Partide politice sisteme si comportamente electorale

Partide politice sisteme si comportamente electorale

Partidele politice reprezinta institutionalizarea, in forme diverse, a intereselor si valorilor politice; pluralismul politic este reflexul in plan politic a gamei diverse de interese si valori particulare ale grupurilor si categoriilor sociale

Joseph LaPalombara si Weiner, inventariind trasaturile definitorii ale organizatiei partizane, au stabilit patru caracteristici ireductibile ale acesteia:

1) organizatie durabila, in sensul ca ea sa aiba o speranta de viata politica superioara liderilor sai; prin satisfacerea acestei cerinte se elimina clicile, clientelele, factiunile sau camarilele; bineinteles, partidele politice pot fi fondate de un sef carismatic, dar in aceasta situatie ele trebuie sa faca dovada ca au capacitatea de a supravietui;

2) o organizatie completa, in sensul ca ea trebuie sa se intinda de la nivelul central pana la esaloanele locale; prin acest criteriu se realizeaza deosebirea dintre un partid politic si un simplu grup parlamentar;

3) vointa deliberata de a exercita in mod direct puterea, singur sau cu alte partide, la nivel local/si national, in sistemul politic existent sau intr-un sistem politic nou; acest criteriu diferentiaza partidele de grupurile de presiune, acestea din urma cautand doar sa influenteze puterea, nu s-o detina;

4) vointa de a cauta sprijin popular atat la nivelul militantilor, cat si al alegatorilor; prin acest criteriu, partidele se disting de cluburi (fie acestea si politice), care raman in general inchise in ele insesi din pdv organizational, chiar daca au multiple schimburi informationale cu exteriorul.

Partidul este o asociatie de tip voluntar - partidele unice din lumea comunista nu erau, la rigoare, partide politice; procedeele lor de inregimentare nu aveau in general nimic comun cu persuasiunea sau cu aderenta libera; alegerile, pe de alta parte, erau departe de a fi libere si, deci, de a pune in vreun fel in chestiune continuitatea guvernarii. Cum erau alegerile, asa erau si partidele comuniste. Prin urmare, daca primele erau un truc, partidele nu aveau cum sa fie altfel. De aceea s-a vorbit in cazul unei tari comuniste de partid-stat, tocmai pentru a sublinia distinctia de un partid politic ce actioneaza intr-o democratie. Iata de ce paradoxul face ca un partid comunist sa fie totusi un partid politic intr-o democratie, pentru ca aici se organizeaza si actioneaza dupa reguli care-l transcend; in schimb, el este partid-stat intr-un regim totalitar, pentru ca nu recunoaste nici legitimitatea si nici dreptul la existenta al unui partid concurential si, in consecinta, elimina existential orice alteritate politica. Asemenea organizatie, al carui unic rol conducator in Stat este stipulat constitutional in termenii eternitatii, nu poate fi un partid, in sensul democratiei moderne.

Functiile partidelor politice:

1. de mediere: intermediari intre puterea politica (guvern)/ cetateni. Indeplinesc un rol de interfata dintre Stat si societate civila. Aceasta functie este potentata la maximum in special in timpul campaniilor electorale.

2. doctrinara: elaboreaza programe si platforme politice pentru a se prezenta in fata alegatorilor cu un discurs coerent si sistematizat. Asigura orientarea mai usoara a electoratului, constientizarea apartenentei la un anumit grup.

3. informativ-formativa partidele politice sunt principalii actori ai comunicarii, parteneri ai mass-media. Liderii politici sunt selectati si prezentati opiniei publice. Formarea si pregatirea cadrelor, asigurarea personalului calificat pentru guvernarea si gestiunea societatii, atunci cand partidul detine puterea.

4. de exercitare a puterii politice : scopul oricarui partid politic este dobandirea si exercitarea puterii in societate, deoarece un partid de guvernamant isi poate institutionaliza platforma, politica sa devenind politica de stat, iar vointa sa se concretizeaza in legi si alte acte normative cu impact asupra intregii societati. Atingerea acestui obiectiv este conditionata de cucerirea majoritatii simple (50% plus 1) sau de participarea la aliante politice.

Tipologia partidelor politice

Structura si mod de functionare

Partide de cadre. Partidele de cadre au aparut in secolul al XIX-lea si au urmatoarele caracteristici de baza:

a) sunt partide de reprezentare individuala, reunesc personalitati cu influenta in randul electoratului (elite/profesionisti, notabili) si pun accentul pe popularitatea acestora. Personalitatile (notabilitatile) in cauza prezinta importanta ca urmare a prestigiului dobandit, care le confera greutate politico-morala, fie datorita averii lor, fie ca urmare a contributiei pe care o pot avea la finantarea partidului si campaniilor sale electorale;

b) au aparut in epoca votului cenzitar (votul exercitat in functie de cotele de avere), din necesitatea reprezentarii intereselor politice ale grupurilor dominante (grupuri de interese financiare, bancare, industriale, din sfera serviciilor, aristocratie, cler, armata etc.);

c) nu urmaresc sa atraga un numar mare de membri;

d) activitatea lor se desfasoara, mai ales, in perioadele electorale;

e) sunt descentralizate, organizatiile (comitetele) lor locale avand o mare autonomie fata de structurile centrale de conducere;

f) nu au o organizare interna minutioasa si sistematica, nici la nivel central, nici la nivel local, deoarece numarul redus de membri nu necesita structuri ferme/rigide;

g) resursele lor financiare provin din contribuțiile/donațiile simpatizanților care fac parte din grupurile de interese ce le susțin;

h) cele mai reprezentative partide de cadre sunt cele liberale si conservatoare; ca orientare, pe esichierul politic, ele se grupeaza la centru sau la dreapta acestuia.

Partide de mase. Spre deosebire de partidele de cadre, partidele de mase au urmatoarele caracteristici:

a) sunt partide de reprezentare colectiva, care abdica de la individualitate in folosul colectivitații;

b) au aparut in perioada asa-numitei explozii politice a votului universal (dupa sfarșitul primului razboi mondial), din nevoia de a promova interesele politice ale paturilor largi, neprivilegiate ale populației;

c) avand in vedere reprezentarea politica specifica, sunt preocupate sa atraga un numar mare de membri si simpatizanti;

d) activitatea lor se desfașoara permanent;

e) sunt puternic centralizate, dispunand de structuri birocratice disciplinate si rigide, de regula, greoaie și supradimensionate;

f) pun mare accent pe organizarea interna, dispunand retele organizatorice raspandite pe intreg teritoriul national;

g) sunt finantate din cotizatiile membrilor si din activitati colaterale;

h) partidele de mase se pot imparți in doua subgrupe: acelea in care participarea politica este specializata (ex. majoritatea partidelor socialiste si democrat-crestine) și cele in care participarea se bazeaza pe inregimentare si angajare totala, chiar totalitara (ex. partide fasciste, comuniste, unele partide din tarile subdezvoltate). Pe eșichierul politic, ele sunt așezate la stanga, extrema stanga, extrema dreapta;

Maurice Duverger a identificat și trasaturi specifice partidelor de mase, neintalnite la partidele de cadre, intre care:

i) actioneaza pentru autonomizarea nomenclaturii (liderilor) fata de masa membrilor si manipularea acestora in scopuri electorale;

j) - se identifica cu statul, caruia ii preiau toate atributiile functionale, transformandu-se in partide-stat;

Partide indirecte. Partidele din aceasta categorie se situeaza intre partidele de cadre si cele de mase. Inițial, adeptii lor nu adera propriu-zis la un partid, ci la o organizatie socio-profesionala (ex. sindicat, societate de ajutor reciproc, cooperativa, asociatie de intelectuali care sunt de acord sa actioneze, in comun, in viata politica etc.), ce asigura, in buna masura, functionarea partidului. Aderentii in cauza sunt inclusi, in consecinta, indirect in partide. Organizatiile mentionate desemneaza candidatii pentru alegeri, desfasoara si subventioneaza propaganda politica etc. (ex. Partidul Laburist din Marea Britanie, in prima sa faza de evolutie).

Partide catch-all. Este semnificativ faptul ca, in locul unei tendinte ireversibile catre transformarea tuturor partidelor in organizatii birocratice de mase, se inregistrau deja, la sfarsitul anilor '50 ai secolului trecut, in sistemele politice ale Europei occidentale, doua tendinte oarecum diferite: 1) prezenta simultana a mai multor tipuri de partide, fiecare asumandu-si un rol distinct pe scena politica; 2) transformarea partidelor de mase. Astfel, Otto Kirchheimer a aratat in lucrarea "Transformarea sistemului de partide din Europa Occidentala" ca partidele de mase manifestau simptomele avansate ale transformarii in partide catch-all. Aceste partide sunt preocupate de a cauta cu atentie, de a atrage si a ingloba, in dauna identitatii lor, toti sustinatorii si toti alegatorii posibili, pentru a castiga cat mai multe voturi.

Otto Kirchheimer a surprins urmatoarele caracteristici ale partidelor catch-all, in care s-au transformat partidele de mase:

- drastica reducere a bagajului ideologic;

- intarirea ulterioara a grupurilor conducatoare si evaluarea actiunilor lor ca reprezentative pentru intregul sistem social;

- diminuarea rolului membrului de partid;

- interesul slab acordat clasei sau categoriei sociale de origine pentru a atrage, in schimb, alegatori din toate segmentele populatiei;

- deschiderea catre diferite grupuri de interese.

Partidele catch-all nu sunt partide de reprezentare individuala, ca partidele de cadre, dar nici partide de mare integrare sociala, precum partidele de mase. Ele sunt mai degrada partide inter-clase, foarte eterogene din punct de vedere sociologic si fara o identitate ideologica precisa. Pentru aceste motive, in cadrul partidelor catch-all se regasesc, deopotriva, partide de stanga (ex. Partidul Social-Democrat din Germania), de dreapta (ex. Uniunea Crestin-Democrata - Germania, Uniunea pentru o Miscare Populara - Franta) sau de centru.

DIMENSIUNE, NUMARUL COMBATANTILOR POLITICI SI RELATIILE DINTRE EI

Partide mari si partide mici. Prima tipologie a partidelor politice apartine parintelui politologiei moderne, Alexis de Tocqueville, care, in lucrarea intitulata "Democratia in America", a impartit partidele in "mari" si "mici". Conform lui Tocqueville, nu dimensiunile sau numarul de aderenti fac ca un partid sa fie "mic" sau "mare", ci principiile pe care se intemeiaza si moralitatea politica derivata din acestea. Teoreticianul francez arata ca partidele mari sunt atasate mai mult interesului public, sunt nobile, generoase, sincere, indraznețe. Prin contrast, partidele mici sunt descrise ca fiind fara credinta politica, egoiste, violente, nesigure.

Unele din observatiile facute de Tocqueville sunt valabile si astazi. Dar tipologia sa, tributara experientei partizane reduse la perioada 1831-1840, insista, poate prea mult, pe rolul istoric al partidelor, in detrimentul celui politic.

Partide unice, unificate si dominante. Tabloul de mai sus a fost completat de Lavroff cu partide unice (ansambluri omogene, cu directii politice bine precizate), partide unificate (uniuni de partide cu un program unic) si partide dominante (cu pozitie centrala in sistemul puterii).

DISCIPLINA VOTULUI

Partide suple si partide rigide. Pornind de la criteriul disciplinei votului, Maurice Duverger a impartit partidele in suple (care nu au disciplina de vot, cum sunt partidele de cadre) si rigide (care au o severa disciplina de vot, cum sunt partidele de mase). Evaluarea acestei clasificari scoate in evidenta unele inadvertente fata de realitatea activitatii partinice. Astfel, exista partide de cadre rigide (Partidul Conservator si Partidul Liberal din Marea Britanie), dupa cum, pe scena politica, se manifesta partide de cadre suple, fara disciplina de vot (ca in cazul Partidului Radical Francez) sau partide de cadre suple, dar cu o puternica disciplina de vot (sunt relevante, in acest sens, Partidul Republican si Partidul Democrat din S.U.A.).

ATITUDINEA FATA DE ORDINEA POLITICA SI SOCIALA

Partide de dreapta, de stanga, de centru si extremiste (radicale). Conform criteriului pozitiei fata de ordinea sociala, poate fi luata in calcul o tipologie clasica a partidelor, care le separa pe cele de dreapta, de cele de stanga. Practica politica a demonstrat ca o astfel de clasificare trebuie completata cu partidele de centru si cu cele extremiste (radicale .

Partidele de dreapta aspira, de regula, la:

a) pastrarea si administrarea ordinii politice și economico-sociale existente;

b) atitudinea lor politica este marcata, intre altele, de o doctrina conservatoare si autoritara, cu accent pe obiceiuri, traditii si devotament, ca principali lianti sociali;

c) increderea in proprietatea privata, ca parghie indispensabila a functionarii societatii;

d) promovarea libertatilor persoanei si a ascendentului individualitații fata de colectivitate;

e) accentul pus pe piata libera economica capitalista, ca singur mod de productie compatibil cu libertatea uman.

Conform politologului francez Ph. Braud, dimensiunile doctrinare ale acestor partide sunt, de regula, liberale si nationaliste; ele promoveaza, ca valori politice și civice: spiritul responsabil, initiativa privata, sentimentul national; tematica dominanta in programul politic are la baza rigorismul economic, apararea intreprinderii si intreprinzatorului.

Partidele de stanga se caracterizeaza, de regula, prin:

a) contestarea ordinii politice și economico-sociale existente si solicitarea schimbarii sociale;

b) atitudinea lor politica este marcata de o doctrina reformista, de credinta in progres, ca o consecinta a revolutiei sau reformei;

c) manifestarea unor rezerve de fond fata de proprietatea privata si credinta in virtutile proprietatii sociale si ale controlului statului asupra economiei;

d) inclinatia spre egalitarism, inteles ca rezultat al infaptuirii dreptatii sociale;

e) preocuparea pentru instaurarea unui stat asistential, care sa exercite controlul asupra educatiei, sanatatii si resurselor importante.

Potrivit opiniei lui Ph. Braud, dimensiunile lor doctrinare sunt, mai ales, socialiste; valorile politice și civice promovate - egalitatea, solidaritatea; tematica dominanta in programul politic - serviciile publice, drepturile omului, emanciparea clasei productive etc..

Partidele de centru. Unii cercetatori, nemultumiti de dualitatea politica stanga-dreapta, pe care au considerat-o neacoperitoare si evaziva, au incercat s-o corecteze, introducand conceptul de "centru". Maurice Duverger a contrazis insa, cu argumente, se pare, viabile, acest concept. In lucrarea sa intitulata "Partidele politice", el arata ca "Orice politica implica o alegere intre doua tipuri de solutii (stanga sau dreapta - n.n.): solutiile intermediare se apropie de una sau de alta. Aceasta este echivalent cu a spune ca centrul nu exista in politica".

Adesea se considera ca "centrul" reprezinta stabilitatea politica, continuitatea sociala si ca intruchipeaza consensul. Formatiunile din aceasta categorie au, pe cale de consecinta, o pozitie politica aflata la echidistanta de "dreapta" si de "stanga" si obiective fie nedeterminate, fie marcate de spiritul compromisului, care le faciliteaza influenta asupra acelor segmente sociale in stare de a accepta orice. Desi nu au o doctrina politica consistenta, succesul lor practic nu poate fi tagaduit, mai ales in statele din Europa Nordica (a se vedea cazul Marii Britanii, in primul rand).

Conform lui Ph. Braud, dimensiunile doctrinare ale partidelor de centru sunt personalismul, radicalismul; valorile promovate - justitia sociala, echilibrul intre extremele politice; tematica dominanta in programul politic - economia in serviciul omului, dinamica intereselor.

Partidele de centru si-au reevaluat, in ultima perioada, baza de sprijin (taranimea) intrucat aceasta a cunoscut importante reduceri de efective. In consecinta, partidele din aceasta categorie s-au orientat spre categoriile sociale de mijloc din mediile urban si rural, promovand prin intermediul lor respectul pentru unele ocupatii traditionale (cresterea vitelor, legumicultura, pomicultura etc.) si pentru protejarea naturii.

Miscarile de centru capata diverse expresii politice: centru, centru-stanga, centru-dreapta.

Partidele extremiste (radicale) sunt caracterizate printr-un atasament intransigent fata de un program sau o doctrina. Ele urmaresc impunerea ideilor, programelor politice proprii prin masuri violente, radicale. In cadrul acestei categorii politice, se disting partide extremiste de stanga si de dreapta.

Cele extremiste de dreapta isi concentreaza preocuparile programatice spre discreditarea statului, a institutiilor democratiei reprezentative (preponderent a pluralismului de partide), a principiilor si libertatilor democratice. Partidele din categoria "noii drepte", una din tendintele actuale ale extremei drepte, incurajeaza, intre altele, atitudinile xenofobe si rasiste fata de imigranti, acuzati de provocarea declinului societatii occidentale.

Sisteme electorale

In lucrarea "Partidele politice", Maurice Duverger a explicat sistemul partidist prin ".formele si modalitatile de coexistenta a mai multor partide dintr-o anumita tara", in care numarul partidelor, dimensiunile lor, localizarea geografica, distributia politica a electoratului etc. reprezentau elemente de reper de prima importanta. Ulterior, celebrul sociolog francez a completat abordarea acestei problematici cu repere referitoare la "importanta relativa a partidelor", bazele lor ideologice, caracteristicile organizarii si conducerii acestora ("Sociologie politica", Paris,1967).

SISTEME NECONCURENTIALE (NECOMPETITIVE)

Sistemele neconcurentiale (necompetitive) se impart in sisteme monopartidiste (unipartidiste) si sisteme cu partid hegemon (hegemonic).

Sistemele monopartidiste (unipartidiste) se intalnesc in statele in cadrul carora pluralismul de partide lipseste complet sau este substantial restrans si controlat prin mijloace politice si juridice. Intr-un astfel de sistem pot exista si partide minoritare, dar ele sunt atat de neinsemnate, incat nu exercita vreo influenta semnificativa.

Absenta completa a pluralismului de partide poate avea doua motivatii: instituirea unor interdictii normative exprese (situatii intalnite cel mai frecvent); incetarea de la sine a oricaror activitati ale altor partide (situatii mai mult ipotetice).

In functie de natura partidului unic, sistemele monopartidiste sunt specifice statelor aflate in curs de dezvoltare, regimurilor fasciste si celor comuniste.

- Monopartidismul din tarile aflate in curs de dezvoltare este justificat de necesitatea de a asigura unitatea fortelor sociale, atat in faza luptei de eliberare nationala, cat si in cea pentru consolidarea independentei economice si politice, pentru lichidarea subdezvoltarii si a decalajelor ce le separa de restul statelor lumii. Istoria politica moderna a Romaniei a retinut ca semnificativa, in acest sens, activitatea "partidei nationale", constituita in Tara Romaneasca, in perioada premergatoare Revolutiei de la 1848 (singurul partid politic in activitate, care era purtatorul idealurilor de libertate sociala, nationala si unitate statala) si pe cea a Partidului National Roman din Transilvania, creat la 12 mai 1881, la Sibiu (ca partid de eliberare nationala a romanilor transilvaneni din Austro-Ungaria).

Un model clasic al sistemului cu partid unic este cel intalnit in Turcia, unde Partidul Republican al Poporului, fondat de Mustafa Kemal Atatürk, a guvernat o lunga perioada de timp (1923-1946), fara a deveni totalitar, nici prin ideologie si nici prin structura. Asemenea partide s-au faurit, in toiul luptei anticoloniale, in multe tari din Africa, Asia si America Latina.

- Monopartidismul de tip fascist exclude principiul liberal si democratic al neutralitatii politice a statului, inlocuindu-l cu acela al statului "purtator de idealuri". In acest sens, sunt relevante situatiile intalnite, in perioada interbelica, in Italia, Germania, Spania etc. in care, prin intermediul partidelor unice (fasciste, national-socialiste), s-a ajuns la regimuri totalitare, cu consecinte dintre cele mai nefaste pentru omenire.

- Monopartidismul de tip comunist sustine ca pluralismul de partide nu mai este necesar intr-o societate in care antagonismele de clasa dispar si ca solutia adecvata si necesara, in aceasta situatie, este guvernarea societatii de catre partidul unic (ex. U.R.S.S., Albania, Iugoslavia, Romania, Ungaria).

In concluzie, monopartidismul poate fi acceptat ca o solutie de moment istoric (pentru o perioada limitata in timp), care nu trebuie permanentizata, si numai in situatiile in care el coalizeaza majoritatea fortelor sociale in scopul atingerii unor obiective cu caracter national, constituindu-se ca punct de plecare pentru crearea conditiilor in care sa fie posibila si aparitia altor partide. Asa cum a dovedit experienta istorica, mentinerea pe o perioada mai indelungata a monopartidismului duce, in mod inevitabil, la regim dictatorial.

Sistemele cu partid hegemon (hegemonic se manifesta in regimurile in care la guvernare se afla un partid cu rol central, hegemonic, pe langa care mai exista unul sau cateva partide tolerate, ce pot obtine reprezentare parlamentara, dar au constiinta faptului ca nu ar putea invinge in alegeri si, cu atat mai putin, nu ar putea inlocui partidul hegemonic la conducerea statului. Astfel de sisteme au functionat in cadrul fostelor regimuri comuniste din unele state central si est-europene (ex. R.D.G. - Partidul Socialist Unit German, Polonia - Partidul Muncitoresc Unit Polonez, Cehoslovacia - Partidul Comunist Cehoslovac, Bulgaria - Partidul Comunist Bulgar), dar si in alte situatii (Mexic etc.) in care partidele aflate la putere se folosesc de institutiile guvernamentale centrale si locale sau de diverse masinatii pentru a controla alegerile si a exclude celelalte partide de la posibilitatea castigarii acestora.

Aceste sisteme au fost plasate de specialisti la "jumatatea drumului", intre sistemele cu partid unic si cele cu partid dominant.

SISTEME CONCURENTIALE (COMPETITIVE, PLURALISTE)

Sistemele din aceasta categorie sunt formate dintr-un numar mai mic sau mai mare de partide, care concureaza pentru exercitarea, mentinerea, preluarea sau influentarea puterii politice. Complexitatea fenomenului partidist determina, fara indoiala, temeiuri si modalitati diverse de clasificare a sistemelor pluraliste, mai mult sau mai putin apropiate de realitatea politica. In continuare, vom aborda una din cele mai acceptate si raspandite tipologii ale sistemelor concurentiale, respectiv aceea care le imparte in bipartidiste si multipartidiste.

Sistemele bipartidiste sunt alcatuite din mai mult de doua partide, dar numai doua partide mari, prin influenta electorala si reprezentare parlamentara, participa, prin rotatie, la exercitarea puterii de stat. Conceptul de bipartidism nu indica numarul total de partide dintr-o tara sau alta, ci reda sintetic trasaturile principale ale sistemelor pluraliste cu doua partide puternice.

In lucrarea "Partide si sisteme de partide" (New-York, 1976), politologul italian Giovanni Sartori a realizat una din cele mai relevante caracterizari ale bipartidismului. Potrivit acestuia, sistemul in cauza trebuie sa respecte urmatoarele reguli: 1) numai doua partide, si mereu aceleasi, sa fie in masura sa obtina, alternativ, majoritatea absoluta a voturilor; 2) unul dintre ele sa obtina efectiv o majoritate de locuri in parlament, suficienta pentru guvernare; 3) partidul invingator decide, de regula, sa guverneze singur; 4) alternanta la guvernare sa ramana o expectativa credibila.

Sistemul bipartidist este intalnit in aproape toate fazele dezvoltarii democratice a societatii. El isi are izvorul istoric in perioada luptei maselor populare, conduse de burghezie, pentru inlaturarea absolutismului feudal, atunci cand fortele politice progresiste se constituiau intr-un partid al afirmarii noii societati, iar fortele conservatoare, intr-unul de aparare a starilor de lucruri existente sau de adaptare a acestora la noile conditii istorice.

Un exemplu semnificativ, in acest sens, il constituie sistemul partidist englez din secolul al XIX-lea, dominat de Partidul Conservator si Partidul Liberal, care au alternat in mod democratic la guvernare. La inceputul secolului XX, locul liberalilor a fost luat de Partidul Laburist, care, impreuna cu conservatorii, domina si astazi scena politica engleza. Ilustrativ este si sistemul bipartidist din S.U.A., unde Partidul Republican si Partidul Democrat, de ale caror origini este legata lupta de independenta a coloniilor engleze din America de Nord, guverneaza, prin alternanta, de peste doua secole.

Bipartidismul a fost cunoscut si in Romania, inca de la inceputurile dezvoltarii democratice a tarii, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In perioada respectiva, s-au constituit Partidul Conservator (1871) si Partidul National Liberal (1875), care au dominat viata politica pana la Marea Unire din 1918, asigurand, prin alternanta, guvernarea tarii. Dupa disparitia Partidului Conservator, ca efect al reformei agrare (1921), pe scena politica a aparut un nou partid - Partidul National Taranesc (1926), care impreuna cu Partidul National Liberal au constituit principalele partide de guvernamant. Se poate face, deci, aprecierea ca, pentru o perioada indelungata de timp, bipartidismul a fost sistemul principal al partidismului in Romania. Se impune, insa, precizarea ca in cadrul acestui sistem au mai functionat si alte partide politice, care, de regula, intrau in coalitiile de guvernare. Pe fondul pluralismului, s-a afirmat asadar un bipartidism sui-generis.

Samuel P. Huntington arata ca sistemul bipartidist poate avea partide majoritare si partide minoritare, dar partidul minoritar este suficient de puternic la un moment dat pentru a controla opozitia si a constitui, astfel, un nou guvern.

Tipuri de sisteme bipartidiste Sistemele bipartidiste au cunoscut mai multe variante, dintre care cele mai cunoscute sunt urmatoarele:

- sistemele bipartidiste "pure", "integrale" sau autentice, in care doar doua partide acced alternativ, la anumite intervale, la putere. Acestea obtin impreuna peste 90% din sufragiile exprimate, iar diferenta medie dintre ele nu este mai mare de 2-3 procente. Exemple graitoare sunt, in acest sens, sistemele de partide din S.U.A., Marea Britanie, Australia si Noua Zeelanda;

- sistemele bipartidiste "imperfecte" sau cu "doua partide si jumatate", caracterizate prin faptul ca unul din partidele mari (care totalizeaza, impreuna, 75-80% din optiunile electoratului) are nevoie, pentru a forma guvernul, de sprijinul unui al treilea partid, cu o influenta electorala si parlamentara mai mica decat a fiecaruia din primele doua (de unde si termenul "jumatate"), dar care poate juca, in unele tari, un rol important, chiar decisiv, prin inclinarea balantei catre unul sau altul din partidele mari. Cazurile cele mai tipice le reprezinta sistemele din Germania, Belgia, Irlanda, Canada.

Sistemele multipartidiste se caracterizeaza prin numarul mare de partide ce lupta pentru putere si participa la exercitarea acesteia si prin forta electorala si parlamentara mai redusa a celor mai importante doua partide (in comparatie cu sistemele bipartidiste). Este semnificativ, in acest context, ca partidele cele mai mari controleaza, fiecare, de regula, intre 20-40% din optiunile electoratului, atingand majoritatea electorala extrem de rar si in mod exceptional.

Multipartidismul are, drept urmare, anumite consecinte asupra vietii politice, intre care: a) alcatuirea de coalitii, mai mult sau mai putin omogene sau durabile, pentru exercitarea actului guvernarii, de catre partidele importante, care "conteaza" in lupta pentru putere. Coalitiile create de aceste partide se destrama frecvent inainte de incheierea legislaturii, fenomen ce determina instabilitate la guvernare, alegeri parlamentare anticipate, confruntari ideologice, doctrinare si propagandistice puternice; b) constituirea de guverne relativ instabile, intrucat partidele in cauza cad cu greu de acord asupra directivelor de guvernare; c) instrainarea, intr-o anumita masura, a partidelor de propriile lor programe, intrucat coalitiile presupun compromisuri de diferite nuante. Reprezentarea exagerata a numeroaselor tendinte ale electoratului exprima o fidelitate relativ limitata a segmentelor de alegatori, uneori greu de conciliat intre ele, situatie ce ingreuneaza formarea echipelor guvernamentale si poate conduce, in consecinta, la alegeri repetate (a se vedea cazul Elvetiei); d) cresterea rolului parlamentului in detrimentul executivului. Un asemenea proces ar putea dauna coerentei politicii guvernamentale, constransa la concesii si compromisuri si, uneori, la repetarea alegerilor (intre 1989-1990, Grecia a cunoscut trei campanii electorale).

In lucrarea intitulata Ordinea politica a societatilor in schimbare, Samuel P. Huntington releva, astfel, pe buna dreptate, ca "intr-un sistem multipartid, prin el insusi, nici un partid nu poate nici sa constituie un guvern, nici sa se ridice deasupra rivalilor sai. Unele partide sunt mai mari decat altele, insa crearea unui guvern reclama o coalitie de cateva partide si cateva coalitii ar putea constitui baza pentru un guvern".

Tipuri de sisteme multipartidiste. Sistemele multipartidiste contemporane sunt de mai multe tipuri. Unele din cele mai cunoscute sunt sistemele cu partid dominant si sistemele multipartidiste echilibrate ale caror caracteristici le vom detalia in cele ce urmeaza.

- Sisteme cu partid dominant. Sistemele din aceasta categorie au aparut inainte sau dupa cel de-al doilea razboi mondial intr-o serie de tari (Italia, Suedia, Norvegia, Islanda, Danemarca, India, Japonia etc.) si continua sa se manifeste si in prezent.

Expresia "partid dominant" (lansata in 1951) face trimitere la acele sisteme in care influenta, pozitia si rolul central pe care partidul dominant le are in societate si stat sunt atat de semnificative, incat el reuseste sa impuna sistemului politic principalele sale caracteristici si sa ii conditioneze hotarator dinamica. Partidul dominant isi surclaseaza rivalii pentru o lunga perioada (reducandu-i la roluri politice minore) si isi pune amprenta, prin doctrina si stilul sau de conducere, asupra intregii natiuni.

Partidul dominant obtine, intr-un lung sir de alegeri libere (in cel putin 4 legislaturi consecutive), in mod regulat, un numar considerabil de locuri in parlament, nu intotdeauna majoritatea absoluta, dar, oricum, suficient (in jur de 40%) ca sa poata guverna de unul singur, cu personal numit exclusiv de el. Astfel, acesta face parlamentul sa functioneze si sa aleaga politicile publice fara a trebui sa suporte vreo presiune semnificativa din partea altor formatiuni politice.

Una din consecintele sistemului cu partid dominant este faramitarea restului esichierului politic in partide mai mici (de regula, in numar de patru sau cinci, care nu reusesc sa obtina, individual, decat intre 10-20% din voturi sau chiar mai putin). Ele ar putea indeparta de la putere partidul dominant, cu conditia sa se coalizeze, ceea ce este mai greu de realizat, datorita diversitatii platformelor si ideologiilor lor.

Caracteristic pentru sistemele cu partid dominant este ca partidul in cauza domina, dar nu monopolizeaza viata politica, ca partidul unic si, intr-o oarecare masura, trebuie sa tina seama de celelalte grupuri de actori politici. In unele momente, au existat sisteme cu partid dominant si in Birmania, Malaezia, Singapore, Coreea de Sud, Pakistan si unele state africane.

Veleitatea partidelor dominante de a reprezenta singure, interesele natiunii, insumand pe cele ale diferitelor clase sociale, a dat nastere la fractiuni in sanul acestora, fiecare fractiune avand in frunte un lider cunoscut care prelua functia de prim-ministru de fiecare data cand guvernul era uzat sau discreditat. In acest fel, pluralismul de partid a functionat ca substitut pentru pluralismul din societate. Situatia vizeaza, cu predilectie, partidele social-democrate din Suedia si Norvegia, Partidul Liberal-Democrat din Japonia, Partidul Congresului din India etc., care au dominat decenii in sir scenele politice ale statelor mentionate, in perioada postbelica. Partidul Conservator britanic a dobandit, dupa 1990, unele dintre caracteristicile partidului dominant. Aceasta situatie a determinat, in buna masura, factionalizarea sa.

- Sistemele de partide "echilibrate" au drept trasaturi absenta unui "partid mare" de pe scena politica si exercitarea de roluri active de catre cateva partide de nivel mediu si "partide mici". O asemenea conformatie a esichierului politic face ca raportul de forte dintre principalii protagonisti sa fie caracterizat printr-un relativ echilibru si printr-o relativa stabilitate a influentelor lor politico-sociale si electorale. In sistemele din aceasta categorie, cele mai puternice partide obtin, de regula, 25-30% sau putin peste 30% din voturile valabil exprimate. Cele mai semnificative exemple de astfel de sisteme se intalnesc in Franta, Belgia, Olanda, Finlanda, Elvetia, Israel, Portugalia etc..

Sistemul de partide este un ansamblu structurat de relatii care pot fi de cooperare sau conflictuale. Este de retinut insa ca toate partidele sunt, in principiu, concurente intre ele, chiar in cazul in care apartin aceleiasi familii ideologice. In acelasi timp, partidele sunt, de regula, nationale, desi ele se regasesc si in context international (Internationala socialista, Internationala liberala, Internationala partidelor crestin-democrate etc.).

SISTEMELE ELECTORALE

Sistemele electorale majoritare. Scrutinul majoritar este cel mai vechi mod de scrutin si, totodata, cel mai utilizat. Potrivit datelor publicate in anul 1993, de Uniunea Interparlamentara, cu sediul la Geneva, nu mai putin de 83 de state aveau, la baza legilor lor electorale , acest sistem de alegere.

Sistemul electoral majoritar presupune castigarea mandatului de catre candidatul care obtine cele mai multe voturi in circumscriptia respectiva (majoritatea absoluta sau relativa), pe baza principiului the Winner takes all (invingatorul ia totul) sau First past the post system (cel din frunte obtine mandatul).

Sistemul este emblematic pentru marile democratii anglo-saxone (S.U.A., Marea Britanie, Canada si Noua Zeelanda) cu regimuri politice bipartidiste sau multipartidiste restranse.

Tipologia modalitatilor de scrutin din sistemele electorale majoritare. Cele mai cunoscute si uzitate modalitati de scrutin majoritar, in democratiile occidentale, sunt cele uninominale cu unul sau doua tururi de scrutin.

- Scrutinul majoritar uninominal cu un singur tur este acela in cadrul caruia candidatul care obtine cel mai mare numar de voturi este ales, indiferent daca acesta obtine majoritatea absoluta sau relativa (cu un procentaj redus, de exemplu 20%, un candidat poate sa castige mandatul parlamentar pus in joc, daca nici un contracandidat nu obtine mai mult).

- Conform scrutinului majoritar uninominal cu doua tururi, candidatul trebuie sa obtina cel putin jumatate plus unul din voturile exprimate pentru a fi ales. In conditiile in care nici un candidat nu reuseste sa obtina, din primul tur, majoritatea absoluta de sufragii (voturi), se procedeaza la al doilea tur. In acest caz, sunt doua feluri de reglementari electorale: fie este suficienta majoritatea simpla in turul secund, fie, mai frecvent, se procedeaza la balotaj intre primii doi candidati clasati dupa numarul de voturi obtinut in primul tur, castigatorul avand nevoie in acest caz de majoritatea absoluta de sufragii pentru a fi ales.

Avantajele si dezavantajele sistemelor electorale majoritare. Analistii politici au semnalat avantajele si defectele sistemelor majoritare. Printre avantaje pot fi enumerate:

a) simplitatea modului de scrutin, care mareste gradul de intelegere a procesului electoral de catre alegatori si permite un control social eficient al alegerilor;

b) caracterul lor foarte competitiv si eficient, intrucat asigura cea mai buna stabilitate politica (parlamentara si guvernamentala) a unei tari. Democratiile britanica si americana sunt dovezi elocvente in acest sens. Se poate spune ca bipartidismul caracteristic regimurilor politice din Marea Britanie si S.U.A. presupune acest mod de scrutin, de pe urma caruia el se fortifica.

Cele mai relevante dezavantaje ale sistemelor majoritare sunt urmatoarele:

a) raspund intr-o prea mica masura criteriului reprezentativitatii. Sistemele majoritare sunt mai degraba eficiente, decat echitabile;

b) acorda o importanta maxima "principiului majoritatii", ca interpretare primara a sensului democratiei. Cu alte cuvinte, in viziunea acestui model electoral, puterea trebuie sa apartina in intregime candidatului (partidului) care obtine majoritatea voturilor la nivelul circumscriptiei, fie ea si majoritate relativa, asa cum se intampla de multe ori;

c) distorsionarea rezultatelor, reflectata in suprareprezentarea parlamentara a castigatorilor (partidelor mari) si subreprezentarea invinsilor (partidelor mici). Astfel, prin intermediul acestui mod de scrutin, un partid poate ajunge la o covarsitoare majoritate parlamentara in conditiile unei victorii la limita la nivelul fiecarei circumscriptii, context in care opozitia ar putea sa nu fie reprezentata. In consecinta, principiul majoritatii poate transforma o simpla depasire a adversarului intr-un triumf total, si o infrangere la limita - intr-un dezastru[2].

d) un partid poate obtine majoritatea parlamentara, castigand la limita in majoritatea circumscriptiilor, dar avand pe ansamblul national un numar mai mic de voturi decat partidul de opozitie, ceea ce ridica, din nou, semne de intrebare in privinta sensului democratiei. Explicatia consta in faptul ca obtine majoritatea parlamentara partidul care castiga in cele mai multe circumscriptii electorale, nu cel care este votat de mai multi alegatori, circumscriptiile neavand un numar identic de alegatori.

Consecintele sistemelor electorale majoritare. Una din consecintele sistemelor electorale majoritare in circumscriptii uninominale (single member constituency) este aparitia sistemelor bipartidiste (two - party system). Acest lucru se intampla pentru ca sistemul, fiind deosebit de competitiv si de drastic cu invinsii, descurajeaza alegatorii sa voteze un partid mic, fara sansa de a se plasa pe primul loc in circumscriptia respectiva. Se produce, astfel, polarizarea logica a optiunilor, din dorinta cetateanului de a nu-si risipi votul si de a-l face "util". Pe de alta parte, din perspectiva partidelor, principiul majoritatii stimuleaza concentrarea politica in doi poli de putere, exercitand presiune asupra partidelor mici de a renunta la identitatea lor si de a veni spre unul din cele doua partide mari, unde exista sansa de a guverna.

Sistemul majoritar cu doua tururi atenueaza efectul discriminatoriu (exclusivist) al sistemului majoritar cu un singur tur, in loc de doua partide ramanand pe scena patru-cinci partide semnificative.

Sistemele electorale cu reprezentare proportionala. Daca scrutinul majoritar este cel mai vechi si mai folosit, reprezentarea proportionala nu este astazi intr-o stare de inferioritate, multe state adoptand-o. Ea este aplicata, in zilele noastre, in 57 de tari (date publicate, in 1993, de Uniunea Interparlamentara, cu sediul la Geneva) .

Reprezentarea proportionala inseamna a atribui fiecarui partid sau formatiune politica un numar de mandate proportionale cu forta sa numerica reala. In cazul reprezentarii proportionale, repartitia mandatelor necesita calcule matematice adesea complexe.

Tipologia sistemelor electorale cu reprezentare proportionala. In practica electorala, sistemele cu reprezentare proportionala se manifesta sub formele a doua modele de baza:

- reprezentarea proportionala integrala (potrivit acestui model, intreaga tara este o singura circumscriptie electorala. Odata totalizate voturile la nivel central, repartizarea mandatelor este o operatie extrem de simpla din punct de vedere matematic);

- reprezentarea proportionala apropiata sau aproximativa (alegerile se desfasoara in mai multe circumscriptii, repartizarea mandatelor facandu-se la nivelul acestora. Acest mod de scrutin implica o neconcordanta intre numarul de voturi la nivel national si numarul de mandate conferit, dat fiind ca circumscriptiile nu poseda acelasi numar de alegatori. Strict matematic, cu cat exista mai putine mandate, cu atat este mai dificil sa se asigure o repartizare care sa reflecte fidel ponderea relativa a fiecarui partid sau coalitii de partide.

Reprezentarea proportionala pe liste de partid este metoda electorala cea mai frecvent aplicata in Europa. Ca exemple, putem mentiona situatiile din Spania, Portugalia, Olanda, Belgia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, majoritatea tarilor din Europa Centrala si de Est, inclusiv din Romania . Chiar daca exista mici diferente tehnice, in principiu este vorba de acelasi lucru: alegatorii voteaza una din listele propuse de partide in circumscriptii plurinominale, locurile atribuindu-se in functie de procentele obtinute, dupa redistribuirea voturilor obtinute de partidele care nu au trecut pragul electoral. Si in acest caz se manifesta o distorsionare a rezultatelor in favoarea partidelor mari, datorita faptului ca "resturile" (voturile care nu au atins limita minima) se redistribuie partidelor intrate in parlament, proportional cu performanta electorala directa.

Avantajele si dezavantajele sistemelor electorale cu reprezentare proportionala. Sistemele cu reprezentare proportionala au o serie de avantaje, printre care:

a) asigura electorilor egalitatea sugragiilor (parlamentul rezultat reflectand cu exactitate tendintele diferite ale corpului electoral);

b) favorizeaza multipartidismul, indiferent de marimea partidelor, dar si independenta acestora (prin neobligativitatea coalitiilor);

c) asigura reprezentarea minoritatilor, proportional cu voturile obtinute;

d) promoveaza justitia electorala (echitatea);

e) acorda prioritate programelor politice si nu personalitatilor din cadrul partidelor aflate in competitie;

f) calculele electorale prezinta rigoare matematica.

Sistemele electorale mentionate, mai ales cele pe liste de partid, au si o serie de dezavantaje. Unul dintre acestea este faptul ca, spre deosebire de scrutinul majoritar, alegatorii voteaza o lista de candidați si nu un reprezentant anume al partidului. Situatia confera partidelor un rol capital in desemnarea candidatilor, incurajand astfel obedienta fata de oligarhia partidului si, mai grav, dand mandatului un caracter imperativ. Cheia alegerilor trece, astfel, in mainile "statelor majore" ale partidelor, care isi dispun candidatii pe lista, de obicei, dupa criteriul fidelitatii si al disciplinei si nu, in mod special, dupa acela al competentei.

Sistemele electorale mixte. Nevoia de a gasi un sistem electoral deopotriva operational (ca cel majoritar) si just (ca cel al reprezentarii proportionale) a dus la cautarea unor solutii care sa imbine, pe cat posibil, avantajele fiecaruia din cele doua mari sisteme si care sa inlature neajunsurile amandurora. Reusita nu a fost insa pe masura eforturilor depuse si a asteptarilor.

Sistemele mixte se aplica in peste 20 de tari.