Relansarea comunitatii si summitul de la haga

RELANSAREA COMUNITATII SI SUMMITUL DE LA HAGA

In anii '60 CEE nu ramane decat o uniune vamala, care tocmai ii si permite sa aplice politici economice comune vis-a-vis de lumea exterioara. Colaborarea in cadrul acestor politici duce la schimbari esentiale: infiintarea unui buget al CEE, destinat sa finanteze functionarea acesteia ajutand mult la prosperarea economica a celor 180 mln. de locuitori din cele Sase state. Aceasta integrare stimuleaza activ cresterea economica si intarirea institutiilor supranationale (Comisia) sau interguvernamentale (Consiliu de Ministri). Ultimele se vor afla intr-o cautare continua a consensului dintre natiuni si a deciziilor comune, aplicabile in toate tarile. Discutia cea mai aprinsa va fi in domeniul politic, unde Ch. de Gaulle de doua ori se va folosi de dreptul de veto pentru a bloca intrarea Marii Britanii in Comunitate (9 august 1961 si 10 mai 1967), a jucat un rol deosebit si pozitia sa diferita fata de supranationalitate. Abia demisia sa la 27 aprilie 1969 permite schimbari esentiale pentru relansarea Comunitatii.

Georges Pompidou si summitul de la Haga

La 1-2 decembrie 1969, la Haga, are loc reuniunea la nivel inalt. La initiativa Frantei este semnat un acord triplu care urmarea trei scopuri: desavarsirea, extinderea si aprofundarea integrarii europene. Desavarsirea prin incheierea implementarii unui sistem financiar intemeiat pe resurse proprii (propunerea Hallstein din 1965), extinderea prin relansarea negocierilor cu Anglia, Irlanda, Danemarca si aprofundarea integrarii europene prin crearea Uniunii Economice si Monetare. Rolul lui Georges Pompidou este unul impresionant. Pe de o parte presedintele Frantei incerca sa edifice o Europa puternica pentru a nu permite intarirea grabnica a Germaniei si evitarea unui dezechilibru european, iar pe de alta parte dorea repunerea sub semnul intrebarii a hegemoniei dolarului. Pentru a realiza aceasta, Franta avea nevoie de aliatii sai europeni. Ch. de Gaulle dovedise deja, ca Franta de una singura, nu e in stare sa se opuna. Dupa negocieri lungi, G.Pompidou cade de acord, ca Marea Britanie sa intre in CEE, insa ii inainteaza acesteia un sir de conditii, precum 'finisarea edificarii Pietei Comune', formarea pe viitor a Uniunii Monetare etc. Partenerii europeni convin asupra catorva puncte:

adoptarea regulamentului financiar definitiv al Pietei Comune Agricole

lansarea negocierilor de adeziune a Irlandei, Marii Britanii, Danemarcii si Norvegiei, in iunie 1970

vointa de 'a crea o comunitate a stabilitatii si cresterii economice', al carei instrument sa devina 'Uniunea Economica si Monetara'

In februarie 1970 G. Pompidou intreprinde o vizita in SUA, unde este intalnit de numeroase manifestatii impotriva politicii statului francez in conflictul israeliano-arab. Aceasta calatorie tensioneaza si mai mult relatiile dintre SUA si Franta. Ultima decide consolidarea coordonarii unei Europe demne sa reziste dictatului american in domeniul politic, economic si monetar. Presedintele francez propune la Haga, dupa consultatii cu Consiliul de Ministri din martie 1971 si martie 1972, emanciparea monedelor nationale europene fata de dolar, iar decizia presedintelui american din 15 august 1971 de a suspenda in mod unilateral convertibilitatea dolarului devine un argument in plus pentru o politica monetara europeana independenta de SUA. Asa dar, alegerea lui G. Pompidou la 15 iunie 1969 a dus la relansarea politicii de integrare europeana.

Tripticul de la Haga

Desavarsirea

Franta este foarte interesata sa obtina o reglementare financiara definitiva pentru politica agrara comuna, ceea ce si primeste la 21 aprilie 1970 prin decizia privind inlocuirea contributiilor financiare nationale cu resurse proprii, alimente, pe langa taxe vamale si impozite din incasarile TVA-ului in fiecare stat membru pana la nivelul de un 1%. Un alt pas important este intarirea prerogativelor autonomiei bugetare ale Comunitatilor prin Tratatul de la Luxembourg (22 aprilie 1970) si de la Bruxelles (22iunie 1975). In 1975 apare Curtea de Conturi. Urmatorul pas vor fi alegerile parlamentare universale si directe si incepand cu 1979, aceasta conferea Asambleei un caracter institutional fara precedent si o veritabila putere bugetara. In 1970 incepe o adevarata cooperare politica in baza raportului contelui belgian Davignon. Acest raport a insemnat armonizarea politicii externe ale statelor membre in cadrul unor reuniuni regulate ale ministrilor, care instituisera un comitet politic. Ministrii a noua state adopta in 1973 la Copenhaga o 'declaratie a identitatii europene', prin care exprima responsabilitati Europei Comunitare in relatiile interne. O pozitie comuna adopta in noiembrie 1973 fata de conflictul arabo-israelian, iar in 1974 fata de Cipru. Cooperarea diplomatica e asistata de cea politieneasca, astfel in 1976, ministrii de interne se convoaca intr-o grupa TREVI pentru lupta comuna impotriva terorismului. In afara cooperarii institutionalizate vor ramane problemele legate de aparare. Dupa venirea la putere in Franta a lui Valery Giscard d'Estaing, conducatorii statelor membre infiinteaza un Consiliu European, care se reuneste de trei ori pe an pentru a coordona problemele politice. Aceasta institutie e de altfel propunerea lui Ch.de Gaulle sau a lui Fouchet, modelata la conditiile anului 1974. Desi acest consiliu nu prefigureaza in nici un document comun, el devine repede un centru politic al Comunitatii. O alta etapa importanta a desavarsirii va urma in anii '80.

Aprofundarea

Prevedea o implicare mai profunda a CEE in domeniul economic si monetar. Planul de actiune in acest domeniu e redactat de Pierre Werner, Prim-ministrul Luxembourgului. Conform planului, Consiliul prevede din 1970 crearea unui centru de decizie unic pentru politica economica si a unui sistem comunitar de banci centrale. In aprilie 1972 cele Sase tari fondatoare a CEE creeaza 'sarpele monetar', iar diferenta instaurata intre cursul de schimb a doua monede nationale nu putea depasi 1,12%. Se implementeaza un sistem de paritati quasifix intre monedele europene. Aceasta da un impuls functionalismului Pietei comune. Perioada urmatoare e tulburata de criza petroliera si cresterea brusca a inflatiei, depresiunea din 1973, reunificarea RFG etc. In 1978 proiectul Uniunii Monetare devine actual ca initiativa franco-germana. Sistemul monetar european (SME) intra in vigoare din 13 martie 1979 intre RFG, Franta, Benelux, Italia, Danemarca si Irlanda. Acum diferenta de schimb urma sa nu depaseasca 2,25% (pentru Italia - 6%). E indicata si unitatea monetara ECU-ul, ca instrument de referinta pentru autoritatile monetare, dar marca germana, in calitate de moneda forte in cadrul Uniunii, ramane sa domine SME.

Extinderea. Aderarea Marii Britanii, Danemarcii si Irlandei la structurile comunitare

Al treilea principiu al acordului de la Haga a fost concretizat in cadrul Tratatului din 22 ianuarie 1972. Negocierile cu Marea Britanie, Danemarca, Irlanda si Norvegia au durat din 1969 pana la 1972. Primele trei devin membre ale CEE dupa ce hotararile de aderare sunt supuse unui referendum national, si doar populatia Norvegiei refuza cu 54% din voturi intrarea in Comunitate. Marea Britanie, care isi urmarea scopul propriu mult mai insistent decat pe cel comunitar, revine in 1974 la negocierea unui mecanism corector care sa diminueze contributia Marii Britanii la bugetul comunitar. In baza acestor aranjamente, guvernul laburist a lui Harold Wilson inainteaza la referendumul din 5 iunie 1975 confirmarea britanicilor pentru aderare. Rezultatele sunt de 67% pro si 32% contra. Anglia va avea multe avantaje din intrarea sa in Uniune. La randul sau Comunitatea devine a celor Noua, marindu-si teritoriul, numarul populatiei si piata comuna. Rolul Europei Comunitare pe arena internationala devine mai profund, iar relatiile cu SUA se amelioreaza. Apar insa un sir de probleme legate indeosebi de Marea Britanie, unde indiferent de culoarea partidului de la putere, negocierea unui statut privilegiat in CEE ramanea o politica de stat. Britanicii au fost totdeauna nemultumiti de PAC, precum si de conditiile financiare a tarii lor in cadrul Comunitatii. La 26 iunie 1984, in timpul guvernarii premierului M.Thatcher, Consiliul European pune capat la Fontainebleau discutiilor indelungate, adoptand un 'Mecanism Corector' referitor la problemele bugetare. Chiar si dupa aceasta, englezii nu vor rata momentul de-a face uz de dreptul de veto, pentru a-si apara interesele nationale, fara menajamente fata de cele ale partenerilor comunitari. Tratatele de adeziune fixeaza reprezentanta tarii in organele institutionale si etapele de adeziune. Negocierile dintre membrii Comunitatii devin mai complicate si de lunga durata, dar in acelasi timp mai necesare, pentru a ramane o unitate europeana la luarea diferitor decizii importante.

3. Importanta Relansarii Comunitatii Europene la finele anilor' 60

In majoritatea documentelor fondatoare a Comunitatilor este subliniat, ca orice stat european poate deveni membru al Comunitatii. Conditiile de admitere si adaptare la conditiile comunitare sunt diferite pentru aceste tari si se negociaza in mod individual pentru fiecare membru candidat. Tratatul de aderare este supus in mod obligatoriu ratificarii sau referendumului national, precum si ratificarii de catre fiecare stat membru. Din 1967 patru state devin candidati oficiali la intrarea in Comunitate, dintre care doar norvegienii vor refuza. Norvegia avea doar 3% de teren cultivabil din evntuala Comunitate a celor zece, iar preturile inalte la produsele agricole ii permiteau sa sustina populatia acestor regiuni. Intrarea in CEE putea duce la o catastrofa pentru agricultura norvegiana. Nici tarifele industriale comune nu satisfaceau Norvegia, iar regimul de pescuit provoaca o contestare vie in randul populatiei locale. Toate aceste probleme au fost negociate cu cei Sase si s-a ajuns la un numitor comun. CEE era gata sa ia in consideratie particularitatile economice, sociale si demografice ale Norvegiei, insa populatia respinge si aceasta propunere. Europa celor Noua includea 256 mln. de populatie, realizand anual o productie de 700 mln. dolari americani, si devine unul din cei mai importanti parteneri de afaceri internationali. RFG si Franta vor incerca noi relansari ale Comunitatii, astfel contribuind la intarirea celor trei parti ale Tripticului de la Haga.