DEDUCTIE SI INDUCTIE

DEDUCTIE SI INDUCTIE

Logica traditionala se diviza perfect in inductie si deductie dupa gradul de generalitate al concluziei in raport cu premisele inferentei. Diferenta o stabilise inca Aristotel care arata in Analiticile Secunde ca "invatam sau prin inductie, sau prin demonstratie; cunoasterea nu poate fi altfel dobandita; intr-adevar, demonstratia porneste de la general, inductia de la particular".

Logica aristotelica este deductiva, iar modelul deductiei este silogismul. Corectitudinea silogismului, reamintim, era conditionata de respectarea legii distribuirii termenilor, un termen neputand fi distribuit in concluzie daca nu era distribuit si in premise; cu alte cuvinte, silogismul opera de la general la general si de la general la particular, interzis fiind drumul de la particular la general. Pe de alta parte, in cazul raporturilor dintre propozitiile categorice am expus raportul de subalternare, raport ce permitea derivarea adevarului particularei din adevarul universalei de aceeasi calitate, dar nu si invers. Toate aceste conditii sunt impuse de caracterul deductiv al rationamentelor discutate pana acum. Semnul distinctiv al deductiei este validitatea ei, faptul ca premisele constituie ratiune suficienta pentru adevarul concluziei. Inferentele inductive[1] sunt inferente cu concluzii probabile din cauza ca premisele nu contin informatii suficiente pentru a intemeia concluzia. Sub aspect strict formal, inductia poate fi considerata un tip de inferenta reductiva, prin care se obtine premisa din concluzie.

Vom trata inferentele de tip inductiv dupa urmatoarea schema:

inductia completa

-de la particular

la general prin simpla enumerare

Inferente  inductia incompleta inductia stiintifica (si cauzala)

inductive  (amplificatoare) inductia matematica

i-de la singular  transductia

la singular analogia