Teroarea comunista - "Experimentul Pitesti"

Teroarea comunista - "Experimentul Pitesti"

Timp de cel putin doua decenii, de la sfarsitul anilor 40 pana spre anii 60, in interiorul lagarului sovietic a functionat un sistem concentrationar caruia practica torturii fizice si psihice ii era intrinseca. Intreg arsenalul de cruzimi de care s-au folosit regimurile comuniste avea drept scop provocarea si utilizarea fricii ca instrument de dominare, precum si obtinerea unor informatii considerate utile de catre aparatul politiei secrete.

In Romania, anchetatorii Securitatii au preluat metodele de tortura. In arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Roman a fost identificat un document strict secret, din 1 noiembrie 1967, care puncteaza "metodele necorespunzatoare" folosite inainte de 1964 de catre Securitate: folosirea bataii, subalimentatiei si torturii; presiunii morale pentru constrangerea anchetatilor sa declare ceea ce li se impunea; redactarea unor declaratii in lipsa anchetatilor si consemnarea unor raspunsuri ireale, pe care erau constransi fizic sa le semneze; anchetarea si bataia la pielea goala; expunerea la frig excesiv, desculti si doar in camasi; tinerea in regim de carcera pe termen lung.

Marturiile fostilor detinuti politici imbogatesc inventarul formelor de tortura: injuraturile cele mai abjecte; loviturile aplicate cu palma, pumnul sau piciorul asupra partilor sensibile ale corpului, asmutirea unui caine-lup asupra anchetatului, legat de un stalp; bataia peste plagi deschise; interogatoriul fara intrerupere, zile si nopti ,intregi. Aceasta eficienta teroare explica in buna parte neputinta organizarii unei rezistente active, desi grupuri izolate de partizani au continuat sa actioneze in munti pana in anul 1956.

Dintre cei care au murit in inchisorile comuniste sau au trecut si au cunoscut regimul politiei politice trebuie amintiti: Gheorghe Bratianu, Constantin Bratianu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Mihail Manolescu, Constantin Argetoianu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ioan Lupas, Mircea Vulcanescu, Constantin C. Giurescu si altii. Stalinistii din Romania s-au manjit cu sangele unor personalitati de marca ale vietii politice si intelectuale copiind cu servilism sistemul terorii de stat din U.R.S.S. . Aplicand teza aberanta a lui Stalin ca, pe masura inaintarii spre socialism, lupta de clasa se ascute, autoritatile comuniste au lovit, prin toate mijloacele, "dusmanul de clasa", in special, la sate, unde taranii instariti - "chiaburii" - au fost arestati, deportati si expropriati.

In acest univers de spaima, suferinta si moarte al Gulagului romanesc, au existat si numeroase exemple de daruire si jertfa: detinuti care au veghet pe cei bolnavi, le-au dat, cand le-au capatat, medicamentele lor, au incercat sa-i ocroteasca, impotriva barbariei gardienilor. Ei , acesti sfinti nestiuti, au apartinut acelei categorii atat de frumos definita de Victor Papacostea : "oameni care te reconciliaza cu ideea de umanitate".

In 1949 dupa ce majoritatea liderilor de opinie maturi au fost anihilati prin arestari, a urmat anihilarea tinerilor prin asa-numitul "proces de reeducare" care a inceput la inchisoarea Suceava, a continuat cu inversunare la inchisoarea Pitesti si ceva mai anemic la cea din Gherla. Pana la o mie de tineri au fost umiliti, fortati sa-si renege convingerile, familia, credintele, sa se maltrateze si tortureze intre ei, practic sa-si desfiinteze propria personalitate.

Sovieticii au inventat metoda. Originile experintei sunt sovietice, cel care a inventat metoda reeducarii in colectiv fiind pedagogul rus Anton Semionovici Makarenco. Experimentul a fost aplicat si asupra fostilor lideri comunisti Zinoviev, Kamenev si Buharin, in timpul marelui proces din 1938, prin care Stalin a scapat de concuremta. Atunci rezultatele au fost uluitoare, Kamenev, unul dintre dusmanii fostului dictator rus a ajuns in asa hal incat in momentul in care a fost executat a strigat: "Traiasca mult iubitul tovaras Stalin.". Din pacate romanii au fost singurii care au aplicat in masa ideea lui Makarenco.

"Fenomenul Pitesti ni se pare a depasi in oroare, din fericire nu si in durata, reeducarea de tip chinez. Nimanui nu-i este ingaduit sa uite ca intre 1949-1952 s-a desfasurat in Romania acest experiment", Virgil Ierunca, in cartea " Fenomenul Pitesti".

"toate monstruozitatile de la Pitesti< modelul>, EXPERIMENTUL, schita unui proces mai amplu, sortir sa se generalizeze la scara intregului popor, robindu-l pe vecie. Iata de ce FENOMENUL CRIMINAL PITESTI, mai cumplit decat oricare Auschwitz ( acolo cel putin granita intre victime si calai era transanta ) se cere inteles ca experiment proiectat sa fie largit aplicabil la dimensiune tarii", Banu Radulescu, scriitor si supravietuitor al experimentului Pitesti .

In cele ce urmeaza va voi relata despre fenomen asa cum este el prezentat de Nicu Ionita, supravietuitor al "Experimentului Pitesti".

Camera in care locuieste astazi Ionita nu masoara mai mult de 7 metri patrati. Pe biroul vechi zac aruncate carti nou-noute de psihologie politica si psihiatrie, bucati de hartie insemnate sau cu stersaturi. "Vreau sa inteleg. Vreau sa stiu cum a fost posibil asa ceva. De ce oameni blanzi, cuminti au putut deveni, la randul lor, criminali in doar cateva saptamani. Cum de au putut sa spele creierele unor copii de 20 de ani. Unei generatii integi!" marturiseste batranul cu ciuda in glas. Nici o ratiune umana insa nu ar putea explica unul dintre cele mai crude experimente din perioada comunista : "Reeducarea prin tortura".

Experimentul a inceput la 6 decembrie 1949 la inchisoare din Pitesti, unde majoritatea covarsitoare a detinutilor politici erau studenti si elevi. Asa-numita "Reeducarea prin tortura", cunoscuta sub numele de "Fenomenul Pitesti", a constat in recrutarea unor detinuti politici, ei insisi in prealabil torturati, carore li se promitea eliberarea si incadrarea cu grade in Securitate in schimbul smulgerii de la ceilalti detinuti politici a tuturor informatiilor ce nu fusesera declarate in anchete. Pentru aceasta ei aplicau metode oribile de tortura non-stop, greu de imaginat, care au condus la exterminarea fizica a multor detinuti. Comunistii l-au ales ca reeducator sef pe Eugen Turcanu, un fost legionar care, dupa cel de al-II-lea razboi mondial, a fost inchis de comunisti. Acesta a fost ajutat de inca 22 de detinuti care-i cuprindea intre altii pe: Livinski, Popa Tanu, Martinus, Morarescu, Fuchs, Gherman, Titus Leonida, Sofronie.

Nicu Ionita ne-a descris, in timpul vizitei pe care i-am facut-o, ororile la care a fost supus: cum erau obligati sa stea 24 de ore cu genunchii la gura, cum erau loviti cu batele de colegii de celula sau cum erau obligati sa doarma fara sa se miste in somn.

Vocea lui Nicu Ionita e apasata. Nu se grabeste. Rumega fiecare silaba, calculand cuvintele cu o luciditate infioratoare, ascunsa in adancurile fiintei sale: "Stii cum bateau? Erau profesori. In cap, gat si pe umeri dadeau. Loveau indesat, cu sete! Asta era metoda prin care au spalat creierii unei generatii".

De atunci a trecut o viata de om. 56 de ani batuti pe muchie. Insa teama satanica infipta in el de cei mai buni prieteni ce l-au terorizat saptamani intregi, nu a uitat-o. "In noaptea aia, inainte de a intra el, am vist totul. Cand Turcanu a trantit usa celulei, incetasem sa mai fiu om. Atunci, in dimineata zilei de 6 decembrie 1950 a inceput reeducarea mea". Ochii ii sticlesc in cap. Isi aduce aminte. Fiecare cuvant, fiecare gest, fiecare bata primita in cap, fiecare lectie.

Ceea ce nu a uitat Ionita este celula, locul torturii si al ororii. O camera nu mai mare de 60 metri patrati unde singurele obiecte de mobilier erau un hardau murdar, lipit de perete, si pliciurile suspendate, asezate pe margini si in mijlocul camerei. De 6 luni stateau aici claie peste gramada 30 de oameni. Toti tineri, fosti sau actuali studenti sau elevi de la Iasi.

In acea dimineata, in camera a intrat un detinut la 40 de ani, bine facut, brunet, cu ochii negrii infipti in fundul capului. Brusc, a inceput sa racneasca: " Nu vreti sa vorbiti, ai ?! Lasa, ma, ca o sa va amintiti si de laptele de curva ce l-ati supt cand erati mici! De azi incepe reeducarea!". Atinsese paroxismul. Cu ochii iesiti din cap, Eugen Turcanu, detinutul care promitea reeducarea intrase parca in delir. Deodata, o parte din tinerii din camera au inceput sa urle si ei. Aceleasi vorbe, aceleasi amenintari. "Spune-ti, ma, tot! Marturisiti!"Cel mai tare insa racnea Alecu Martinus, un baiat care, in cele 6 luni cat a stat in celula, nu scosese un cuvant. El a fost si cel care a pus prima oara mana pe una din batele aduse in camera de gardieni si a inceput sa loveasca.

"Tin minte doar ca am primit doua lovituri. Una in plina figura si una peste gat. M-am prabusit pe unul din priciuri. Nu stiu cat am stat asa. Cand m-am trezit imi curgea sange din urechi si puteam vedea cu un singur ochi. Bataia continua. Am incercat sa strig, insa chiar atunci m-a vazut unul din cei cu bata. Si m-au luat din nou. O zi intreaga a durat, a marturisit Nicu Ionita, fost detinut in inchisoarea de la Pitesti, locul in care comunistii au pus in practica cel mai negru experiment din istoria totalitarismului: reeducarea prin tortura.

Reeducarea a continuat si a doua zi, si a treia, si a patra zi. Bataile devenisera din ce in ce mai salbatice. In cea de-a cincia zi Martinus a venit cu o idee noua. "Ma, banditilor de azi inainte stati in fund pe paturi cu genunchii stransi la gura. Si sa nu miste unul un muschi ca il ia mama dracului!".

Ionita incearca sa arate pe viu acea pozitie. La cei 80 de ani ai sai isi indoaie rapid picioarele , le cupride cu mainile si le trage la piept. "Daca stai asa 10 ore, fara sa te misti, devine una dintre cele mai crude torturi. O serie de muschi stau mereu incordati si secreta substante nocive care genereaza dureri ingrozitoare. E criminal.", argumenteaza fostul detinut. Trebuia insa sa reziste, pentru ca la cel mai mic gest de relaxare primea o bata peste ochi.

Noaptea, tortura contiunua. De aceasta data, Martinus a aplicat pozitia de somn. Fiecare trebuia sa stea lungit pe spate, cu picioarele intinse si cu mainile puse pe piept. In timpul somnului, omul isi schimba involuntar pozitia o data la un sfert de ora. Cei din celula de la Pitesti au invatat insa sa doarma nemiscati. Socul era cu atat mai mare cu cat prietenii pe care ii stiau de cand erau copii acum ii loveau, ii injurau, ii urau.

Ca in fiecare dimineata, primul lucru pe care l-a facut Martinus a fost sa se aseze pe patul de langa geam si sa inceapa "spovedania". De data asta l-a chemat pe Ionita. Detinutul s-a asezat in genunchi in fasa tortionarului. "Zi, ma! Tot n-ai nimic de spus?". Tras la fata, plin de vanatai, Ionita, fostul student iesean, a inceput sa racneasca instantaneu. "Vreau sa va vad pe toti morti. Vreau sa ma razbun. Sa scap de aici si sa spun lumii ce faceti voi!". Martinus a ramas pentru cateva secunde blocat. Nu se astepta la o asemenea reactie. Apoi un ranjet animalic i-a aparut pe chip "Asa va vreau. Asta e cinstea adevarata! De azi inainte treci la faza a doua a reeducarii!".

Ionita era dezorientat. Trecea din Iad in Purgatoriu. Adica de azi inainte nu mai trebuia sa stea nemiscat ore intregi de frica sa nu fie lovit. La fel ca alti trei colegi de celula, avea dreptul sa se miste. Si aveau si paturile lor, intr-un colt separat al camerei. "Doua saptamani m-au lasat in pace. Asistam cum ceilalti erau batuti, dar nu puteam face nimic. Stateam la locul meu fara sa schimb o vorba. O singura data unul din colegii cu care eram in Purgatoriu mi-a soptit:< Rezista, o sa scapam noi de aici > . Singurele vorbe bune pe care le-am auzit in trei luni de tortura".

A doua zi, Martinus a cerut, ca de fiecare data inainte sa inceapa torturile, noi marturisiri. Si , ca de obicei, o tacere grea s-a lasat peste celula. Brusc, unul din detinuti a inceput sa urle ca printre ei se afla un tradator care nu "a invatat nimic". Si arata mereu cu degetul spre Ionita. Atat i-a trebuit lui Martinus. "Ca un animal turbat s-a repezit cu pumnii in mine, ingesuindu-ma linga hardaul din fundul camerei. La fel de repede, insa, s-a calmat. A ranjit salbatic si i-a chemat pe patru dintre colegii de camera", isi aminteste batranul. L-a trantit pe Ionita jos, cu fata in sus, si a cerut sa-i desfaca mainile si picioarele ca si cum ar sta pe o cruce. Fiecare din cei patru colegi de celula l-au calcat pe cate un membru. Martinus s-a urcat pe trupul fostului student, punand un picior pe abdomen si unul pe gat. Apoi usor a inceput sa se balanseze in stanga si in dreapta apasand cand pe burta, cand pe grumaz. "A fost poate cel mai ingrozitor moment. Daca durerea de abdomen era cumplita, cand ma apasa pe gat imi ieseau ochii din orbite. Ajunsesem sa il vad ca un urias care ma strivea sub picioarele lui ", marturiseste cu glasul inecat Ionita.

De la presiunea de pe abdomen, sangele a inceput sa-i tasneasca pe gura si nas. A lesinat pierzindu-si cunostinta. Martinus s-a potolit si a ordonat scurt: "aruncati-l sub pat!". Cat a stat acolo, nici el nu isi mai amintea. A pierdut notiunea timpului. Cand s-a trezit, era plin de propriile sale dejectii.Apasarile i-au rupt rinichii, iar urina era mai mult sange. Insa singurul lucru pe care a putut sa il faca a fost sa geama si sa ceara un pahar cu apa. "M-au auzit. M-au scos de sub pat, m-au pus in mijlocul camerei si au inceput sa imi aplice <tratamentul>. De cate ori unul dintre noi cerea apa primea <tratamentul>

Era o alta metoda de tortura. Detinutul era pus in mijlocul camerei si era fortat sa bea cana dupa cana. Chinul era ingrozitor, pentru ca deja la a cincea- a sasea cana, apa parea ca uleiul si fiecare ingititura se facea in chinuri. "Pe mine m-au salvat asa. Mi s-au curatat rinichii si am scapat".

De tortura nu a scapat. Scapau doar cei care se reeducau. Cei care dezvaluiau si "ce lapte au supt de la masa". Nu conta ce marturisea. Trebuia sa-si toarne prietenii, fostii profesori, parintii. Sa spuna fiecare vorbulita auzita de la acestia impotriva partidului. Doar asa se facea "marea demascare", iar cine se reeduca devenea la randu-i educator.

Pe 15 iunie 1951, dimineata, usa celulei a fost din nou trantita de perete. A intrat directorul inchisorii, un tanar ferches, impunator, insotit de gardieni. A inceput sa strige de pe o lista numele detinutilor din celula, spunandu-le sa iasa afara. "Am asteptat terorizat sa imi pronunte numele. Insa nu l-am auzit. 28 iesisera din camera. Ramasesem doar eu si inca unul", a marturisit Ionita. La fel de brusc, gardienii si directorul inchisorii s-au retras inchizand cu zgomot usa in urma lor. Prin cap nu-i trecea decit un singur gand. "Celalalt a ramas sa ma ucida". Intr-un final a indraznit sa intoarca fata. Cel din spatele sau astepta la fel de ingrozit.

Dupa cateva zile Ionita si colegul de celula erau scosi de la Pitesti si transportati la Canalul Dunare- Marea Neagra. Cosmarul reeducarii se incheiase la fel de brusc cum incepuse. Fara nici o explicatie, fara raspunsuri.

"Reeducarea" in Penitenciarul Pitesti a atins apogeul cruzimii si bestialitatii, continuand apoi, cu o putere mai scazuta, in Penitenciarele Gerla si Tirgu-Ocna.

Experimentul Pitesti ramane in istorie drept una dintre cele mai sinistre tentative de "reeducare" intreprinse de vreun regim comunist.

Bibliografie:

Virgil Ierunca, Pitesti, Ed. Limite, Madrid, 1981

Virgil Ierunca, Fenomenul Pitesti, Ed, Humanitas, 1990

Florin Constantiniu, Oistorie sincera a poporului roman, Ed. Univers Enciclopedic,2002