Situatia legilor straine de aplicare imediata. Concursul dintre o lege si un regulament al Uniunii Europene.

Situatia legilor straine de aplicare imediata. Concursul dintre o lege si un regulament al Uniunii Europene.

In dreptul international privat s-a pus problema concursului dintre o norma de aplicare imediata nationala si una straina[1]. Astfel de situatii apar in cazul in care in dreptul forului cat si in cel strain exista norme interne de aplicare imediata si in situatia in care este aplicabila o conventie internationala care contine norme de aplicare imediata.

In prima ipoteza, vazand solutiile pronuntate de instantele din diferite state se observa ca orice for este reticent sa aplice o lege straina, constatand de fiecare data ca legatura data de propriul sistem de drept este mai puternica decat cea data de legea straina, motiv pentru care va face aplicarea legii proprii. Consideram ca poate fi retinut si argumentul caracterului imperativ al normei de aplicare imediata din propriul sistem de drept care obliga forul la rezolvarea fondului raportului juridic dupa legea interna si inlatura totodata aplicarea legii straine, chiar daca si aceasta ar avea caracter imperativ.

In privinta normelor de aplicare imediata continute intr-o conventie internationala, dreptul pozitiv si jurisprudenta se orienteaza spre o solutie mai nuantata. O prima situatie este cea a aplicarii cu precadere a normei de aplicare imediata continuta intr-o conventie internationala[2]. Solutia se intemeiaza si pe argumentul ca multe conventii internationale au consacrat aceasta posibilitate, chiar fara sa o conditioneze de reciprocitate. Astfel de dispozitii gasim in Conventia de la Haga din 1978 privind legea aplicabila contractului de intermediere (art. 16), Conventia de la Haga din 1984 cu privire la trust [art. 16 alin. (2)], in Conventia de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabila obligatiilor contractuale (art.7.1). Intalnim si legi interne care contin astfel de prevederi, cum este Legea federala elvetiana din 1987 (art. 19) si Codul civil din Quebec (art. 3079).

Cu toate acestea, solutia aplicarii cu precadere a normei straine nu este impartasita de toate conventiile internationale, iar jurisprudenta instantelor nationale este de principiu favorabila aplicarii legii forului. O astfel de solutie o gasim in Conventia de la Haga din 1985 cu privire la legea aplicabila in materie de vanzare internationala si in Conventia de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabila obligatiilor contractuale (art.7.2). Instantele au retinut ca uneori norma straina de aplicare imediata a fost emisa strict din ratiuni politice, impiedicand comertul si executarea obligatiilor asumate sau pentru a institui un embargou fata de anumite tari[3] si de aceea, isi produc efecte normele de aplicare imediata din conventiile internationale. De principiu, orice stat este obligat sa se abtina sa adopte reglementari interne contrare conventiilor internationale la care este parte pentru ca este tinut sa respecte obligatiile asumate in acest sens.

Consideram ca in favoarea aplicarii legii forului poate fi adus si argumentul ca toate normele de drept international, odata ratificate fac parte din dreptul intern al acelui stat si acesta este tinut sa le aplice ca pe un drept intern, al forului. Pentru sistemul nostru de drept argumentul este dat de dispozitiile art. 20 alin. (2) din Constitutie care prevad ca "daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile". Acesta este sensul de respectare cu buna credinta a obligatiilor asumate prin conventiile internationale si fiind un principiu de drept intern si international, el se aplica cu precadere in concurs cu o alta regula de drept.

O situatie aparte o prezinta normele de aplicare imediata cu caracter international date de dispozitiile cuprinse in regulamente, ca acte de drept comunitar. Regulamentul, conform art. 288 din Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene (TFUE)[4], este un act normativ, cu caracter general si aplicare directa in statele membre ale Uniunii Europene, ce reglementeaza direct drepturile si obligatiile subiectelor de drept, persoane fizice si juridice (resortisanti comunitari), care prevede si sanctiunile ce intervin in caz de nerespectare a sa. Conform vointei statelor membre, regulamentul este un act normativ de aceeasi valoare cu o lege interna si este un act normativ perfect, aratand direct drepturile si obligatiile care se aplica nemijlocit resortisantilor, izvor juridic ce se invoca astfel in instanta ca temei legal de catre orice persoana interesata. Fata de aceste caractere, se considera ca regulamentul este susceptibil de aplicare pe orizontala, efectul direct fiind complet . In virtutea principiilor ce guverneaza raportul dintre dreptul comunitar si dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene, regulamentul este un act normativ susceptibil de aplicare cu prioritate in concurs cu o lege interna adoptata de autoritatile nationale.

Regulamentul instituie o conduita generala si obligatorie in toate statele membre de aceea este mai putin folosita, preferandu-se armonizarea legislatiilor nationale prin intermediul directivelor, care respecta particularitatile statelor membre, CJCE statuand ca este preferabila reglementarea prin directive in locul celei prin regulamente. Cat priveste reglementarea prin directive, dat fiind faptul ca izvorul de drept este legea interna de transpunere a directivei in dreptul intern, folosirea acestei tehnici normative face sa existe in continuare diferente legislative de la o tara la alta, astfel incat premisele aparitiei si solutionarii conflictului de legi raman intacte. Efectul direct al regulamentului si de principiu al dreptului continut in actele obligatorii adoptate de institutiile Uniunii a fost consolidat prin jurisprudenta CJCE[6].

Consideram ca in cazul concursului dintre o norma de aplicare imediata interna si o norma continuta intr-un regulament, care din punctul de vedere al dreptului international privat este o norma de aplicare imediata internationala, are intaietate regulamentul. Argumentele in favoarea acestei solutii sunt date de faptul ca la adoptarea Tratatelor constitutive, cu toate modificarile ulterioare, ca si prin actele de aderare la Comunitatile Europene si la Uniunea Europeana, statele membre si-au asumat obligatia de a asigura atingerea scopului Tratatelor, rezultat care se obtine, printre altele, prin recunoasterea efectului direct al dreptului comunitar si aplicarea sa cu prioritate fata de dreptul intern al statelor membre.

In sistemul roman de drept, principiul prioritatii actelor obligatorii adoptate de institutii este consfintit printr-o norma fundamentala, conditii in care el primeste efect general obligatoriu, art. 148 alin. (2) din Constitutie dispunand: "Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare". Ipoteza de drept a judecatorului roman ce are de solutionat un raport juridic cu element de extraneitate este aceea ca in aceeasi problema de drept, in propriul sistem juridic are o norma de aplicare imediata care pretinde rezolvarea fondului litigiului prin aplicarea sa, cat si o norma de aplicare imediata continuta intr-un regulament, care pretinde aceeasi finalitate. Avand acelasi domeniu de reglementare, in intelesul dat de constituantul roman, reglementarea lor este "contrara", in sensul de a fi diferita. Ipoteza este cea a conflictului de legi sau a celui de jurisdictii, iar norma constitutionala[7] tine instanta sa dea intaietate normei comunitare, aplicand-o cu precadere, in detrimentul celei adoptate strict pe planul dreptului intern, practic dand aceeasi rezolvare in aceasta problema de drept pe care ar da-o orice instanta dintr-un stat membru al Uniunii Europene.

Scopul comun, preponderent economic urmarit de statele membre a dus chiar la revizuiri constitutionale care au prevazut acest principiu de drept specific statelor parti. Avand si in dreptul intern norme fundamentale ce consfintesc intaietatea normei de aplicare imediata comunitara, instantele nationale sunt obligate ca in situatia unui concurs dintre o norma de aplicare imediata interna si una continuta intr-un regulament sa faca aplicarea pe fond a acesteia din urma. Indiferent daca norma interna a fost adoptata anterior sau ulterior regulamentului, solutia va fi aceeasi, pe toata perioada mentinerii in vigoare a regulamentului, normele de aplicare imediata din dreptul intern adoptate de autoritatile nationale primind un efect suspensiv in privinta aplicarii lor. Doar daca regulamentul ar fi abrogat de institutiile legislative comunitare (Consiliul, Parlamentul European, mai rar Comisia), norma de aplicare imediata din dreptul intern primeste efect imediat si direct, obligand forul sa faca aplicarea sa pe fondul raportului juridic.

Consideram ca o importanta deosebita in privinta prioritatii normelor de aplicare imediata dintr-un regulament in concurs cu o norma de aplicare imediata din dreptul intern o prezinta situatia normelor de competenta de judecata, cum este in cazul Regulamentul CE nr. 44/2001 (in vigoare la 1 martie 2002) privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala. Normele din cuprinsul sau sunt atat de competenta de judecata, cat si de procedura de judecata, adica sunt norme procesuale care in orice sistem de drept apartin in exclusivitate forului, privind o problema de organizare si infaptuire a justitiei in stat, situatie similara fiind in cazul Regulamentului CE nr. 2201/2003 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti. Consideram ca de aceasta data statele membre au dat intaietate principiului egalitatii de tratament si al liberei circulatii a persoanelor, apreciind ca este mai importanta ocrotirea particularilor in situatiile avute in vedere de aceste regulamente, justitia infaptuindu-se in sensul ocrotirii si satisfacerii intr-o masura cat mai buna a intereselor personale[8].

Caracterul normelor cuprinse in unele conventii internationale de a fi norme de aplicare imediata a ridicat problema regulilor adoptate in cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului, punandu-se intrebarea daca ele urmeaza regimul regulamentelor Uniunii Europene si altfel inlatura de la aplicare o norma interna de aplicare imediata. Curtea de Justitie de la Luxemburg a transat in sensul ca regimul normelor din Acordul General de Tarife si Comert (GATT) nu este unul de directa aplicare in statele membre OMC, aceste norme urmand regimul general al conventiilor internationale, in sensul ca doar prin ratificare ele sunt incorporate in dreptul intern. In consecinta, forul rezolva concursul dintre aceste reguli si normele de aplicare imediata, de ordine publica din propriul sistem de drept[9].

Datorita importantei lor deosebite in solutionarea raporturilor juridice cu element de extraneitate, studiul normelor materiale de aplicare imediata se include in mod necesar in domeniul dreptului international privat. Ele privesc un domeniu vast: reglementarea conflictului de jurisdictii, reglementarea conditiei juridice a strainului persoana fizica si persoana juridica, reglementarea raporturilor internationale de familie, comerciale, de proprietate etc., cat si tendinta actuala de reglementare a raporturilor internationale prin norme uniforme de aplicare imediata vadesc importanta studiului acestora pentru teoria dreptului international privat si cuprinderea lor in domeniul acestuia.

In concluzie, apreciem ca formeaza domeniul dreptului international privat conflictul de legi, conflictul de jurisdictii, conditia juridica a strainului, normele conflictuale si normele materiale de aplicare imediata.