Statul de drept

Statul de drept

Democratia constituie o parte inalienabila a statului de drept, pentru ca sistemul democratic de guvernare se intemeiaza pe un maxim de consens si un minim de constrangere. Sistemele democratice asigura egalitatea conditiilor pentru toti cetatenii de a participa la viata politica. Asa cum precizeaza Sergiu Tamas reprezentativitatea si pluralismul valorilor sunt elementele cheie care permit societatilor moderne rezolvarea pe cai deschise si negociabile a conflictelor sociale (1996, p. 51).

Democratiile social-statale apar odata cu transformarea statului de drept liberal intr-unul social, prin adaugarea la functiile traditionale de mentinere a ordinii interne si a unor functii sociale privind redistribuirea veniturilor in scopul sprijinirii grupurilor sociale mai slabe: medicina sociala, educatia de stat, garantii social-statale ca somajul, accidentele de munca, boala, batranetea, decesul - forme ale interventiilor publice in domeniul privat.

Statul de drept apare la Popper ca forma de mentinere a autoritatii statale in favoarea protejarii individului de orice forma de violenta. Functionarea statului este garantata de un acord general care mentine nivelul de civilizatie. Violenta este elementul care poate slabi acordul prin practicare excesiva ce necesita politici represive din partea statului. (Giancarlo Bosetti in prefata la Karl Popper, 1998)

Popper identifica nevoia unei actiuni politice paternale, care sa guverneze prin aplicarea si exercitarea legilor de drept in corpul social. Statul minimal in care categoria fundamentala a consolidarii politicilor statale ramane sub forma idealului utopic. Nevoia de compromis genereaza exercitarea unor politici restrictive la nivel social (ex: fumatul interzis) prin care "in locul unei superioritati morale a principiului statului minimal fasa de statul paternalist, cu pretentiile sale morale, revenim la vechia opozitie dintre stat si libertate, []." (idem, p. 17).

Problema care ramane deschisa dezbaterii este, insa, in ce masura actorii implicati in procesul deliberativ pot fi considerati reprezentativi pentru interesele politice ale cetatenilor, atata vreme cat ei nu au fost investiti prin vot (Robert Dahl, 1999), ci se legitimeaza fie prin nivelul optim al expertizei in domeniu (spre exemplu, retelele de politici), fie prin angajamentul voluntar in acea zona a sferei publice functionand politic, care este, dupa definitia lui Habermas (2005), societatea civila.