Teatralizare mediatica si politica

Teatralizare mediatica si politica

Schwartzenberg (1995) in Statul spectacol considera ca marketingul politic transforma politica in persoane sau, mai degraba, personaje. Fiecare lider pare ca isi alege o functie si isi asuma un rol, ca intr-un spectacol, astfel incat politica devine regie. Fiecare conducator isi etaleaza calitatile si pozeaza in vedeta pana cand se produce personalizarea puterii politice (p. 26).

Un actor politic, cu statut de personaj scenic simbolizeaza natiunea, statul sau partidul. De aceea, trebuie sa faca apel la diverse trasaturi si influente, roluri stereotipe ce isi au propriile lor etichete: eroul - distant, rece, omul de exceptie, sef providential, adesea idol; omul obisnuit extras dintr-o politica de mana a doua; liderul sarmant - incearca mai mult sa seduca, decat sa convinga; parintele natiunii - figura tutelara a autoritatii (idem, p. 30).

Jack Lule considera ca naratiunile jurnalistice, cat si miturile, sunt actualizarea unor scheme epice, unor arhetipuri cre marheaza istoria din cele mai vechi timpuri fiind mreu perpetuate indiferente de forma culturala. Stirile sunt forme care repeta povestiri si care isi extrag istorisirile din viata reala. In felul acesta "ansamblul narativelor jurnalistice releva (si se reduce la) un numar limitat de arhetipuri mitico-narative []: victima, tapul ispasitor, eroul, mama cea buna, vicleanul, lumea de dincolo, potopul" (in Mihai Coman, 2003, p. 93).

Mergand pana la identificare cu analogia politica/spectacol, Schwartzenberg considera ca omul politic are sansa de a fi autentic, dar prefera sa se deghizeze, fabricand un personaj care capteaza atentia si frapeaza imaginatia, ambitia lui fiind aceea de a juca rolul principal. Autorul eludeaza insa faptul ca nici un om politic nu ar avea sanse
in competitia electorala daca nu ar apela la asemenea procedee de marketing menite sa inflameze periodic imaginarul politic al cetatenilor.

Evidentierea teatralitatii politicului nu inseamna o reducere a acestuia la aparente si jocuri iluzorii, ci reprezinta mai mult o rezultanta a raporturilor sociale si a aspectelor constituite din valori si imaginarul colectiv. Teatralitatea politicului are, mai degraba, o functie compensatoare, rezultata din imperfectiunile unei societati aflate intr-o continua devenire, cu o ordine vulnerabila, purtatoare de perturbatii si dezordine.

Jacques Séguéla sustine ca traim intr-o societate a sensului, care impune respectarea regulii celor trei S simplitatea, dupa care mesajul trebuie sa fie direct, adecvat, clar; spectacolul, ce este necesar pentru ca omul are intotdeauna nevoie de visare, de frumusete, de tot ce ii ofera spectacolul; substanta, privind continutul, valoarea, satisfacerea efectiva a unor trebuinte, asteptari si idealuri (Apud Gabriel Thoveron, 1996). Aceasta regula este respectata si urmata, intr-o maniera eficace, si in complexul univers al comunicarii politice.

Discursul politic se manifesta intr-un context social-politic, ca reactie la o realitate concreta si dinamica. De aceea, acest tip de discurs are un caracter evenimential, ca reactie directa la situatiile politice prezente, si este, totodata, provocator de evenimente si fenomene viitoare. In acelasi timp, discursul politic dobandeste o capacitate mai mare de influentare daca este rostit intr-un decor concret, in fata unui auditoriu si daca este insotit de elemente ale unei comunicari non-verbale: mimica, gesturi, postura, atitudine etc.

Erving Goffman afirma ca interactiunea simbolica este locul pozitionarii reciproce a indivizilor si al construirii si dezvoltarii sinelui social intr-o dubla ipostaza: ca imagine si ca actor. Potrivit conceptiei autorului citat, interactiunea comunicationala poate fi interpretata din perspectiva teatrala, ca spectacol in fata celorlalti si modelat de acestia; conceptele de dramaturgie, de actor, de scena, rol si figuratie ofera imaginea intregului comportament comunicativ.

Scena este cadrul social al interactiunii; actorul social are o anumita infatisare si un mod propriu in care isi interpreteaza rolul, "un model prestabilit de actiune, pe care o persoana il dezvolta in timpul unei reprezentatii si pe care il poate prezenta si utiliza si in alte ocazii" (Erving Goffman, 2003, p. 35 . Rolurile sunt interpretate potrivit unor ritualuri, ce aduc in atentie notiuni precum: scheme de actiune, contract de vorbire, norme de interactiune si de interpretare.

Bourdieu analizeaza modul in care, prin reprezentatia teatrala folosirea unor coduri identice genereaza interpretari antagosniste in functie de publicul participant. Prin punerea in scena se evidentiaza aceleasi insusiri si se folosesc aceleasi concepte (rautate, sanatos, bun-simt), dar prin reprezentare ele capata valoare ironica si functioneaza in sens invers atunci cand se adreseaza unui public care nu intretine cu autorii aceeasi relatie de complicitate. (Pierre Bourdieu, 1986, p. 231). "Nimic nu arata mai bine decat teatrul care nu functioneaza decat pe baza unei complicitati totale intre autor si spectatori, [], ca sensul si valoarea cuvintelor (mai ales ale cuvintelor potrivite) depind de piata pe care sunt plasate; ca aceleasi fraze pot primi sensuri opuse cand se adreseaza unor grupuri cu supozitii antagoniste" (idem)

Teatralitatea argumentarii - adaptarea la interlocutor, intensitatea intertextuala, "punerea in scena" - intalneste teatralitatea din "jocurile de limbaj" ca strategie a sansei si creatiei. Discursul argumentativ este mai degraba teatru decat geometrie sau constructie riguroasa (Daniela Roventa-Frumusani, 2000, p. 80). Acesta trece printr-o intreaga combinatorica de prezentare a dinamicii structurilor societatii, determinand formarea anumitor reprezentari asupra realitatii in vederea obtinerii unui statut legitim al guvernantilor, dar si a celor care aspira la putere.