Uniunea europeana - noul imperiu-organizatie de tip integrationist si hegemonia americana

UNIUNEA EUROPEANA - NOUL IMPERIU-ORGANIZATIE DE TIP INTEGRATIONIST SI HEGEMONIA AMERICANA

Hegemonia americana nu este pusa la indoiala, S.U.A. dominand "intr-un grad fara precedent formarea primei civilizatii cu adevarat globale pe care a cunoscut-o planeta noastra", afirma Walter Russel Mead.[1]

Perioada actuala, marcata de tema "razboiului impotriva terorismului" si a "razboiului impotriva extremismului" (care justifica, practic, orice), este doar o faza a tranzitiei, ce corespunde cu adaptarea la hegemonie.

In conditiile "razboiului impotriva terorismului", Statele Unite sunt interesate de solutionarea diferentelor de abordare a drepturilor omului, existente intre Marea Britanie si celelalte tari europene.

In acest context, axa Washington - Londra doreste sa-i convinga pe europeni de justetea punctului de vedere, conform caruia, siguranta statului este primordiala in raport cu drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului.

Prin acceptarea si aplicarea conceptului de siguranta a statului, in opozitie cu actualul drept european al drepturilor omului, se urmareste restrangerea unor drepturi si libertati fundamentale ale cetateanului, prin exercitarea unui control mai strict asupra individului, ca persoana.

Exacerbarea, din ultima perioada, a fenomenelor de terorism international, instabilitate politica, conflicte etnice si proliferare a armelor de distrugere in masa se datoreaza activitatii anumitor cercuri, interesate de crearea si mentinerea unor situatii conflictuale.

Una din solutiile agreate de "comunitatea internationala" este lupta impotriva terorismului international, intretinuta - in mod deliberat - de chiar "salvatorii" actualei ordini mondiale.

Insa, aceasta implica manipularea maselor, obiectivul fiind acela de a le face sa accepte restrangerea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, ca un "minim sacrificiu" pentru combaterea mai eficienta a fenomenului terorist.

Ceea ce separa, in ultima instanta, Statele Unite ale Americii de Uniunea Europeana sau, altfel spus, mai vechiul vis american de noul vis, care este impartasit de majoritatea europenilor, este chestiunea suveranitatii.

In timp ce, in conceptia americanilor, cetatenii datoreaza supunere statului-natiune, iar autoritatea finala este detinuta de guvernul suveran, intrucat nu exista nici o sursa de legitimitate democratica superioara acestuia, cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene au o alta opinie, deoarece europenii sunt legati prin drepturile universale ale omului, care submineaza prerogativele statului suveran.

"Daca doctrina americana a suveranitatii absolute ar triumfa, intreaga notiune a drepturilor universale ale omului, insusi edificiul pe care visul european este construit,  s-ar prabusi. Drepturile universale ale omului sunt o ipocrizie intr-o lume in care statul detine autoritatea suprema." .

Chiar si ideea ca "Uniunea Europeana poate sa trimita trupe in teritoriul oricarei tari membre, pentru a reinstaura ordinea in caz de violare a Conventiei Europene pentru Drepturile Omului, este revolutionara. Scopul actiunii militare nu mai este de a confisca teritoriu, de a subjuga popoare si de a acumula proprietate, ci de a proteja drepturile universale ale omului."[3].

Statele subscriu, practic, la principiul potrivit caruia moralitatea castiga in fata suveranitatii

Noul vis european se bazeaza pe un set diferit de supozitii despre libertate si securitate. Astfel, pentru europeni, libertatea nu se gaseste in autonomie, ci, dimpotriva, in apartenenta la un tot. A fi liber inseamna a avea acces la o multitudine de relatii cu altii, iar odata cu relatiile vine inclusivitatea si, implicit, securitatea.

Geniul parintilor fondatori ai Uniunii Europene consta in faptul ca acestia au procedat la transformarea unor ambitii politice foarte mari in decizii aproape tehnice. Apropierea statelor europene a avut loc in mod gradual, de la starea de confruntare politica, economica, etc., trecandu-se la dorinta de cooperare in sfera economica, iar apoi la procesul de integrare.

In opinia lui Silviu Negut[4], spre deosebire de vechile imperii, bazate pe un stat dominant sau pe o federatie de state, Uniunea Europeana este un imperiu - organizatie de tip integrationist.

Principalele trasaturi ale acestui imperiu-organizatie sunt :

- expansiunea non-violenta, bazata pe asimilarea, in totalitate, de catre statele candidate a conditiilor impuse/necesare (a acquis-ului comunitar) si pe instrainarea, in favoarea unui organism supranational, a suveranitatii nationale a statelor;

- consolidarea si transformarea Uniunii intr-un sistem politic integrationist, cu functionare pe multiple niveluri, datorita transferului de suveranitate;

crearea unor modalitati de aparare colectiva;

- dotarea cu o structura institutionala complexa (Consiliul de Ministri, Consiliul Europei, Comisia Europeana, Parlamentul European, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Conturi, etc.);

- construirea unei structuri complexe si globale de relatii politice si economice cu alte blocuri regionale;

- nefolosirea violentei militare, intrucat Uniunea Europeana este bazata pe state postmoderne, sustinatoare ale metodelor pasnice de stabilizare si securizare a zonelor cu probleme;

pacificarea zonelor de frontiera;

- spre deosebire de imperiul-stat, implicarea militara a Uniunii Europene este axata fie pe reconstructie post-conflict, fie pe mentinerea pacii sau pe prevenirea conflictelor.

Mentionam - in context - ca, politica externa si de securitate a Uniunii Europene se bazeaza pe doi piloni operationali:

- primul vizeaza redefinirea rolului fortelor armate, renuntandu-se la vechea idee a apararii teritoriului (datand din epoca statului-natiune), in favoarea noii idei transnationale, cea a promovarii pacii si a interventiei umanitare;

- al doilea este reprezentat de folosirea ajutorului economic drept instrument al politicii externe, pentru asigurarea unei cooperari mai stranse intre state.

Daca fortele militare europene s-au dovedit deficitare in cazul interventiilor in conflicte, precum si in ceea ce priveste abilitatea de a opri ostilitatile, ele au fost mai eficiente in mentinerea pacii, odata ce ostilitatile s-au incheiat.

In ultima jumatate de secol, statele membre ale Uniunii Europene au furnizat 80 % din fortele de mentinere a pacii pentru conflictele din intreaga lume, precum si 70 % din fondurile pentru reconstructie.[5]

Politica externa si de securitate europeana se bazeaza pe extinderea pacii, si nu pe acumularea de putere. Scopul operatiunilor militare europene este acela de a opri violenta intre partile in conflict si de a crea conditiile pentru stabilirea unui acord de pace viabil.

Europenii resping politica de forta, care a dominat relatiile internationale timp de secole, cu consecinte teribile, ce au rezultat din incercarea statelor-natiune de a-si impune vointa, unele asupra altora, cu ajutorul constrangerii si al fortei.

In centrul conceptiei despre Europa de dupa anul 1945 a existat, si inca exista, o respingere a principiului european al echilibrului puterii si al ambitiilor hegemonice ale statelor individuale care au aparut dupa Pacea de la Westfalia, din 1648.

Statele europene cedeaza o parte tot mai mare a suveranitatii lor Uniunii Europene si organizatiilor internationale, intrucat cetatenii europeni simt ca libertatea lor este marita prin includere si integrare. Visul european este unul al includerii, nu al autonomiei.

Conform opiniei lui J. Rifkin[6], "Uniunea Europeana este primul experiment de guvernare intr-o lume care face trecerea de la planurile geografice la campurile globale. Nu guverneaza relatii de proprietate in teritorii, in schimb administreaza activitatea umana deschisa si aflata in continua schimbare, in retele globale .

Prin guvernarea policentrica, domeniul guvernarii se extinde pentru a include jucatorii nestatali. Este un nou joc politic, mult mai complex si sofisticat, in care nici unul dintre participanti nu poate domina terenul de joc sau determina rezultatul, dar in care toata lumea are o anumita putere de a influenta directia si mersul procesului.

Stilul de guvernare policentric este caracterizat prin dialog si negocieri continue intre toti participantii din multiplele retele care formeaza sfera sa de influenta economica, sociala si politica in continua schimbare.

In noua ordine politica, coordonarea inlocuieste comenzile."

Uniunea Europeana este primul stat cu rol pur de reglementare, a carui functie este aceea de a servi drept arbitru intre fortele rivale, intrucat stabileste directivele care guverneaza jocul, ii aduna pe jucatori si faciliteaza procesul politic intre parti.

Spre deosebire de statul-natiune traditional, al carui scop este de a integra, de a asimila si de a unifica diverse interese in interiorul granitelor sale, Uniunea Europeana nu are o asemenea misiune. Dimpotriva, rolul sau este exact opusul celui detinut de catre statul-natiune. Menirea Uniunii Europene consta in facilitarea si reglementarea unui flux de activitati si interese divergente.

Uniunea Europeana a inceput sa-si reinventeze stilul de guvernare, pentru a putea deveni "prima societate informationala complet integrata din lume".

Raportat la statul-natiune, "Uniunea Europeana nu este perceputa ca un agent al destinului, ci, mai degraba, ca un manager al conflictelor de moment si al agendelor in competitie".[7]

Astfel, liderii europeni prefera negocierea in locul ultimatumului, reconcilierea in locul acuzatiei si cooperarea in locul competitiei.

Mandatul si misiunea Uniunii Europene sunt acelea de a gasi un numitor comun intre grupuri disparate si de a pune bazele, atat ale unui dialog in desfasurare, cat si ale unui consens periodic, care sa le faca sa progreseze impreuna sub forma unei comunitati, chiar daca isi mentin identitatea individuala.

Uniunea Europeana este prototipul unui nou tip de institutie de guvernare, cu rolul de a procesa si a armoniza interesele multiple ce prolifereaza si se interconecteaza intr-un mediu tot mai globalizat.

Statele-natiune nu pot supravietui singure intr-o lume tot mai interdependenta. Ca si companiile transnationale, ele se reunesc treptat in retele, pentru a se adapta la realitatile unei societati globalizate, unde riscurile sunt din ce in ce mai mari si mai numeroase.

Uniunea Europeana este cel mai important exemplu al noului mod de guvernare transnational si, poate pentru acest motiv, succesele si insuccesele sale ar trebui sa fie urmarite cu atentie, pe masura ce liderii statelor-natiune sunt obligati sa regandeasca arta conducerii in era globala.

S.U.A. - ca putere mondiala dominanta - sunt interesate de proiectul Uniunii Europene, care presupune unitate si solidaritate internationala, intrucat aspira sa impuna, inclusiv prin acest proiect, o ordine universala, in cadrul unui imperiu centrat, evident, pe America.

In acest fel, se doreste o concentrare a puterii politice, economice si militare a europenilor, care sa fie supervizata de americani.

Pentru modelarea proiectului conform propriilor dorinte, Washington-ul are la dispozitie umbrela NATO, care este pe cale sa devina un fel de ONU regional.

Avand in vedere ca Europa nu are o politica externa comuna, NATO devine, atunci cand actioneaza, un instrument pur american.

Europa comunitara, desi are o piata unica, o moneda unica si, dupa semnarea tratatului de la Schengen, o frontiera unica, nu are un ministru de externe, un ministru de finante, un ministru de interne sau un ministru de justitie.

La nivelul Uniunii Europene nu exista o politica externa comuna, tarile membre avand puncte de vedere diferite asupra unor evenimente care au loc pe scena internationala.

Nici in domeniul resurselor energetice europenii nu se afla intr-o situatie prea confortabila, acestia numarandu-se printre marii dependenti de importul de petrol si de gaze naturale, rezolvarea problemei accesului la resursele energetice fiind lasata de UE la initiativa fiecarui stat-membru in parte (cazurile Germaniei si Italiei, care au negociat, separat, cu partea rusa).

Procesul de integrare europeana functioneaza in relatie directa cu dezvoltarea economica, fapt demonstrat si de introducerea monedei unice europene. Din punct de vedere politic insa, suntem inca departe de a avea o Europa capabila sa reactioneze unitar. Lipsa de unitate a diferitelor solutii propuse in cazul situatiilor din Bosnia-Hertegovina, Kosovo, sau chiar Muntenegru, sunt relevante.

Europa comunitara are, in schimb, un "ministru al apararii", care imbraca uniforma militara a armatei S.U.A. si isi desfasoara activitatea la Mons - sediul Comandamentului integrat al NATO. Poate ca explicatia acestui lucru rezida in faptul ca, tarile membre ale Uniunii Europene nu dispun de suficiente mijloace militare, industriile nationale de aparare ale acestora fiind incapabile sa infrunte provocarile noilor tehnologii, iar logistica si serviciile de informatii ale statelor europene depind aproape in totalitate de bazele, de avioanele si de satelitii americani.

Daca putem nadajdui sa intemeiem o federatie sau o confederatie europeana, aceasta trebuie sa fie inzestrata cu propriile-i mijloace de aparare, astfel incat sa poata infrunta, pe cont propriu, o eventuala amenintare

Insa, in faza istorica actuala, Europa nu poate sa duca o politica de autonomie completa, neavand cum sa renunte la umbrela americana.

Modelul politic de Uniune, acceptat astazi de europeni, este cel luxemburghez, sustinut de Franta, care s-a impus la inceputul ultimului deceniu al secolului trecut, in defavoarea celui olandez, sustinut de Germania. Acesta din urma viza trecerea in subordinea UE a politicii externe, a politicii imigrationiste, a politicii juridice a statelor, precum si o consolidare evidenta a rolului Parlamentului European.

Proiectul actual, inspirat de francezi, vizeaza constituirea unei Uniuni Europene bazata pe trei piloni:

- pilonul unu : uniune economica, consolidata in jurul monedei unice europene;

- pilonul doi : politica externa si de securitate comuna;

- pilonul trei : cooperare in domeniile interne si de justitie.

Pentru pilonii doi si trei se are in vedere numai o cooperare la nivel interstatal, prin evitarea luarii unor decizii la nivel comunitar.

Mentionam, in context, opinia lui Silviu Negut[8], potrivit careia, "daca integrarea pietelor, deci dimensiunea economico-financiara care dilueaza semnificativ suveranitatile, este mai usor digerabila, in schimb renuntarea, chiar si partiala, la deciziile nationale privind securitatea si politica externa este mult mai greu de acceptat. Acest fapt creeaza, de altfel, dificultati suplimentare in realizarea unei politici de aparare si securitate comune".

"Crearea acestei patrii politice europene a constituit un demers important si necesar, pentru a fi impacate contradictiile interne ale acestui continent si cele din interiorul culturii europene", afirmau Erhard Busek si Werner Mikulitsch in lucrarea lor, intitulata "Uniunea Europeana si drumul spre Rasarit".[9]

Statele europene se integreaza in noile conditii geostrategice generate de cel de-al Doilea Razboi Mondial, marcate de disparitia amenintarilor inter-europene si amplificarea amenintarilor extra-europene.

Uniunea Europeana - imperiu organizatie de tip integrationist urmareste, pe de o parte, prin procesul de unificare politica si transfer de suveranitate nationala de la statele membre catre centru, sa rezolve problemele generate in cadrul statelor-natiune de catre minoritatile nationale, iar, pe de alta parte, prin aplicarea principiului liberei circulatii a persoanelor in cadrul Uniunii si prin acordarea cetateniei europene - sa rezolve si problema grupurilor etnice.