Planul Schuman piatra de temelie a UE

Planul Schuman piatra de temelie a UE

Consacrat de istorie drept " Planul Schuman " strategia de solutionare a eternelor divergente franco-germane si de contopire a productiilor de carbune si otel , a fost initial trasata in liniile esentiale de catre Jean Monnet .

Acesta ii prezinta ministrului de externe al Frantei , in acel moment , Robert Schuman , planul convingandu-l sa ia asupra sa paternitatea unei institutii complexe , bazata pe un principiu simplu - "Europa nu se va face dintr-o data intr-o constructie de ansamblu", ci ea se va contura treptat , "prin realizari concrete , creand mai intai o solidaritate de fapt".[1]

Comisarul Planului Francez concepuse o institutie numita : " Inalta Autoritate a Carbunelui si Otelului " , insarcinata sa desfiinteze barierele vamale la cele doua produse, foarte importante pentru productia de armament . Privind lucrurile din aceasta perspectiva, putem spune ca aceste doua materii prime nu au fost alese arbitrar, initiatorul planului dandu-si seama ca organizand o arie comuna de productie si de desfacere a acestor materii prime in care sa fie parteneri fostiibeligeranti , ar duce la crearea unui climat de stabilitate .

Deoarece aceasta"micro-Europa " nu se referea decat la un domeniu foarte restrans , guvernele tarilor participante puteau accepta sa renunte la prerogativele lor din acest sector , in folosul institutiilor supranationale .

Avand aceste obiective Inalta Autoritate purta o semnificatie istorica , in stare sa mobilizeze opiniile publice : Germania si Italia se aflau pe picior de egalitate cu invingatorii lor , se intorcea astfel cu mare rasunet o pagina memorabila , prin mesajul ei , a istoriei .

Totusi , crearea unui pol al industriei grele in Europa fusese deja sugerata .

Pe 1 Ianuarie 1949 cancelarul Adenauer, preocupat sa vada ridicat controlul unilateral asupra Ruhrului , exercitat de la sfarsitul conflictului de catre invingatori , propusese inlocuirea lui cu" o asociatie de drept internationalpe baza cooperativa. In aceasta asociatie, Germania ar intra cu feroasele din Ruhr , Franta cu minereul din Lorena , , Belgia cu industria ei grea " .

Aceeasi idee fusese reluata apoi de deputatul laburist Frederic Lee, in fata Adunarii Consultative a Consiliului Europei; ea figura in recomandarile facute de Adunarea Comitetului de Ministri .

Insa Planul Schuman gaseste raspunsul ideal intrebarilor formulate pana atunci , el combinand aceasta solutie tehnica cu un proiect politic mult mai vast si cu implicatii mult mai serioase pentru statele participante .

Robert Schuman aduce unele modificari de substanta planului primitsi in ziua de 9 mai 1950 il prezinta guvernului francez obtinand suportul neconditionat al acestuia .

Cu toate ca planul reprezenta o oferta si generoasa pentru Germania ,el ramanea deschis tuturor celorlalte tarieuropene ,primul stat care face un pas in acest sens este Italia .

Avandu-se in vedere scopul urmarit prin promovarea planului Schuman, guvernul francez propune "plasarea ansamblului productiei franco-germane a carbunelui si otelului sub o Inalta Autoritate comuna, intr-o organizatie deschisa participarii altor tari ale Europei".[2]

Unirea productiei de carbune si otel , este sustinuta si intr-o declaratie a guvernului francez: " va oferi imediat o baza comuna pentru dezvoltarea economica , ca un prim pas in federalizarea Europei si va schimba destinele acelor regiuni care multa vreme au fost harazite productiilor de armament pentru razboaie si ale caror victime constante au fost chiar ele."[3]

In viziunea guvernului francez solidaritatea in productia astfel realizata ,va face ca orice razboi intre fostele beligerante , Franta si Germania , sa fie imposibil in viitor din punct de vedere material .

Constituirea unei puternice unitati de productie, deschisa tuturor tarilor doritoare sa participe la ea si capabila intr-un anumit moment sa ofere tuturor statelor in conditii identice ,elementele de baza ale productiei industriale ,a pus bazele ,a lansat ipotezele unei reale unificari economice .

Metodele inspirate din teoria functionalista si care trebuiau sa realizeze federatia erau urmatoarele :

inceputul sa se faca prin crearea unei solidaritati de facto intre tarile europene , prin intermediul unei realizari concrete si in etape renuntandu-se la incercarile de a uni dintr-o data statele Europei de Vest ;

sa se puna bazele unei unificari economice , in prima instanta ,prin stingerea laolalta a productiei de baza , carbune , otel ;

sa se infiinteze o " Inalta Autoritate ", care sa fie independenta de guverne , dar ale carei decizii sa fie obligatorii pentru acestea .

In opinia partizanilor integrarii vest - europene , Declaratia lui R. Schumann este considerata a fi prima abordare realista a problemelor privind integrarea , ea ramanandpentru multa vreme"Charta integrarii europene ".

Propunerile guvernului francez sunt amplu dezbatute si analizate de mai toate guvernele vest - europene , ele fiind urmate de aprinse discutii interguvernamentale pentru incheierea unui tratat ale carui baze le-ar fi reprezentat principiile enuntate in Declaratia lui Schuman. Rezultatele concrete incep sa apara cand principiile declaratiei mai sus amintite sunt acceptate de catre 5 tari : Republica Federala Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg.[4] Dupa ce acordul oficial al acestor state s-a dat, vor urma noua luni de negocieri care au avut drept finalizare , semnarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Infiitare a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.

Evenimentul petrecut la 18 aprilie 1951 reprezinta primul si cel mai important pas spre ceea ce vom numi mai tarziu U.E. Acest tratat reprezinta o victorie morala a tuturor statelor semnatare inpotriva vointei egocentrice si individualiste a propriilor guverne, el deschizand drum diplomatiei acolo unde se credea ca rezolvarea e razboiul.

Caracteristica principala a tratatului ar fi ca prin intermediul lui , statele semnatare transfera anumite puteri unei institutii[5], compusa din 9 membri, membri care au activitate independenta fata de guvernele tarilor pe care le reprezinta.

Tratatul semnat la Paris a dus la crearea de organisme care sa promoveze si sa protejeze interesele statelor semnatare. Astfel amintim: Adunarea Comuna, modelata dupa Parlamentul Consiliului Europei, un Consiliude Ministri (ce reprezenta interesele statelor membre) si nu in ultimul rand o Curte de Justitie.

Un eveniment demn de retinut este faptul ca Anglia[6] a refuzat inca de la inceput sa participe la acest proiect, dar acest lucru nu a influentat desfasurarea ulterioara a evenimentelor.

Prin ratificarea tratatului, parlamentele celor sase tari si-au creat prima organizatie supranationala cu caracteristici federale, pentru prima oara a fost infiintata o autoritate europeana comuna (CECO), careia guvernele membre i-au transferat o parte din puterile lor suverane.

Se trece astfel de la Europa "cooperarii" la Europa "integrarii", cautandu-se astfel domeniile cele mai potrivite care sa fie alaturate.

Ajungandu-se in acest punct, Franta considera ca cele mai potrivite domenii ar fi: transporturile si energia, in special energia nucleara. Germania federala si tarile Benelux-ului opineaza ca cel mai potrivit segment il reprezinta comertul.

Printr-un memorandum prezentat pe 18 mai 1955, guvernul olandez sugereaza ca liberul schimb aplicat carbunelui si otelului sa se extinda la toate produsele, punandu-se accentul pe realizarea unei piete comune a transporturilor si a energiei.

Ulterior prezentarii acestui memorandum, ministrii afacerilor externe ai celor 6 tari s-au intalnit pe 1 si 2 iunie la Messina, unde au aprobat o rezolutie prin care considera ca a sosit momentul sa se deschida o noua etapa pe drumul constructiei europene, etapa ce putea fi realizata in primul rand in domeniul economic. Ei apreciaza ca trebuie continuat procesul de creare a Europei unite, in primul rand prin dezvoltarea institutiilor comune si prin infiintarea altora, prin fuziunea progresiva a economiilor nationale, prin crearea unei piete comune si armonizarea politicii sociale, politica indispensabila mentinerii Europei pe locul pe careil ocupa in lume.

Totodata, cei 6 ministri au decis sa organizeze o conferinta interguvernamentala, care sa studieze crearea unei uniuni vamale intre cele 6 tari si a unei organizatii comune pentru dezvoltare si utilizarea energiei atomice.

Conferinta interguvernamentala s-a tinut la Bruxelles in iarna anilor 1955-1956, sub presedintia lui Paul Henri Spaak, si in aprilie 1956 sunt prezentate guvernelor concluziile finale si modul in care uniunea vamala si exploatarea in comun a energiei atomice ar trebui organizata. Toate acestea au luat forma unui raport care a fost aprobat de catre ministrii de externe intruniti la Venetia in 1956, trecandu-se apoi la elaborarea proiectelor de tratate, necesare pentru ca aceste propuneri sa prinda viata. Conferinta si-a reluat lucrarile la Bruxelles in primavara lui 1957, astfel ca la 25 martie 1957 la Roma au fost semnate cele doua documente: "Tratatul pentru infiintarea Comunitatii Economice Europene" si"Tratatul pentru infiintarea EURATOM".[7]

Sub aspectul institutional cele doua tratate sunt asemanatoare cu cel privind infiintarea CECA, in sensul ca prevad organe: executive, parlamentare, judiciare si interguvernamentale.

Puterile organelor executive sunt insa mai reduse decat ale Inaltei Autoritati, lipsindu-le si caracterul supranational.

Aceste tratate au avut ca efecte: abolirea barierelor vamale, a restrictiilor cantitative si instituirea tarifului vamal comun.

In decursul anului 1957 cele doua tratate au fost ratificate de catre parlamentele statelor membre si au intrat in vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

Urmatorii pasi spre U.E trebuiau facuti in sensul unificarii institutiilor similare ale celor trei comunitati europene, astfel principalele probleme erau depasite, singura preocupare pentru viitor fiind cooptarea de noi membri si continuareastrategiei de perfectionare si adaptare a institutiilor deja existente.