Va ramane Germania un pilon al ideii de Europa Unita?

Va ramane Germania un pilon al ideii de Europa Unita?

Evenimente

Potrivit comunicatului remis zilele trecute de ambasada Germaniei la Bucuresti, devine oficiala informatia conform careia cancelarul federal, Angela Merkel, va veni in data de 12 octombrie in Romania. Cancelarul german va avea convorbiri atat cu presedintele Romaniei, Traian Basescu, cat si cu premierul Emil Boc. Agenda vizitei prevede, de asemenea, o vizita la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, unde i se va decerna titlul de Doctor Honoris Causa, se arata in comunicatul reprezentantei diplomatice.

Vizita cancelarului Merkel la Bucuresti a fost precedata de o serie de vizite ale unor oficiali germani, inclusiv ministrul de Externe de la Berlin, Guido Westerwelle. Presedintele Traian Basescu ii spunea in iunie, la Palatul Cotroceni, vicecancelarului german Guido Westerwelle ca vizita sa la Bucuresti este foarte importanta in pregatirea vizitei cancelarului Angela Merkel, ce va avea loc in luna octombrie.

In prefigurarea acestei vizite, premierul Emil Boc declara ca partea romana se asteapta ca vizita pe care cancelarul Angela Merkel o va face la Bucuresti sa contribuie la consolidarea relatiilor bilaterale, reamintind totodata faptul ca Romania si Germania au o relatie politica, economica si culturala consolidata. Aceste declaratii au fost efectuate la ceremonia dedicata Zilei unitatii germane, eveniment la care au participat premierul Emil Boc, presedintele Senatului, Mircea Geoana, ministrii Catalin Predoiu, Teodor Baconschi si Lucian Croitoru, precum si reprezentanti ai corpului diplomatic acreditat la Bucuresti.

Dincolo de chestiunile ce tin de relatia bilaterala si a dosarelor din interiorul Uniunii Europene in raport cu care cele doua state se regasesc preponderent de aceasi parte a baricadei, mai exista o dimensiune extrem de complexa pe care, in discursul ocazionat de evenimentul enuntat anterior, presedintele Senatului a reusit sa o surprinda: 'Criza economica nu trebuie sa fie un pretext pentru reintoarcerea la nationalism economic si discutia necesara despre guvernatia economica europeana nu trebuie sa redestepte fracturile istorice si culturale dintre nordul si sudul Europei, dintre vestul si estul Europei, iar acest risc trebuie sa il depasim impreuna'.

Dincolo de exprimarea "festivista", temerea exista la nivelul Uniunii Europene sub o forma dominanta sau recesiva in functie de impactul cu care fiecare stat recepteaza politica externa promovata de Berlin in ultima perioada.

Semnificatii

Este, asadar, o realitate ca asupra Germaniei au inceput sa planeze o serie de suspiciuni cu privire la angajamentul acesteia fata de proiectul European. Nu se pune aici problema valorilor fundamentale comune, intrucat Berlinul va ramane probabil intodeuna un "focar de democratie", cu o puternica forta de contagiune. Ceea ce face obiectul acestor ingrijorari tine indeobste de elementul economic ca dimensiune a spectrului geopolitic.

Desi este de notorietate ca, alaturi de Franta, Germania constituie unul din pilonii conceptului de Uniune Europeana, in contextul crizei economice, Berlinul pare sa fi alunecat dinspre pragmatism economic catre un nationalism destul de periculos pentru dinamica Europei unite. In acest context, intrebarea care se pune in mai toate cancelariile europene este daca politica Germaniei reprezinta doar o reactie de autoaparare conjuncturala sau aceasta face pasi inapoi ca urmare a unei strategii asumate, ireversibile.

Prima nelamurire pragmatica ce survine pe aceasta logica este daca Germania va ramane in continuare, sau in ce masura a va face, ancorata de Vest. Din punct de vedere istoric, nemtii, incepand cu 1949, s-au implicat foarte activ in consolidarea relatiilor multilaterale si de aliante. De altfel, Germania a reprezentat unul dintre cei mai ferventi sustinatori ai Natiunilor Unite, chiar cu mult inainte de a fi membru in 1973, devenind astfel cel de-al treilea mare contributor pe plan mondial al acestui organism.

In privinta Europei, prin Organizatia Carbunelui si a Metalului, infiintata la inceputul anilor 50, se puneau bazele spatiului economic comun, precursor al conceptului european de astazi, dar mai important decat atat este ca Berlinul a fost cel care a achitat de-a lungul timpului nota de plata in perioade de criza, desi nu avea obligatia decontului. Din perspectiva militara, Germania si-a reconstituit armata in 1956 putandu-se astfel alatura NATO, in ciuda violentelor proteste interne de atunci, tocmai din dorinta de a-si linisti vecinii si partenerii ca nu mai exista pericolul unui derapaj.

In diverse analize se arata ca decizia cancelarului Konrad Adenauer de a demara apropiera de Vest, pe ambele directii, NATO si UE, reprezenta o masura ce a asigurat mai apoi unificarea din 3 octombrie 1990 cu Republica Democrata, desi documente foarte recente devoaleaza opozitia fata de aceasta mutare atat a premierului Marii Britanii de la acea vreme, Margaret Thatcher, cat si a liderului francez, Francois Mitterand. Un reputat analist german din sfera relatiilor internationale dadea asigurari Europei ca o tara care a trecut alaturi de intreaga Europa si Statele Unite prin calvarul, genocidul si ororile secolului XX nu va putea niciodata sa aiba o alta directie de substanta decat cea care i-a tinut lalolalta si pana acum.

Cea de-a doua chestiune asupra careia planeaza incertitudini se refera la disponibilitatea Germaniei pentru viitoarele angajamente militare. Dupa reunificarea din 1990, partenerii occidentali au inceput sa duca o adevarata munca de lamurire cu privire la angrenarea Berlinului in diverse operatiuni derulate in afara granitelor Europei.

Dupa caderea Cortinei de fier si victoria implicita a Occidentului, s-au creat o serie de dezechilibre explicabile prin binomul vid de autoritate-vid de securitate. In acest sens, Vestul si-a indreptat atentia catre Germania care dispunea de o resursa militara foarte importanta si care pana atunci trebuise doar sa vegheze alaturi. O data cu "normalizarea" Germaniei, decretata retoric de Gerhard Schroder, venise vremea ca aceasta sa-si asume rolul cuvenit pe esplanada Europei, insa asteptarile subzistau mai degraba in sfera obligatiilor.

Astfel, ponderea implicarii nemtilor in diversele conflicte raspandite pe glob a crescut simtitor de la cei cativa soldati trimisi in Razboiul din Golf (1991) sau cele cateva sute de cadre medicale raspandite pe teritoriul Cambodgiei pentru a da o mana de ajutor, in cadrul unei misiuni ONU. Desi antrenarea Berlinului in astfel de operatiuni s-a izbit de atitudinea refractara a societatii civile, s-a reusit ulterior crearea unui mecanism constitutional care prevedea o validare prealabila in Parlament a oricarui angajament de acest fel.

Rezultatul s-a materializat printr-o implicare consistenta a Germaniei in operatiuni intitulate la acea vreme "out of area", ajungandu-se ca prezenta acesteia pe fronturi externe sa numere peste 7000 de soldati, apogeul fiind atins la inceputul anilor 2000, cu 10.000 de militari. Prezenta soldatilor nemti devine astfel nelipsita din teatrele de operatiuni ca Afganistan, Kosovo, Bosnia (EUFOR) sau misiunile de combatere a pirateriei de pe coasta Somaliei.

Tinand seama de lipsa de experienta a soldatilor germani, Ministerul Apararii de la Berlin a fost supus unor presiuni enorme, in eforturile sale de a transforma un mecanism neadaptat, fara exercitiu real, la unul capabil sa faca fata provocarilor dure din teritoriile unde urma sa-si aduca aportul.

In cadrul UE, Germania a sustinut Politica de Aparare si Securitate Comuna, fiind astfel unul dintre promotorii dimensiunii "hard power" a Europei. Aceasta pozitie nu a fost urmata insa si de masuri concrete sau mai degraba de rezultate concrete.

Ce-i drept, in cazul Germaniei, termenul de razboi are o conotatie extrem de negativa si creaza repulsie in fiinta natiunii. Poporul german nu a trecut cu siguranta peste episodul Holocaustului, astfel ca orice implicare a acestui stat in afaceri militare vine la pachet cu memoria dureroasa a unui trecut fata de care societatea inca oscileaza intre rusine si angoasa. Este o realitate pe care politicienii nu o pot exclude din mecanismul decizional.

Desi este prematur sa operam cu judecati si verdicte ireductibile, o concluzie preliminara poate fi aceea ca Germania va cupla la o prezumtiva actiune militara viitoare, insa premisele ce vor sta la baza acestei decizii vor trebui sa fie implacabile.

Cea de-a treia chestiune, care de fapt a aprins cel mai tare spiritele, este legata de relatia Germania- Federatia Rusa. Poiectul initial al dimensiunii soft a politicii de la Berlin a fost acela de a incerca "europenizarea" Rusiei, atat din motive pragmatice dar probabil si dintr-un soi de autosuficienta. Indiferent de ratiunile ce au stat la baza acestui demers, este cert ca razboiul cu Georgia din 2008 a pus totul in suspensie.

Germania spune ca o relatie de angajament cu Moscova este net preferabila uneia de conflictualitate. Contextul geopolitc este oarecum favorabil pentru o astfel de retorica intrucat politica Bush a fost rescrisa total pe aceasta directie de noua administratie de la Casa Alba. Pe de alta parte, nevoia de angajament pe care o propovaduieste Germnaia incumba si compromisuri despre care Berlinul nu vorbeste cu atata emfaza. Costurile unei relatii privilegiate cu Federatia Rusa au fost asumate de Germania, dar problema este in detrimentul cui?

Sunt cel putin doua episoade care dau masura nevoii de compromis in aceasta relatie de "concubinaj", intrucat in acte sta inca trecuta Uniunea Europeana. In primul rand, liderii de la Berlin au fost extrem de rezervati in a sanctiona reactia profund disproportionata din timpul conflictului ruso-georgian. Acela a fost de altfel momentul cand opinia publica din Cehia si Polonia, indignata de toleranta excesiva franco-germana fata de comportamentul agresiv si arogant al Moscovei, i-a imputernicit pe oficialii de la Varsovia si de la Praga sa semneze acorduri preliminare cu SUA pentru instalarea interceptoarelor antiracheta si, respectiv, a instalatiilor radar.

In al doilea rand, Germania nu a fost o sustinatoare ferventa a proiectului de scut antiracheta, ba chiar a ridicat din sprancene la auzul acestei initiative. Lucrurile au evoluat de o asemenea maniera incat diplomatia germana din Europa se comporta ca o veritabila institutie de lobby a cauzei ruse.

Riscuri si trenduri de evolutie

Atat greii Europei cat si Statele Unite s-au angajat intr-un proces complex de modernizare a statului rus. Acesta vizeaza in principal transferul de know-how dinspre Occident catre Federatia Rusa, precum si derularea unui amplu proces investitional menit a-i repune pe baze sanatoase economia rudimentara, bazata preponderent pe exportul de resurse naturale. Acest demers va fi unul sinuos, daca va fi cu adevarat demarat, intrucat mediului economic din Rusia prezinta o anumita "specificitate" care va opune rezistenta oricaror incercari de schimbari fundamentale.

De altfel, liderii de la Kremlin au anuntat ca eventualele investitii occidentale in companiile strategice ruse vor fi atent monitorizate si in nici un caz nu va insemna cedarea in totalitate a controlului asupra lor. Relatia Germania- Federatia Rusa sta in principal sub semnul dependentei energetice, insa interogatia care nu si-a gasit inca raspuns vizeaza amploarea compromisurilor pe care Germnaia este dispusa sa le faca pentru a mentine aceasta relatie.

Berlinul incearca un exercitiu de echilibristica, care nu poate fi facut fara sa nasca resentimente intr-o directie sau alta intr-un mediu international atat de complicat. Un exemplu in acest sens poate fi si proiectul North-Stream in care Berlinul a preferat sa-si transeze de unul singur soarta energetica. In concluzie, orice intrebare cu privire la relatia UE-Germania are inca un raspuns deschis, desi este greu de imaginat ca interese punctuale sau jocuri relativ conjuncturale vor putea rescrie un destin devenit comun.