Reconsiderarea titlului cu care se aplica legea straina in contextul dreptului comunitar european si al conventiilor internationale

Reconsiderarea titlului cu care se aplica legea straina in contextul dreptului comunitar european si al conventiilor internationale

Constructia comunitara a manifestat chiar de la inceput o preocupare aparte pentru regulile de conflict si rezolvarea raporturilor de drept international privat, aceasta chestiune fiind strans legata de functionarea efectiva a celor patru libertati: libera circulatie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor. Chiar daca din perspectiva teoriei dreptului comunitar, piata este unica si interna, oamenii actionand intr-un spatiu de interese comun, iar conduita lor este reglementata de un drept comunitar, integrat in sistemele nationale de drept, in afara de aceste norme, cetatenii statelor membre se supun normelor de drept intern edictate de autoritatile nationale ale statelor membre. Chiar daca prin Tratatul de la Maastricht a fost instituita o cetatenie europeana, ce da un suport politico-juridic functionarii efective celor patru libertati, totusi ea nu se dobandeste decat pe baza cetateniei acordate de un stat membru, iar in continutul sau, cetatenia acordata de un stat este mult mai bogata, chiar daca in privinta exercitiului sau, cetatenia europeana este mult mai extinsa, permitand exercitarea drepturilor conferite pe intreg teritoriul Uniunii.

Cum reglementarea comunitara se realizeaza nu doar prin regulamente, ci cu precadere prin directive, pentru a respecta astfel particularitatile statelor membre, actele nationale de implementare fac sa avem ca izvor de drept cu finalitate comunitara cuprins intr-o lege interna adoptata de autoritatile nationale. Diferentele dintre legislatii se pastreaza in continuare, sistemele de drept ale statelor membre fiind armonizate intre ele si nicidecum integrate intre ele. Toate acestea duc la mentinerea premiselor existentei conflictului de legi, raporturile intracomunitare, desi interne pentru Uniunea Europeana, din perspectiva statelor raman raporturi juridice cu element de extraneitate si nevoia solutionarii lor pe cat posibil si la nivel comunitar devine iminenta si necesara pentru atingerea scopului tratatelor. Am vazut ca au fost adoptate acte, precum Conventia de la Roma din 1980 ce au stabilit norme conflictuale cu caracter de drept uniform pentru statele membre si resortisantii lor, cat si mai multe regulamente in materie de competenta si reguli de judecata, raporturi de familie, Tratatul de la Lisabona consacra un capitol intreg raporturilor de drept international privat, astfel incat ideea principala este aceea de a se adopta pe cat posibil mai multe reguli de drept uniform in privinta raporturilor civile si comerciale.

Toate acestea obliga la o reconsiderare a teoriei titlului cu care se aplica legea straina in statele membre ale Uniunii Europene, prin lege straina intelegand atat legea altui stat membru, cat si o norma cuprinsa intr-unul din actele obligatorii (regulamente, decizii, directive). Din punctul de vedere al unei instante sesizata cu solutionarea litigiului cu element de extraneitate, problema de drept este cea daca ea aplica legea straina doar la cererea partii interesate, ori judecatorul este tinut sa aplice legea straina din oficiu. Cum am vazut deja majoritatea statelor vest-europene au manifestat multa reticenta in aplicarea dreptului strain, considerandu-l ca fiind o problema ce intra in principiul disponibilitatii dreptului la actiune in procesul civil, si ca atare pentru instanta aplicarea legii straine este o facultate si nicidecum o obligatie. Singura exceptie admisa a fost cea a dispozitiilor cuprinse in conventiile internationale, care au dat nastere unui drept uniform, iar finalitatea lor este tocmai aceea de a se aplica aceste dispozitii in rezolvarea raporturilor juridice cu element de extraneitate, desi instantele au aratat ca daca nu rezulta ca o norma cuprinsa in conventie are caracter imperativ, instanta are libertatea sa faca sau nu aplicarea ei[1].

Practica instantelor in privinta aplicarii normelor conventionale s-a modificat in ultimele trei decenii, cand efectul direct al dreptului comunitar s-a impus cu mai multa tarie, CJCE recunoscand ca normele cuprinse in Conventia de la Roma se bucura de acest regim juridic, instantele nationale fiind tinute sa invoce chiar din oficiu incidenta uneia dintre dispozitiile sale[2].

O discutie foarte interesanta se deschide in privinta aplicarii legilor nationale rezultate din implementarea directivelor. Conform art. 288 din Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene, parte a Tratatului de la Lisabona, "directiva leaga orice stat destinatar in ceea ce priveste rezultatul de obtinut, lasand autoritatilor nationale competenta cu privire la forme si mijloace". Directiva este un act cu efect direct doar pe verticala, intrucat nu arata nemijlocit drepturile si obligatiile subiectelor de drept, precum si sanctiunile ce intervin in caz de nerespectare a conduitei prescrise, ci prevad intr-un cadru larg o conduita generica, obligand statele si autoritatile cu obligatii de reglementare sa adopte actele adecvate prin care se obtine in dreptul intern finalitatea din directiva. De principiu particularii pot invoca in sustinerea drepturilor lor subiective doar actele prin care s-a transpus in dreptul intern continutul directivei. Prin exceptie o directiva poate fi invocata in mod direct ca temei de drepturi si obligatii doar in masura in care statul nu a transpus actul comunitar sau a facut-o defectuos, in ambele situatii producandu-i resortisantului comunitar un prejudiciu.

Ca urmare a specificului directivei se observa ca avem diferente de reglementare intre legislatiile statelor membre, astfel incat intr-un raport juridic cu element de extraneitate va aparea un conflict de legi. Judecatorul forului sesizat isi pune intrebarea pe care dintre legi o va aplica, caci ambele sunt rezultatul implementarii aceleiasi directive, ca urmare diferentele normative dintre ele nu sunt fundamentale, iar pe de alta parte trebuie lamurit faptul daca, determinand ca fiind competenta legea straina, aplicarea ei o va face din oficiu sau numai la cererea partilor. La prima problema, judecatorul forului constata ca suntem totusi in prezenta unui conflict de legi si il va solutiona prin normele conflictuale proprii, devenind aplicabila legea proprie sau legea straina. In aceasta ultima situatie, daca partea care ar avea interesul sa invoce legea straina nu o face, inclusiv din ratiunea ca legea forului este mai favorabila, judecatorul isi pune problema daca rolul sau de a invoca din oficiu norma straina se exercita cu aceeasi putere sau mai atenuat.

Prin solutia pronuntata in 1999 de CJCE in cauza Compagnie Royale belge, se constata ca suntem intr-un conflict de legi comunitar care liberalizeaza aplicarea din oficiu, judecatorul forului avand libertatea de a aplica sau nu legea straina. La pronuntarea acestei solutii, Curtea a avut in vedere faptul ca ambele legi sunt rezultatul transpunerii in dreptul intern a acelorasi dispozitii de principiu din directiva, ca de fapt prin intermediul directivelor se obtine o uniformizare a reglementarilor interne pe baza unui drept comunitar consimtit de statele membre. Consideram ca solutia de drept, care vizibil imprumuta elemente de logica juridica din gandirea de tip proper law este criticabila, fapt resimtit si de instantele din majoritatea statelor europene, care au continuat sa dea preferinta solutiei ca judecatorul va invoca din oficiu legea straina.

Cat priveste aplicarea dreptului strain continut in regulamente, analiza porneste de la caracterele acestui act normativ. Regulamentul, conform art. 288 din Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene (TFUE)[3], este un act normativ, cu caracter general si aplicare directa in statele membre ale Uniunii Europene, ce reglementeaza direct drepturile si obligatiile subiectelor de drept, persoane fizice si juridice (resortisanti comunitari), care prevede si sanctiunile ce intervin in caz de nerespectare a sa. Conform vointei statelor membre, regulamentul este un act normativ de aceeasi valoare cu o lege interna si este un act normativ perfect, in sensul ca aratand direct drepturile si obligatiile se aplica nemijlocit resortisantilor, fiind un izvor juridic ce se invoca in instanta ca temei legal de catre orice persoana interesata. Fata de aceste caractere, se considera ca regulamentul este susceptibil de aplicare pe orizontala, efectul direct fiind complet . In virtutea principiilor ce guverneaza raportul dintre dreptul comunitar si dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene, regulamentul este un act normativ susceptibil de aplicare cu prioritate in concurs cu o lege interna adoptata de autoritatile nationale.

Regulamentul instituie o conduita generala si obligatorie in toate statele membre, de aceea, este mai putin folosit, preferandu-se armonizarea legislatiilor nationale prin intermediul directivelor, care respecta particularitatile statelor membre, CJCE statuand ca este preferabila reglementarea prin directive in locul celei prin regulamente. Efectul direct al regulamentului si de principiu al dreptului continut in actele obligatorii adoptate de institutiile Uniunii, a fost consolidat prin jurisprudenta CJCE[5].

Consideram ca in cazul concursului dintre o norma de aplicare imediata interna si o norma continuta intr-un regulament, care din punctul de vedere al dreptului international privat este o norma de aplicare imediata internationala, are intaietate regulamentul. Argumentele in favoarea acestei solutii sunt date de faptul ca prin tratate statele membre si-au asumat obligatia de a asigura atingerea scopului lor, rezultat care se obtine, printre altele prin recunoasterea efectului direct al dreptului comunitar si aplicarea sa cu prioritate fata de dreptul intern al statelor membre. In sistemul roman de drept, principiul prioritatii actelor obligatorii adoptate de institutii este consfintit prin art. 148 alin. (2) din Constitutie care dispune: "Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

Ipoteza de drept a judecatorului roman ce are de solutionat un raport juridic cu element de extraneitate este aceea ca in aceeasi problema de drept, in propriul sistem juridic are o norma de aplicare imediata care pretinde rezolvarea fondului litigiului prin aplicarea sa, cat si o norma de aplicare imediata continuta intr-un regulament, care pretinde aceeasi finalitate. In cazul conflictului de legi sau a celui de jurisdictii, norma constitutionala din art. 148 alin. (2) din Constitutie tine instanta sa dea intaietate normei comunitare, aplicand-o cu precadere, in detrimentul celei adoptate strict pe planul dreptului intern, practic dand aceeasi rezolvare in aceasta problema de drept pe care ar da-o orice instanta dintr-un stat membru al Uniunii Europene.

Problemele analizate scot in evidenta doua mari reconsiderari in privinta titlului cu care se aplica legea straina, in contextul interdependentelor date de participarea la constructia comunitara pentru statele europene.

O prima mare observatie este aceea a valorii de norma juridica pe care o primeste dreptul strain. Normele continute in regulamente, conventii, decizii, directive sunt norme juridice, dupa toate regulile de reglementare juridica din statele europene, chiar daca sunt acte normative perfecte sau imperfecte in sensul tehnicii normative, ca in cazul directivei. Tot dreptul strain, drept comunitar este stare de drept, are valoare de norma juridica aidoma normelor din dreptul intern.

A doua observatie este aceea a consecintelor ce decurg din considerarea actelor comunitare aplicate cu titlu de drept strain este cea a invocarii din oficiu a legii straine, a probei dreptului strain si a exercitarii cailor de atac pentru neaplicarea, gresita aplicare si gresita interpretare a dreptului comunitar, ca drept strain. Toate acestea tin neindoielnic de caracterele dreptului comunitar, de a fi un sistem de drept si nu un ansamblu de stari de fapt, de competentele Curtii de Justitie, caci niciodata ea nu ar putea fi sesizata de un resortisant comunitar, decat daca este un cetatean al forului, ceea ce ar echivala cu infirmarea rolului si competentelor sale, finalitatea prevazuta in tratate ar fi o simpla iluzie. Dar nimic din acestea nu exista si in mod corect juridic dreptul strain comunitar se aplica cu titlu de element de drept in rezolvarea unui raport juridic cu element de extraneitate.

Cel mai puternic exemplu de reconsiderare a intregii conceptii conflictualiste si a teoriei titlului cu care se aplica legea straina ni-l ofera dreptul englez. Doctrina actuala arata ca posibilitatea aplicarii legii straine nu trebuie sa il lase indiferent pe judecator, el trebuind sa se preocupe daca legea altui stat cu care raportul juridic dedus judecatii are stranse legaturi este cea pe care partile au avut-o in vedere sa le guverneze raportul juridic si sa faca demersurile pentru a stabili continutul acesteia, dupa cum si judecatorul acelui stat ar face astfel de demersuri pentru aflarea continutului legii engleze, chestiune ce a devenit si mai clara din 1972, odata cu aplicarea Civil Evidence Act[6].

Mai mult decat atat, dupa anul 1999, odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, "spatiul comun de libertate, securitate si justitie" inseamna aplicarea unor instrumente juridice de armonizare a legislatiilor, inclusiv in privinta conflictelor de legi, pentru statele membre ale Uniunii Europene existand un set de reguli comune privind stabilirea jurisdictiei unei instante si un drept uniform cu privire la legea aplicabila pentru unele raporturi juridice civile cu element strain. In aceste conditii judecatorul englez este tinut mai intai sa stabileasca daca litigiul este comunitar si in acest caz va face aplicarea conventiilor si regulamentelor care leaga statele membre. Daca litigiul nu este comunitar este tinut sa observe daca o conventie internationala este aplicabila in cauza si daca nu ne aflam nici in aceasta ipoteza, abia in ultimul rand va face apel la "regulile clasice ale conflictului de legi in dreptul englez"[7].

Fata de cele aratate consideram ca si in dreptul englez au intervenit mutatii semnificative in privinta titlului cu care se aplica legea straina, conceptia aplicarii sale cu titlu de element de fapt avand un caracter mai mult istoric. In primul rand, in cazul unui litigiu comunitar, legea straina, fie ca prin ea intelegem o norma continuta intr-un act comunitar, fie ca intelegem legea interna a altui stat adoptata ca urmare a transpunerii in dreptul intern a unei directive, din perspectiva intelesului de spatiu comun de libertate, securitate si justitie toate aceste reglementari sunt legi, in sensul de instrument juridic al acestei constructii comunitare, constructie politico-juridica la care si Regatul Unit este parte, ca atare judecatorul englez va aplica norma continuta in legea straina cu titlul de stare de drept si nu de fapt. In al doilea rand, la aplicarea dreptului strain continut in conventiile internationale, altele decat cele comunitate, fiind tot o dezlegare de drept la care Regatul Unit a luat parte prin autoritatile sale, aplicarea sa de judecatorul englez se face tot cu titlul de norma juridica. In ultimul rand, avem situatia aplicarii legii straine continute intr-o norma interna neafectata de procesul de armonizare a legislatiilor statelor comunitare si doar in aceasta situatie va opera, dupa cum o recunoaste jurisprudenta si doctrina acestui stat "teoria clasica a dreptului englez" in materia conflictului de legi[8].

Consideram ca este lipsita de temei juridic mentinerea acestei conceptii pentru o parte dintre problemele de solutionat intr-un raport juridic cu element de extraneitate, pentru ca valoarea de element de drept nu provine doar din participarea autoritatilor engleze la actul de decizie si legislativ comunitar, ci provine din participarea tuturor autoritatilor statelor membre. Odata recunoscuta ca participarea statului englez prin autoritatile sale da valoare de element de drept actului astfel adoptat, implicit se recunoaste ca si participarea oricarui stat membru prin autoritatile sale nationale da aceeasi valoare de drept, asadar emanatia de putere a acestora este aceeasi si actul adoptat de fiecare autoritate legiuitoare nationala, fie prin exercitarea in comun a puterii de decizie in cadrul institutiilor Uniunii, fie distinct in cadrul procesului legislativ national, are acelasi efect de a produce o norma de drept. Bineinteles ca acesta este doar o observatie stiintifica, de teorie a dreptului international privat, instantele engleze fiind suverane in a da dezlegarea pe care o considera cea mai adecvata in raport de categoriile de drept cu care opereaza si interesele politico-juridice considerate a fi optime.