Uniunea economica si monetara (uem)

UNIUNEA ECONOMICA SI MONETARA (UEM)

Ideea uniunii economice pe parcurs

Aceasta a fost una din ideile principale a fondatorilor Comunitatii, care a ramas in mare majoritate ca proiect si nu ca realizare. Politica guvernelor de atunci era departe de a se prezenta in calitate de sol fertil pentru ideea uniunii economice si monetare. Tratatul de la Roma din 1957 nu prevedea crearea unei asemenea uniuni, dar schita principiile referitoare le coordonarea politicilor monetare si macroeconomice intre statele membre. Spatiul economic european s-a constituit mult mai uniform si mai rapid. In mare masura datorita acordurilor de la Bretton Woods anii '60 sunt marcati de stabilitate monetara, iar la sfarsitul deceniului, in cadrul Reuniunii de la Haga Presedintele francez G.Pompidou schiteaza impreuna cu partenerii europeni viitoarea uniune economica si monetara, care ramane fara realizare. In 1970 Werner inainteaza un plan, in care prevede realizarea UEM in trei faze pe parcursul urmatorului deceniu. O prima etapa a fost aparitia "sarpelui" monetar. In 1971 SUA decid sa suprime relatia stabilita intre dolar si etalonul - aur, aceasta pune sfarsit sistemului de rate de schimb fixe. Guvernatorii bancilor centrale din CEE reduc la 2,25 % marjele fluctuatiei intre monedele comunitare si dolar. Asa numitul "sarpe" monetar primeste o dezvoltare la 3 aprilie 1973 prin crearea Fondurilor Europene de Cooperare Monetara (FECOM). Criza petroliera din acelasi an si recensiunea urmata nu permit trecerea la urmatoarele faze ale planului Werner. Abia deciziile de la Breme din iulie 1978 cu privire la crearea Sistemului Monetar European (SME) readuc in actualitate problema uniunii economice si monetare. SME intra in vigoare la 13 martie 1979 si consta din trei componente:

ECU care

Reprezinta numerarul in mecanismul de schimb

Serveste drept baza pentru stabilirea indicatorilor de divergenta

Este moneda folosita in mecanismele de informare si de credit

Este un mijloc de armonizare intre autoritatile monetare ale statelor

Mecanismul de schimb prevede

Fiecare moneda a statelor membre are un curs pivot atasat ECU

Marje de fluctuatie de 2,25% in cursurile bilaterale

In cazul cand diferenta e mai mare decat cea fixata, intervin autoritatile monetare

Mecanismul de credit prevede

Fiecare stat membru transfera FECOM-ului 20% din rezervele lor in devize si aur

In urma relansarii de la Fontainebleau, Actului Unic, Acordului de Bale-Nyborg sistemul monetar european functioneaza reusit si Comunitatea devine o zona de stabilitate monetara. In 1988 Delors instituie "Comitetul pentru Relansarea UEM" si in raportul sau din 1989 prevede trei etape de constituire a UEM. Prima etapa incepea la 1 iulie 1990 prin liberalizarea miscarii de capitaluri, a doua etapa incepea la 1 ianuarie 1994 prin crearea Institutului Monetar European si a treia faza urma sa inceapa la 1 ianuarie 1999 prin adoptarea monedei unice. Consiliul European de la Madrid adopta in iunie 1989 convocarea unei Conferinte interguvernamentale cu tema UEM. Conferinta isi va incheia lucrarile abia in 1992 dupa introducerea propunerilor sale in textul Tratatului de la Maastricht. In acest timp Europa va trece printr-o criza economica si prin reunificarea germana, care aduc o crestere a ratei dobanzii si la parasirea SME de catre marca, lira si livra. In 1993 statele SME largesc temporar marjele de fluctuatie pana la 15 %. In pofida

tuturor asteptarilor aceasta fluctuatie internationala nu paralizeaza constituirea UEM, dar ii da noi impulsuri spre evolutie.

UEM in Tratatul de la Maastricht

Fazele de realizare a UEM

In conformitate cu Tratatul de la Maastricht, UEM urmeaza sa se constituie in aceleasi trei faze mentionate de catre presedintele Comisiei - J.Delors:

I faza incepe din iulie 1990. Pana la aceasta data comunitatea urma sa lichideze toate obstacolele in circulatia capitalurilor, sa aloce fonduri structurale pentru lichidarea dezechilibrului dintre regiunile europene, sa coordoneze politicile economice comunitare.

II faza incepe la 1 ianuarie 1994 cu infiintarea IME la Frankfurt. IME urma sa fie alcatuit din guvernatorii bancilor centrale ale statelor membre. La aceasta etapa se pastreaza independenta bancilor centrale nationale si reglementarea privind interzicerea deficitelor bugetare.

III faza incepe cu 1 ianuarie 1997 (1999) doar pentru statele care au indeplinit anumite criterii:

Stabilitatea preturilor (inflatia sa nu depaseasca 1,5 % in comparatie cu cele trei state care aveau cea mai mica inflatie)

Echilibrul bugetar (deficitul bugetar sa nu depaseasca 3% din PIB)

Datoria publica (nu trebuie sa depaseasca 60% din PIB)

Rata dobanzii (pe termen lung nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 2% media celor trei tari comunitare mai avansate in domeniu)

Stabilitatea cursului (rata de schimb trebuie sa ramana stabila in cursul ultimilor doi ani)

Daca majoritatea tarilor aveau sa corespunda acestei cerinte atunci faza avea sa inceapa in 1997 prin fixarea irevocabila a ratelor de schimb si prin introducerea monedei unice. Etapele presupuneau convergenta economiilor, coordonarea politicilor economice si bugetare si monitorizarea nivelului atins de fiecare stat in parte.

Ireversibilitatea UEM 

Conform Tratatului, statele semnatare se declara hotarate sa-si intareasca economiile si finantele pentru a face posibila trecerea la o Banca Centrala Europeana (BCE), operationala pentru moneda unica. In acest scop urmau sa acorde independenta Bancilor Centrale Nationale, iar guvernatorii acestora sa dispuna de mandatul minim de 5 ani. IME este condus de un Consiliu compus din acesti guvernatori in frunte cu un presedinte numit de Consiliul European pentru 3 ani. Consiliul IME coordoneaza cooperarea dintre BCN, pregateste introducerea monedei unice si creeaza Sistemul European al Bancilor Centrale. Organul executiv al SEBC urma sa fie Banca Centrala Europeana. Conducerea BCE este numita pentru opt ani prin acordul sefilor de stat si de guverne a statelor UE participante la moneda unica, dupa o consultare prealabila cu Parlamentul European. Mai mentionam ca Marea Britanie, Suedia si Danemarca, prin protocoale speciale si-au rezervat dreptul de a nu introduce moneda unica. Tratatul de la Maastricht subliniaza ca trecerea la etapa a treia a UEM devine ireversibila "toate statele membre, care indeplinesc sau nu conditiile necesare adoptarii unei monede unice, respecta vointa, ca Comunitatea in mod rapid sa intre in faza a III-a si nici un stat membru nu va impiedica intrarea in faza a III-a ". In acest mod nu exista cale intoarsa pentru Statele Comunitatii, iar Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 decide ca denumirea monedei unice sa fie "Euro" si cursul legal al acestea sa inceapa din 1 ianuarie 2002.

Consiliile Europene 1995 -1998 si UEM 

Eliberarea lui Delors in decembrie 1994 din functia de Presedinte al Comisiei, acceptarea noilor membri in 1995, criza economica si alte probleme ingreuiaza indeplinirea intocmai a fazelor UEM. In 1995 tot mai frecvente devin propunerile de intarziere a definitivarii UEM. Jacques Chirac, ales de curand Presedinte al Frantei si Helmut Kohl cer respectarea modalitatilor adoptate, indiferent de crizele de moment. Consiliile Europene din Cannes si Mallorca relanseaza acest proces, desi Marea Britanie si Danemarca se autoexclusese. Introducerea monedei unice deranja de fapt si populatia celorlalte state, la un moment dat sunt inghetate criteriile de convergenta, dar la insistenta liderilor politici in 1998 se semneaza "un pact de stabilitate". Acesta urma sa garanteze ca toate obiectivele trasate anterior vor fi ferm indeplinite dupa trecerea la euro, iar cei de le vor incalca urmau sa fie sanctionati. In iunie 1997 Consiliul European de la Amsterdam aproba pactul de stabilitate, pactul pentru cresterea locurilor de munca, permite intrarea Europei de Sud in zona euro si este semnat un acord referitor la BCE. Hotararile mentionate isi gasesc continuitate in cadrul Consiliului European de la Cardiff din iunie 1998. Calendarul UEM desi cu mari probleme, dar urma sa fie respectat intocmai. La 1 ianuarie 1999 euro intra in vigoare prin decizia a 11 membre ai Comunitatii (Grecia nu indeplinea criteriile de admitere, iar Anglia, Danemarca si Suedia sau autoexclus). Sunt numiti sase membri ai conducerii BCE si presedintele W.Duisenberg, care in 2002 urmeaza sa fie schimbat de Jean-Claude Trichet. La moment zona euro include 291 mln locuitori, 19,6% din PIB-ul mondial si 18,6 % din comertul international.

Piata Interna

Geneza Marii Piete Interne Europene

Inca de la Reuniunea de la Roma devine clara dorinta instituirii Pietei comune a statelor aderente. In acest scop, Tratatul prevedea inlaturarea barierelor vamale si stabilirea unui tarif vamal comun intre cele sase state si exterior. Obiectivul a fost indeplinit in decurs de unsprezece ani. Desi au fost invinuite de protectionism, cei Sase continua constructia Pietei comune si in anii '70. Principalele obstacole au fost in calea liberei circulatii a marfurilor, capitalurilor si a persoanelor. Carta Alba a lui Delors propunea in 1985 inlaturarea acestor obstacole si crearea unui spatiu absolut liber al Comunitatii. Uniunea urma sa-si foloseasca efectiv teritoriul unificat pentru expansiune industriala si comerciala. Actul Unic continua acest proces prin prevederile de tipul:

extinderea competentelor comunitare in domeniul social, cercetare, mediu

stabilizarea progresiva a Pietei interne pana la 31 decembrie 1992

utilizarea mai frecventa a votului majoritar in Consiliul de Ministri

Constituirea Pietei Interne. Obstacolele si suprimarea acestora.

Desi au fost anulate controalele de frontiera asupra marfurilor sau vamale ale persoanelor, au mai ramas multe probleme ale spatiului comunitar. O atentie deosebita se acorda luptei impotriva criminalitatii si a drogurilor. Cele noua state ale zonei Schengen organizeaza o politica comuna politieneasca, o politica comuna a azilului, o politica coordonata a imigrarii cu scopul de a suprima total controlul in spatiul comunitar. S-au luat toate masurile necesare pentru ca orice produs fabricat intr-un stat membru sa poata sa fie scos pe orice piata a Comunitatii, in conformitate cu principiul de recunoastere mutuala a reglementarilor nationale. Liberalizarea sectorului serviciilor, la randul sau, are la baza recunoasterea mutuala si coordonarea reglementarilor nationale despre accesul sau exercitarea anumitor profesiuni. Obstacolele fiscale sunt trecute datorita armonizarii taxelor pe valoare adaugata (TVA). Pietele publice de diferite niveluri reprezentau in 1995 - 10% din PIB-ul comunitar, devenind obiectul unei concurente dure.

Politicile complementare Pietei Interne

Retelele transeuropene

Politica comuna a transporturilor a fost prevazuta in Tratatul de la Roma asupra CEE si urmarea scopul lichidarii discriminarilor si inegalitatilor din domeniul vizat, eliminarii tuturor obstacolelor legate de transport in vederea afirmarii Pietei comune a transporturilor. Politica transporturilor a fost una din cele mai defavorizate, abia dupa Actul Unic, aceasta este impulsionata de lichidarea frontierelor. Tratatul de la Maastricht largeste domeniul de aplicare a acestei politici comune, subliniind necesitatea interventiei in stabilirea si dezvoltarea retelelor transeuropene in sectoarele infrastructurilor de transport, telecomunicatiilor si a energiei. Prin intermediul pietelor deschise si concurentiale, UE favorizeaza interconexiunea si interoperabilitatea retelelor nationale. Actiunea Comunitatii in acest domeniu comporta si interventii financiare, tinand cont de viabilitatea financiara a proiectelor la care participa. Masurile necesare sunt adoptate de catre Consiliu, dupa consultarea cu Comitetul economic si social si cu Comitetul Regiunilor. UE se concentreaza pe:

libera prestare a serviciilor in domeniul transporturilor terestre, liberul acces la piata transporturilor internationale, admiterea transporturilor extracomunitare

in domeniul transporturilor rutiere s-au schimbat conditiile de acces la profesie si la piata, libertatea de infiintare si prestare a serviciilor etc.

politica comuna a transporturilor aeriene

politica comuna a transportului maritim

Politica comuna a concurentei

Politica data ocupa un rol cheie inca in Tratatul CEE, care vizeaza aplicarea regulilor libertatii schimburilor pe Piata interna. Politica este aplicata de catre Comisia Europeana, care impreuna cu Curtea de Justitie o garanteaza, facand tot posibilul ca in cadrul Pietei comune sa nu fie incalcate principiile liberei concurente, prin ajutor public, prin monopolizare sau prin acorduri personale. Comisia in aceste cazuri impune o amenda, anunta afacerea ilegala sau ia alte masuri potrivite. In cazul cand o intreprindere concentreaza mai mult de 20% dintr-un domeniu oarecare, Comisia urmareste mai departe functionarea acesteia. Multe din documentele semnate de sefii de state si de guverne dupa 1992, au avut o importanta istorica pentru Comunitate si pentru constructia europeana. Ei semneaza aceste documente din diferite considerente, uneori constientizand necesitatea adoptarii acestuia, uneori fiind constransi de contextul geopolitic, de mondializarea accelerata etc. Ponderea Uniunii Europene in sistemul relatiilor internationale este in continua crestere si mai departe decid popoarele Europei. De ele depinde cum va arata Europa mileniului III, dar un lucru se poate spune deja acum: batranul continent va ramane un bastion al valorilor democratice si o zona economica prospera.