COMPORTAMENT FOLOSITOR SI NEFOLOSITOR

Comportament folositor si nefolositor

Sa spunem ca o persoana cauta franghie. Daca va ridica ceva cu franghia, comportamentul sau serveste un scop bun; dar daca intentioneaza sa se spanzure, aceasta nu serveste un scop bun.

Acesta este un exemplu de judecata a valorii, ceva ce oamenii de stiinta evita a face - eschivand "bun" si "rau" si "corect" si "gresit". Un consilier (si terapeut - n.t.) in general evita a-si pune valorile pe altcineva. Cu toate acestea, ca fiinte omenesti avem valori personale, si aprobam sau dezaprobam actiuni ale altora in diferite masuri, si sigur judecam aceste comportamente, desi ca terapeut sau consilier putem sa nu ne exprimam opiniile.

Adlerienii folosesc termenii folositor si nefolositor intr-un sens mai larg decat "corect" si "gresit" sau "bun" si "rau" - ne intrebam daca vreun comportament a. va reusi sa atinga obiectivul propus, si b. daca obiectivul in sine merita.

Dr. Rudolf Dreikurs ilustra ca exemplu pentru a. de mai sus ridicandu-se din scaun si ducandu-se in zid deliberat, apoi dandu-se inapoi si incercand din nou. "Vedeti," spunea el, "acesta este un exemplu de comportament nefolositor. Vreau sa ies din camera, dar nu vreau sa folosesc usa. Asadar decid sa ies prin zid. Nu reusesc insa nu renunt, si o sa incerc inca o data si inca o data."

Acest gen de comportament repetitiv este un exemplu de comportament nefolositor. Urmatorul exemplu ilustreaza o situatie foarte obisnuita.

Exemplu. Mama are sase copii, cu varste intre 6 si 15 ani. Ea estimeaza ca spune fiecaruia, in medie, cam de 2 ori pe zi sa-si curete camera. O face cu fiecare copil de cand ei aveau varsta de patru ani. O aritmetica simpla ne spune ca ea face acest comportament de batut la cap de 700 de ori per copil anual, si in momentul de fata, cu sase copii, ea spune "curata-ti camera" sau "fa-ti patul" si altele asemenea de 4000 de ori pe an. Pentru cel mai mare copil a facut aceasta 12 ani, sau i-a spus-o de aproximativ 4000 x 8, sau 32.000 de ori. Pe ansamblu, am estimat ca ea a facut aceasta remarca mult peste 150.000 de ori, si mai are de facut inca 150.000!

Acesta este un exemplu de comportament inutil. De ce trebuie sa spuna cineva acelasi lucru de aproape un sfert de milion de ori? Motivul este evident: uneori copii asculta cererea mamei, si astfel mai mult sau mai putin o conditioneaza. Mama, care a vrut o casa curata, nu a stiut ce altceva sa faca. A simtit ca daca lasa lucrurile din mana, casa va ajunge haotica. Pe deasupra a primit confirmarea pentru corectitudinea comportamentului ei, din moment ce exact asta faceau alte mame.

Din punctul nostru de vedere comportamentul ei era inutil, pentru ca nu reusea cu adevarat ceea ce dorea in fapt: copiii ei sa devina independenti si curati de unii singuri.

Sfarsitul acestei povesti este acela ca mama a fost sfatuita a. sa tina un consiliu de familie adlerian (vezi capitolul 14), b. sa-si intrebe copiii daca vor sa fie singurii responsabili de camerele lor, c. si daca ei spun da (au spus-o toti), mama d. sa fie de acord sa nu mai spuna niciodata ceva despre camerele lor. Mama a facut intocmai - si pana la urma acest sistem a functionat! Copiii au inceput sa aibe grija de camerele lor. Acum vedem doua feluri de comportament al mamei - repetari ale instructiunilor si ordinelor, care nu aveau efect. Din punctul de vedere al mamei, de ambele dati a dorit aceleasi rezultate, dar o metoda a fost inutila - nu a functionat; iar cealalta metoda a fost utila - a functionat!

Termenii util si inutil sunt folositi de adlerieni in alt sens, ca atunci cand comportamentul este indreptat spre un scop inutil, fie de a se auto-vatama (ca la folosirea narcoticelor), fie de a-i vatama pe altii (cazul copilului rau, dominator). Putem cataloga practic mii de comportamente uzuale nefolositoare, precum batutul la cap, mancatul excesiv, fumatul, critica, alegerea de scopuri imposibile, comiterea actelor criminale, actele iresponsabile si asa mai departe. Daca am examina oricare individ pe durata zilei, am gasi ca unii fac un procent destul de mare de acte nefolositoare, in timp ce altii fac relativ putine.

Fig. 5-1

Superioritate

Superioritate de partea inutila

Situatie noua

	Stilul vietii format in primii 4 sau 5 ani
			Inferioritate

Figura 5-1. A devia spre latura nefolositoare, in fata unei situatii noi.

Din Raymond J. Corsini, Current Personality Theories, Itaska, Il.: F. E. Peacock Publishers, Inc., 1977, p. 60.

Curaj

Viata poate fi vazuta ca o miscare bidimensionala: sus-ul reprezinta miscare spre scopuri; iar la dreapta sau la stanga reprezinta miscare spre scopuri inutile, respectiv utile. Cum am putea descrie cel mai bine persoana interioara ca sentimente si concepte, daca deviaza spre dreapta (inutil) sau spre stanga (util)? Adler sugera conceptul de curaj, care in esenta are doua elemente: activitate (rata miscarii spre tel) si sentiment de comuniune sociala. In consecinta, persoana foarte activa si interesata de ceilalti este curajoasa - gata si dornica de actiune pentru a reusi, in sensul de sentiment de apartenenta la ceilalti.

Afirmatia binecunoscuta, facuta de Sophie Lazarsfeld, "A avea curajul de a fi imperfect" a devenit un motto chiar si pe tricourile adlerienilor. Conceptul de baza este acela ca daca cineva opereaza in beneficiul grupului, esec nu inseamna a gresi, ci a nu incerca.

Curajul este privit in multe feluri. Un exemplu este casatoria. O persoana ar putea, subiectiv, sa se casatoreasca cu cineva deasupra ei (pentru a obtine securitate sau a avea un protector), sau ar putea, subiectiv, sa se casatoreasca cu cineva dedesubtul ei (pentru a obtine un servitor - cineva pe care sa il joace incoace si incolo). Ambele casatorii sunt imperfecte si arata lipsa curajului. Un mariaj bun ar fi intre egali, oameni care nu privesc nici in sus, nici in jos la celalalt. Orice supozitie a propriei superioritati sau inferioritati fata de partener arata lipsa de curaj, dorinta de a fi inferior sau superior. Chiar si infidelitatea reprezinta o lipsa de curaj - neputinta unei persoane de a avea incredere in alta persoana. Din acest motiv a facut Adler afirmatia enigmatica, "Doi este mai putin decat unu."

Alt exemplu de lipsa a curajului este la criminali. Hotul ce se furiseaza nu este in stare sa accepte viata dupa regulile ei. Criminalul confirmat - cu atitudinile sale antisociale, care vede toti ofiterii de politie ca luand mita, toti avocatii ca interesati de a-si burdusi buzunarele, toti judecatorii ca preocupati doar de propria avere - este o persoana care nu are curajul de a apartine lumii si care gaseste, satisfacuta, ca altii sunt cu adevarat marsavi ca si ea.

In psihoterapie, adesea aspectul important al tratamentului este de a face persoana sa devina activa intr-o maniera constructiva - a-i schimba modul de operare pentru obtinerea unui succes mai mare, a renunta la comportamente auto-sabotoare. In esenta, acest proces ajuta persoana a arata mai mult curaj.

Responsabilitate

Psihologia individuala vede indivizii ca responsabili pentru propriul comportament. Din perspectiva psihologiei individuale, responsabilitatea este de a actiona cu sentiment de comuniune sociala, astfel actionand folositor. Consecintele naturale ale vietii sociale fac persoana culpabila de

propriile-i actiuni. Durerea si suferinta ce survin din comportamentul nefolositor, din eschivarea responsabilitatilor si a curajului, sunt consecinte naturale ale unor scopuri personale gresite. In viata cum iti asterni, asa dormi.

Prejudiciu

Prejudiciu inseamna prejudecarea unui individ, in termenii apartenentei la grup. In timp ce este absolut posibil ca oameni din anumite grupuri sa aibe unele calitati speciale in comun, contrastand cu alte grupuri ca rezultat al unei culturi comune, unii membri nu vor avea aceste calitati. Spre exemplu studentii orientali tind, de regula, sa fie mult mai rezervati social si sa nu puna intrebari la curs, fata de studentii caucazieni. Aceasta este experienta unuia dintre autori, avuta cand preda in Hawaii. Totusi exista unii studenti orientali directi si agresivi si unii studenti caucazieni retrasi si tacuti. In consecinta, a observa ca unele grupuri difera - ca grupuri - de altele prin aspecte ale comportamentului inseamna a spune adevarul; insa a prejudeca un individ din orice grup ca fiind aderent la normele acelui grup este un exemplu de prejudiciu. Asa ca, in timp ce italienii ca grup probabil isi arata sentimentele pe fata, in contrast cu britanicii ca grup, care probabil sunt rezervati, nu se poate prezice cum va fi un singur italian sau britanic, oricare i-ar fi trecutul. A postula ceva despre indivizi in legatura cu normele de grup este un exemplu de prejudiciu.

Prejudiciul tinde in general sa faca inca o eroare. Pe o scala a favorabilitatii, persoana care prejudiciaza este gata de a subestima nu numai un individ ci si grupurile de apartenenta, in diferite grupari de trasaturi. De exemplu, dupa cum a aratat Clark (1965/1967), albii tind sa denigreze negrii constant, si astfel sa ii vatameze "generand" exact acele trasaturi presupuse a le avea negrii. Acesta este un gen de profetie auto-implinita.

Care sunt originile prejudiciului? De ce suntem cu totii, intr-o anumita masura, partiali - pentru sau impotriva diferitor grupuri (pentru ca prejudiciul poate fi si pozitiv si negativ)? Motivul esential al prejudiciului provine din sentimente de inferioritate. Oamenii partiali sunt tematori, si tind sa stabileasca stereotipuri drept oi negre pentru a-si imbunatati imaginea de sine. Acesta este un exemplu al deprecierii altora, facut de nevrotic pentru a-si proteja propria imagine. Grupati, indivizii cu acelasi gen de inferioritate, fie ea sociala, economica sau oricare alta, cauta moduri comune de a invinovati, pentru situatia lor, alte clase de indivizi. Factorul care sustine aceasta este un sentiment de inferioritate.

Copiii, in incercarile lor de a obtine acceptarea - cea mai importanta dintre nevoile sociale - isi vor imita parintii orbeste, si le vor accepta parerile si valorile fara sa gandeasca. Dupa cum spune cantecul din South Pacific, "prejudiciul trebuie sa fie invatat."

In acelasi fel in care exista un potential pentru dezvoltarea sentimentului de comuniune sociala, exista un potential pentru agresivitate. Asa cum oamenii pot invata sa le placa, sa se identifice si sa empatizeze cu altii, tot asa pot invata sa le displaca. Se poate ca atunci cand cineva se identifica, empatizeaza, ii pasa de membrii individuali ai grupului de apartenenta, acel cineva are sentiment de comuniune sociala. Poate fi adevarat. Totusi, daca membrii grupului lasa persoana sa inteleaga ca este mai buna decat altii, si ca scopul eforturilor ei de a-si mentine un loc in grup este de a se simti mai bine decat altii care nu sunt in grup, nu se poate spune ca are sentiment de comuniune sociala.

Prejudicul functioneaza astfel: Cu siguranta ca a existat ceva spirit de apartenenta la grup cand Camasile Maron paseau prin Berlinul nazist, sau cand oamenii Klan-ului mascati urmareau pe cineva. Fara indoiala ca se simteau mari si importanti si mai buni, si parte din grup. Insa ei trebuiau sa se simta o parte a grupului pentru a se simti mari si importanti, si le trebuia cineva, un alt grup, caruia sa ii fie impotriva si mai buni. Comportamentul lor era nefolositor dar, cel putin pe moment, sentimentele lor de inferioritate erau linistite. Adevaratul sentiment de comuniune sociala se leaga de toti oamenii mereu si in toate felurile. In esenta, mesajul este: iubeste-ti aproapele.

Relatiile barbat - femeie

De ce au fost vazute femeile asa des ca inferioare barbatilor? Cei mai mari scriitori - Shakespeare, Hugo, Goethe, Dante; cei mai mari poeti - Milton, Blake, Homer, Heine; cei mai mari

compozitori - Beethoven, Brahms, Bach, Bizet; cei mai mari pictori - Giotto, Rembrandt, da Vinci, Corot; cei mai mari oameni de stiinta - Copernicus, Galileo, Newton, Fermi; sunt barbati. si totusi,

in aceste domenii - scris, muzica, pictura, stiinta - aparent femeile au tot atatea sanse de a reusi cat au si barbatii.

Cum explicam faptul ca trei dintre cele mai mari femei autor au luat nume de barbati: George Eliot, George Sand, Isak Dinesen? Cum explicam aceasta prin perspectiva testelor de inteligenta si aptitudine, la care fetele si baietii au pe ansamblu aceleasi rezultate? Cum explicam faptul ca in relatiile personale dintre barbati si femei, ca si casatoria, in general este egalitate in bun simt comun, determinare, conducere, control?

De ce barbatii si femeile sunt in esenta la fel si totusi difera atat de mult ca productie si realizari? De ce dintr-o mie de nume de oameni eminenti, dupa cum se gasesc, de exemplu, la finele unui dictionar complet, numai 10 sau 20 sunt nume de femei?

O posibila explicatie, acceptata de multi, este ca barbatii sunt nativ superiori in aceste domenii, sau sunt "natural" (adica biologic) superiori in creativitate, pornire, ambitie, motivatie si restul trasaturilor ce duc la realizari exceptionale in arte, literatura, stiinta si tehnologie. Aceasta explicatie este probabil la fel de eronata ca si argumentul oferit de unii, in principal Ashley Montagu (1954), dupa care femeile sunt natural superioare.

Punctul de vedere adlerian in aceasta privinta este relativ simplu: toti oamenii, fara deosebire de sex, rasa sau alti factori biologici, sunt in esenta egali ca potential, apropos de creativitate, productivitate, inventivitate si asa mai departe, insa aspecte biologice pot limita femeile, ca de exemplu copiii. Cu toate acestea, motivul important si hotarator al acestor diferente este acela ca in culturile vestice (si posibil si cele estice) notiunile istorice de baza ale barbatilor si femeilor suporta rolurile diferite pe care trebuie sa le joace si unii si altii. Acesta este un prejudiciu foarte subtil si duce la discriminare subtila. Gasim in aceste conceptii cum "om" este subiect la modul masculin, de exemplu. Sau barbatii evrei ortodocsi spun o rugaciune de dimineata in care ii multumesc lui Dumnezeu ca I-a facut barbati, nu femei.

La o intalnire sociala recenta, la care a participat unul din autori, unde toti barbatii erau adlerieni iar femeile eliberate, dupa cina (pregatita si servita de femei), femeile au strans si spalat vasele, in timp ce barbatii discutau despre egalitate! Nimeni nu a realizat incongruentele dintre convingerile grupului - si comportamentul lor.

Semnificatia celor de mai sus este ca o propaganda foarte insistenta, inselatoare, de acasa, de la scoala, televizor, carti, strada si asa mai departe, actioneaza intru limitarea miscarilor femeii. Discriminare subtila exista pretutindeni - si in plus, deseori chiar cei carora nu le place (ca in exemplul anterior) participa la ea fara voie (sau cu voie, cand le serveste scopurile).

Alfred Adler a fost primul dintre psihologii majori care a realizat daunele facute de dominarea masculina si supunerea feminina. Intr-un fel de retaliere inconstienta, multe femei au devenit criticii si arbitrii comportamentului corect si tind sa ia pozitia superioritatii morale. "[.] barbatii cauta continuu sa fie superiori femeilor, in timp ce femeile sunt constant nemultumite de privilegiile masculine." (Adler, 1927b, p. 97)

Superioritatea masculina este acceptata ca fapt in sine de multi barbati si multe femei. Dumnezeu L-a creat pe barbat mai intai, si apoi dintr-o coasta a facut femeia, un fel de postscriptum, sau ca un companion sau partener de joaca al barbatului, dupa mitologia Biblica. In Roma antica si in comunitatile antice evreiesti, problema daca femeia are suflet era dezbatuta aprig. Chiar si in Elvetia, tara extrem de avansata, femeile nu votau pana recent, si multe dintre legi inca sunt foarte defavorabile femeilor. In numeroase grupuri religioase sunt puse limitari ciudate femeilor. La Zidul Plangerilor din Jerusalim barbatii sunt separati de femei, acestea din urma primind o portiune mai mica a zidului. In bisericile Romano Catolice timp de multi ani femeile trebuiau sa-si acopere capuls si nu mai demult de 1981 preotii bisericii trebuiau sa fie barbati.

Ridiculizarea si deprecierea femeii sunt obisnuite in literatura si mitologia noastra. Eva a fost cauza caderii omului prin mancarea marului din pomul cunoasterii, la sfatul sarpelui, si ea l-a indus si pe Adam sa pacatuiasca. In cartile eroice ale literaturii antice, precum Odiseea, Iliada, Eneida, Orlando Furioso, Divina Comedie si Paradisul Pierdut, principalele personaje eroice sunt intotdeauna barbati, in timp ce femeile sunt descrise ca frivole, seducatoare, tematoare, pe care nu te poti

baza. In binecunoscuta arie "La donna e mobile" (femeia e capricioasa), femeia este numita "La piuma al vento" (pana in vant) si acesta este conceptul general cu care am fost colorati.

In contrast cu acestea si totusi depreciativa, este venerarea femeii ca mama, adica servitoarea barbatului. Femeia mama ce se sacrifica in Mizerabilii de Victor Hugo, care isi vinde

parul si apoi dintii pentru a cumpara mancare copilului ei flamand este vazuta ca o culme a virtutii femeii. Ea devine nobila sacrificandu-se, mai ales pentru un copil baiat.

Stima de sine scazuta a femeii este acceptata nu numai de barbati. Tragic, este acceptata si de femei, care au acceptat stereotipul cultural ca adevarat, in multe cazuri. Bineinteles, multe femei s-au opus acestor limitari, cum ar fi Rosa Bonheur, Sally Stanford, Elinor Brown, Florence Nightingale si George Sand. Insa istoric ele au reprezentat exceptia care a confirmat regula.

Protestul masculin

Pe fundalul scenei contemporane, pentru a intelege importanta fostului concept de protest masculin, trebuie sa privim in urma, la anii 1900, cand se accepta aproape universal ca barbatii erau diferiti psihologic de femei: barbatii erau vazuti ca puternici, bravi, hotarati, agresivi, in timp ce femeile erau slabe, tematoare, faceau compromisuri si erau gentile. Pe scurt era "bine" sa fii barbat. Parintii sperau ca primul lor copil sa fie baiat. Femeile gateau si se ocupau de casa. Barbatii ieseau in lume sa se lupte pentru asigurarea traiului. Cand se discuta ceva serios, barbatii lasau deoparte femeile, care urmau sa vorbeasca despre brodat si ginecologi, in timp ce barbatii discutau politica si afaceri. Pe scurt, in lumea vestica cel putin, ambele sexe acceptau in general fictiunea superioritatii barbatesti.

Ca o consecinta, din moment ce era "bine" sa fii barbat si nu atat de bine sa fii femeie, barbatii vroiau sa fie barbati adevarati si femeile isi doreau calitati si prerogative barbatesti. Barbatilor le era teama sa fie dominati de femei, care si-ar folosi vraja in a-i prinde. A fi condus de o simpla femeie - pai ar fi groaznic. Un barbat trebuie sa fie stapanul propriei case - nu era el capul familiei? Sexual, el se ocupa de urmarire si de seducere. O femeie maritata se supunea barbatului. Era chiar deplasat ca ea sa arate interes sau sa savureze actul sexual.

Pe scurt, pe vremea anilor productivi ai lui Adler, masculinitatea era privita ca superioara feminitatii. Deoarece toti vor sa fie superiori, vrei sa fii masculin - ca barbatul "adevarat" (fictiunea barbatului adevarat ca puternic si tare, determinat si vajnic). Ca atare, Adler a folosit termenul protest masculin referitor la dorinta de a fi superior, dorinta de perfectionism. Istoric, aceeasi notiune a fost articulata in multe feluri: importanta agresivitatii, importanta de a fi masculin si importanta perfectiunii. In toate cazurile, impulsul era departarea de inferioritate, o miscare ascendenta de la slabiciune spre superioritate.

Miscarea femeilor

Se poate face o comparatie intre termenul lui Freud invidia penisului si termenul lui Adler protest masculin. Aceasta comparatie ilustreaza diferentele dintre Freud si Adler si sistemele lor de gandire. Invidia penisului inseamna pur si simplu ca o fata vrea un penis - adica ar prefera sa fie baiat din moment ce el are ceva care ei ii lipseste. Notiunea aceasta este sprijinita de "teama de castrare", notiunea lui Freud dupa care baietilor le este teama ca tatii lor ii pot castra datorita complexului lor Oedipian.

Adler nu a fost de acord cu aceste idei si a vazut indivizii ca preocupati de putere, realizare, obtinere, sau dupa White (1959), de a fi competenti. Astfel, faptul ca femeile ar vrea privilegiile barbatilor este de inteles, si intr-adevar ele protesteaza pana si in zilele noastre "superioritatea" avuta in general de barbati la angajari si alte situatii sociale.

In psihoterapie intalnim frecvent la clientii firavi sau nu foarte inalti, care se simt sexual sub nivelul dorit, sau care nu se simt barbati "adevarati" dupa traditia eroilor de film, ca sunt nefericiti. Protestul masculin este de inteles ca un protest social, al femeilor impotriva privilegiilor barbatesti si ca o forma a sentimentului de inferioritate, avut de barbati care nu sunt intr-atat de "adevarati" cat si-ar dori sa fie.

In cartea sa "Ce ar trebui sa insemne viata pentru tine" (1962), publicata prima oara in 1931, Adler a afirmat ca "pana nu simtim cu adevarat ca barbatii si femeile sunt in egalitate [.] vom avea un mare obstacol spre succesul in casatorie." (p. 275)

Este interesant de observat, dupa cum arata Mosak si Schneider (1977), ca Adler nu s-a referit la "sexul opus" apropos de femei, ci la "celalalt sex".

Cand membrii unui grup oprimat incep sa reactioneze impotriva grupului dominant, adesea fac aceleasi greseli soviniste ce au fost facute impotriva lor. Astfel avem concepte precum "negru e frumos", cu implicatia ca non-negrii nu sunt frumosi, sau "femeile sunt natural superioare" sau

"homosexualitatea e buna", si sigur ca din perspectiva adleriana, desi asemenea concepte cu doua taisuri sunt de inteles, sunt de asemenea eronate.

Important de retinut este ca distingerile valorice din barbat/femeie, negru/alb si altele sunt primordial sociale ca natura, nu biologice. In timp ce Freud si altii din miscarea psihanalitica sunt in esenta de orientare biologica, adlerienii vad aceste diferente afisate ca provenind din atitudini sociale, care la randul lor izvoresc din sentimente de inferioritate, curtate de teama de a fi dominat(a). Pe scurt, barbatii, speriati de puterea potentiala a femeilor, incearca sa le tina in umbra si la locul lor. Iar femeile, speriate de puterea barbatilor, incearca sa le depaseasca superioritatea sociala.

Adler a afirmat (1918/1957) ca "Avantajele de a fi om, in aceste conditii referindu-se la societatea de atunci], sunt foarte seducatoare [.] S-ar parea ca fiecare femeie isi dorea sa fie barbat" (p. 108). Aceasta optica nu este cu siguranta adevarata astazi. Adler chiar a cerut reforme sociale si actiuni legislative pentru a permite egalitatea barbatilor cu femeile. Vytautas J. Bieliauskas (1974) a descris trei studii ce examinau rezultatele la teste proiective ale studentilor de colegiu barbati si femei, care aratau in general ca inca exista o preferinta pentru roluri masculine, ca arhetipuri, in randul barbatilor si femeilor. Bieliauskas a spus ca "atata vreme cat miscarea feminista incearca sa isi arate superioritatea masculina, ea sustine superioritatea sexului masculin si astfel accentueaza protestul masculin." (p. 96) Legat de aceasta, Jeanne Block (1973) face afirmatia urmatoare: "O redefinire a rolurilor sexuale conventionale si o reconsiderare a practicilor de socializare sunt necesare, daca telul societatii noastre este de a incuraja individuarea si maturizarea personala a tinerilor." (p. 526)

Adler scria, in 1927:

Nu avem nici-un motiv pentru a ne opune telurilor prezente ale miscarii femeilor pentru libertate si drepturi egale. Mai de graba ar trebui sa le sprijinim activ, deoarece in ultima instanta fericirea si bucuria din viata intregii omeniri va depinde de crearea conditiilor ce vor permite femeilor reconcilierea cu rolul lor feminin, si de felul in care barbatii vor raspunde problemei relatiei lor cu femeile. (Adler, 1978, p. 24)

Sarcinile vietii

Dreikurs, in "Fundamente ale psihologiei adleriene" (1953), spunea:

"Comunitatea umana pune trei sarcini fiecarui individ. Acestea sunt: munca, in sensul de contribuire la binele altora; prietenia, care imbratiseaza relatiile sociale cu rudele si camarazii; si dragostea, cea mai intima uniune." (pp. 4-5)

Insumand aspectele sociale ale dinamicii personalitatii, ideea adleriana de sarcina a vietii este folositoare. In citatul din Dreikurs putem vedea ca sarcinile vietii, cu care fiecare individ are de-a face, sunt privite ca stabilite de "comunitatea omeneasca". Aceste sarcini sunt ale noastre de intampinat, prin virtutea de a fi membrii ai comunitatii omenesti. Cand ne gandim la sarcini - munca, prieteni si dragoste - realizam cat de importante, de cruciale sunt pentru individ si societate, care nu pot atinge implinirea fara le rezolva cu succes. Aceste sarcini indica intrepatrunderea individului cu societatea, in teoria psihologiei individuale.

O a patra sarcina a vietii, "acceptarea de sine" (Dreikurs & Mosak, 1967), si o a cincea, sarcina existentiala, "nevoia de adaptare la probleme ce transced simpla existenta pe acest pamant, de a ne gasi sensul vietii, de a realiza importanta existentei omenesti prin implicare transcedentala si spirituala" (Dreikurs & Mosak, 1966, p. 2), au fost sugerate. Desi aceste sarcini aditionale nu sunt acceptate universal printre adlerieni, ele indica probleme de rezolvat.

Sarcina sinelui si cea existentiala sunt rezolvabile in cadrul celorlalte trei sarcini, ca membrii ai societatii activi, participanti, egali. Omul se poate accepta cu adevarat daca se simte valoros, adecvat, nu inferior. Este greu de gasit sens si semnificatie in viata daca persoana e implicata in primul rand in compensarea sentimentelor de inferioritate. In psihologia individuala, individul este vazut, cel putin initial, ca judecand valoarea de sine in relatie cu perceptii ale valorii altora. Fara o interactiune activa cu altii, omul nu poate ajunge la o apreciere de sine realista daca nu urmareste cerintele celor trei sarcini ale vietii.

Adler a introdus sarcinile vietii "de dragul claritatii". In sensul lor deplin, ele pot fi folosite pentru a da multa claritate situatiei umane si sunt atotcuprinzatoare. Notiunea de sarcini ale vietii este de asemenea folositoare in consiliere si terapie, dupa cum se va discuta in capitolul 10. In aceasta sectiune subliniem interrelationarea completa a individului, personalitatii si comportamentului sau, cu lumea sociala, in sarcinile ei finite, si cu cea existentiala - cu cererea ca pentru a trai o viata sanatoasa, este nevoie de sentiment de comuniune sociala.

Religie

Majoritatea sistemelor de psihologie iau o pozitie neutra fata de religie. Pe scurt, nu au o pozitie. Unele scoli au o atitudine hotarat negativa, privind religia ca o relicva a unui trecut superstitios. Freud si Ellis sunt exemple de teoreticieni cu atitudini puternic negative fata de religie.

Adlerienii ca indivizi direfa in orientarea lor religioasa, unii fiind ateisti, altii misionari, preoti sau rabini. Cu toate acestea, pozitia adleriana generala fata de religie este pozitiva, considerandu-l pe Dumnezeu conceptul perfectiunii. Fie ca Dumnezeu a creat omul sau ca omul l-a creat pe Dumnezeu, in ambele cazuri Dumnezeu poate fi vazut ca o simbolizare a superioritatii si perfectiunii.

Adler, incercand sa inteleaga natura umana, a subliniat importanta creativitatii. Creativitatea persoanei poate fi egalata cu Dumnezeul din persoana respectiva. Dumnezeu este creatorul. Prin faptul ca persoana isi creeaza personalitatea, intr-un fel este si ea creatoare. Astfel, individul are responsabilitatea propriei personalitati. Adlerienii sunt impotriva teoriilor mecaniciste ale psihanalistilor, pe de o parte, si ale modificatorilor de comportament pe de alta parte. Noi sustinem aspectul creativ al indivizilor, ce poate fi egalat cu "suflet" sau cu "Dumnezeire". Pentru Adler, religia era o manifestare a sentimentului de comuniune sociala (Jahn & Adler, 1933). Raul putea fi egalat cu eroarea din stilul vietii (Ellenberger, 1970, p. 625).

Asadar, adlerienii nu trebuie sa fie credinciosi in sensul conventional - cu alte cuvinte, ei nu trebuie sa creada intr-un Dumnezeu precum cel descris in Biblie, de exemplu, insa ei cred ca umanitatea mai are ceva in plus, pe langa factorii biologici si culturali. Acest "extra", numit creativitate, ar putea fi Dumnezeu. Acest "extra" este inca un factor necunoscut si probabil de necunoscut. Aceasta pozitie ar putea fi usor luata de un preot si de un ateist: ambii sunt de acord ca exista ceva transpersonal in oameni, in spatele ereditatii si societatii, ce trebuie considerat. Preotul poate numi acest factor Dumnezeu sau Sufletul, in timp ce ateistul il poate numi Creativitate sau Unicitate.

Regula de aur

Religia se poate privi ca o conceptualizare "ca si cum" organizata a cosmologiei, o incercare de a stabili un punct de vedere asupra omenirii ce se extinde inainte si dupa moarte, si care tinde sa reguleze comportamentul uman - o filosofie totala a vietii. Originile ei sunt multe, si pot fi legate psihologic de teama de necunoscut, precum ceea ce se intampla cu "sufletul" sau "spiritul" sau "pneuma" persoanei dupa moarte. De asemenea, problema "norocului" poate fi implicata, ca in intrebarea "De ce a fost omorat camaradul meu in lupta, in locul meu?" sau "De ce saptamana trecuta am gasit mancare si saptamana asta nu pot gasi?" Apropos de reglementarea comportamentului uman, promisiunea rasplatei dupa moarte, cum ar fi intoarcerea la viata ca organism superior sau intrarea in Paradis, si amenintarea cu pedeapsa, precum intrarea in Iad dupa moarte daca omul a "pacatuit" - daca persoana a facut rau altora sau a violat legile lui Dumnezeu -

au "intentia" de a feri oamenii de delicte. Practic toate religiile au felurite dictate, unele aparent rezonabile, cum ar fi "Nu trebuie sa ucizi", pana la unele ce par nerezonabile, precum "Nu trebuie sa mananci in prezenta femeilor".

Pana la urma, componenta esentiala a majoritatii religiilor mature pare a nu fi altceva decat Regula de Aur - Nu face altora ce nu ai vrea sa iti faca tie altii. Si in acest sens, Gemeinschaftsgef ehl este pur si simplu o alta variatiune a Legii de Aur, o reformulare a esentei religiilor.

Bibliografie

Adler, A. Understanding Human Nature. (W. B. Wolfe, trans.). Greenwich Conn.: Premier Books, 1957. (Originally published, 1918).

Adler, A. The practice and theory of individual psychology. New York: Greenberg, 1927. (b)

Adler, A. Problems of Neurosis. London: Kegan Paul, 1929.

Adler, A. The Individual Psychology of Alfred Adler. (H. L. Ansbacher & R. R. Ansbacher, Eds.). New York: Basic Books, 1956.

Adler, A. What life should mean to you. London: George Allen & Unwin, 1962. (Originally published, 1962.)

Adler, A. Superiority and Social Interest. (H. L. Ansbacher & R. R. Ansbacher, Eds.). Evanston Ill.: Northwestern University Press, 1964. (b)

Adler, A. Cooperation between the sexes. (H. L. Ansbacher & R. R. Ansbacher, Eds.). Garden City, N. Y.: Anchor, 1978.

Allee, W. C. Animal aggregations. Chicago: University of Chicago Press, 1931.

Allen, T. W. The Individual Psychology of Alfred Adler: An item of history and a promise of a revolution. The Counselling Psychologist, 1971, 3, 3-24.

Ansbacher, H. L. The development of Adler's concept of social interest: A critical study. Journal of Individual Psychology, 1978, 34, 118-152. (b)

Ansbacher, H. L. Individual Psychology. In R. J. Corsini (Ed.), Current Personality Theories. Itaska, Ill.: F. E. Peacock, 1977.

Bickhard, M. H., & Ford, B. L. Adler's concept of social interest: a critical explication. Journal of Individual Psychology, 1976, 32, 27-49.

Bieliauskas, V. J. 'A new look at masculine protest'. Journal of Individual Psychology, 1974, 30, 92-97.

Block, J. M. Conception of sex roles. American Psychologist, 1973, 28, 512-526.

Clark, K. B. Dark ghetto. (Forward by G. Myrdal). New York: Harper Torchbooks, 1967. (Originally published, 1965.)

Dreikurs, R. Fundamentals of Adlerian Psycho0logy. Chicago: Alfred Adler Institute, 1953.

Dreikurs, R., & Mosak, H. H. The tasks of life. I. Adler's three tasks. The Individual Psychologist, 1966, 4, 18-22.

Dreikurs, R., & Mosak, H. H. The tasks of life. II. The fourth life task. The Individual Psychologist, 1967, 4, 51-55.

Ellenberger, H. F. The discovery of the Unconscious, New York: Basic Books, 1970.

Huber, R. J., Lomax, S. S., Robinson S., & Huber, P. P. Evolution: Struggle or synergy. Journal of Individual Psychology

Jahn, E., & Adler, A. Religion und individual psychologie: Eine prinzipelle auseinandersetzung über menschenfuhrung. Vienna: Rolf Passer, 1933.

Kazan, S. Adler's Gemeinschaftsgef hl and Meyeroff's caring. Journal of Individual Psychology, 1978, 34, 3-10.

Meyeroff, M. On Caring. New York: Harper & Row, 1971.

Montagu, A. The natural superiority of women. New York: Macmillan, 1954.

Mosak, H. H., & Schneider, S. Masculine protest, penis envy, women's liberation and sexual equality. Journal of Individual Psychology, 1977, 33, 193-202.

Nystul, M. S. Identification and movement within three levels of social interest. Journal of Individual Psychology,

Orgler, H. Alfred Adler: The man and his work, triumph over the inferiority complex (4^th ed.) London: Sidgwick & Jackson, 1973.

Sperber, M. Masks of Loneliness: Alfred Adler in Perspective, New York: Macmillan, 1974.

Szasz, T. The myth of mental illness: Foundations of a theory of personal conduct. New York: Hoeber, 1961.

Way, L. Adler's Place in Psychology: An exposition of Individual Psychology. New York: Collier, 1962.

White, R. W. Motivation reconsidered: The concept of competence. Psychological Review, 1959, 66, 297-333.