadere, provocarea unei prabusiri economice, politice si militare in Rusia, pentru a o impiedica pe aceasta sa creeze o Europa puternica, in jurul axei Madrid-Paris-Berlin-Moscova.[11]

In situatia in care Moscova ar reusi crearea axei amintite mai sus, acest lucru ar reprezenta pentru americani sfarsitul visurilor de dominare mondiala si de acces ieftin la bogatiile din regiunea Marii Caspice, a Asiei Centrale si a Siberiei de Vest. 

In aceste conditii, America urmareste indeaproape procesul de constituire a Europei unite, pe care il doreste realizat sub forma unui stat supranational (si nu o confederatie de state), care trebuie sa ramana sub influenta S.U.A.

Aceasta demonstreaza importanta, de prima marime, pe care elitele politice americane o acorda realizarii proiectului Statele Unite ale Europei, in cadrul procesului mondial de globalizare