Comunitatea acelora are nu au nimic în comun

COMUNITATEA ACELORA ARE NU AU NIMIC ÎN COMUN

Ce este sau ce constituie o comunitate? in cartea sa The Community ofThose Who Have Nothing in Common, Alphonso Lingis observa ca "comunitatea' este conceputa de obicei ca fiind constituita dintr-un numar de indivizi care au ceva in comun - o limba comuna, un cadru conceptual comun - si care construiesc ceva in comun: o natiune, o cetate, o institutie (Lingis 1994, ix). O instanta speciala a acestui tip de comunitate este ceea ce Lingis numeste cunoasterea specifica a comunitatii/comunitate rationala (rational community). Aceasta cunoastere nu este constituita pur si simplu dintr-un fond comun de observatii si maxime care justifica anumite actiuni si credinte comune, ci produce si este produsa de un discurs comun intr-un sens foarte puternic (Lingis 1994, 109). in cadrul cunoasterii specifice comunitatii "perspectivele (insights) indivizilor sunt formulate in categorii universale, astfel incat acestea sunt detasate de contextul celui care le-a formulat pentru prima data.Discursul comun este un sistem rational in cadrul caruia, in mod ideal, tot ceea ce este spus implica legile si teoriile discursului rational' (Lingis 1994,

Apartenenta la o comunitate rationala le permite oamenilor sa vorbeasca in calitate de "agenti rationali', adica, in calitate de reprezentanti "ai discursului comun' (Lingis 1994, 110). Cand vorbim in calitate de reprezentanti ai cunoasterii specifice comunitatii suntem angajati in ceea ce Lingis numeste "limbaj/vorbire serioasa (serious speech) (Lingis 1994, 112). "Seriozitatea consta in greutatea imperativului rational care determina ceea ce este de spus' (Lingis 1994, 112). De aceea, ceea ce conteaza in limbajul/vorbirea serioasa este ceea ce este spus. Ne asteptam ca doctorii, veterinarii sau electricienii sa vorbeasca potrivit regulilor si principiilor discursului rational al comunitatii pe care fiecare o reprezinta.

Aceasta presupune ca modul in care lucrurile sunt spuse - "rostirea a ceea ce trebuie spus de aceasta voce particulara a acestui vorbitor anume' (Lingis 1994, 112) - nu este esential. "Rostirea nu este esentiala intrucat ceea ce trebuie spus exista in literatura, in bibliotecile publice, iar daca nu, este implicat in categoriile determinante, in teoriile si metodele discursului rational' (Lingis 1994, 112).

A

In cadrul comunitatii rationale noi suntem interschimbabili. De aceea, nu conteaza cine spune ceva, atata timp cat ceea ce este spus, "are sens'. Comunitatea rationala ofera indivizilor o modalitate de comunicare, dar este o modalitate foarte specifica. Este modalitatea "prin intermediul careia cineva depersonalizeaza conceptiile si viziunile cuiva, le formuleaza in termenii discursului rational comun si vorbeste ca un reprezentant, un purtator de cuvant, echivalent si interschimbabil cu altii, relativ la ceea ce trebuie spus.' (Lingis 1994, 116)

Nu va fi prea dificil de recunoscut rolul educatiei - rolul scolii si al altor institutii educationale - in constituirea si reproducerea comunitatilor rationale. Multe persoane ar putea sustine ca aceasta este sarcina principala, poate singura a scolilor si singurul motiv pentru a avea scoli. Cand privim educatia din aceasta perspectiva, putem intelege ca scolile nu ofera doar o voce elevilor, profesorii nu-i invata pe elevi doar sa vorbeasca. Scolile ofera elevilor o voce foarte specifica, adica vocea comunitatilor rationale reprezentate in curriculum. Prin faptul ca ofera elevilor o voce, scolile nu numai ca legitimeaza anumite modalitati de a vorbi; in acelasi timp, scolile delegitimeaza alte modalitati de a vorbi. (Aceasta, asa cum subliniaza sociologii educatiei, explica de ce unii elevi trebuie sa se dezvete de mai multe lucruri decat altii pentru a avea succes in cadru 1 sistemului educational).

Societatea moderna: Comunitatea moderna

Lingis descrie comunitatea rationala in primul rand in termeni epistemologici. Pentru el, comunitatea rationala reprezinta in principal o extensie a ceea ce cunoasterea rationala este, sau a ceea ce anumite grupuri considera ca este cunoasterea rationala (a se vedea, de exemplu, Bloor 1976; Barnes 1977; Apple 1979)). Daca privim ideea comunitatii rationale dintr-o perspectiva mai degraba sociologica, s-ar putea argumenta ca aceasta comunitate contine multe, daca nu toate, caracteristicile a ceea ce Zygmunt Bauman considera a fi societatea moderna ().

Bauman descrie societatea moderna ca o forma de organizare (state of order). El argumenteaza ca "proiectul' modern avea drept scop sa elibereze indivizii de "identitatea mostenita' astfel incat sa le ofere "beneficiul unui inceput absolut, sa-i puna in situatia de

bibliotecile publice, iar daca nu, este implicat in categoriile determinante, in teoriile si metodele discursului rational' (Lingis 1994, 112).

A

In cadrul comunitatii rationale noi suntem interschimbabili. De aceea, nu conteaza cine spune ceva, atata timp cat ceea ce este spus, "are sens'. Comunitatea rationala ofera indivizilor o modalitate de comunicare, dar este o modalitate foarte specifica. Este modalitatea "prin intermediul careia cineva depersonalizeaza conceptiile si viziunile cuiva, le formuleaza in termenii discursului rational comun si vorbeste ca un reprezentant, un purtator de cuvant, echivalent si interschimbabil cu altii, relativ la ceea ce trebuie spus.' (Lingis 1994, 116)

Nu va fi prea dificil de recunoscut rolul educatiei - rolul scolii si al altor institutii educationale - in constituirea si reproducerea comunitatilor rationale. Multe persoane ar putea sustine ca aceasta este sarcina principala, poate singura a scolilor si singurul motiv pentru a avea scoli. Cand privim educatia din aceasta perspectiva, putem intelege ca scolile nu ofera doar o voce elevilor, profesorii nu-i invata pe elevi doar sa vorbeasca. Scolile ofera elevilor o voce foarte specifica, adica vocea comunitatilor rationale reprezentate in curriculum. Prin faptul ca ofera elevilor o voce, scolile nu numai ca legitimeaza anumite modalitati de a vorbi; in acelasi timp, scolile delegitimeaza alte modalitati de a vorbi. (Aceasta, asa cum subliniaza sociologii educatiei, explica de ce unii elevi trebuie sa se dezvete de mai multe lucruri decat altii pentru a avea succes in cadru 1 sistemului educational).

Societatea moderna: Comunitatea moderna

Lingis descrie comunitatea rationala in primul rand in termeni epistemologici. Pentru el, comunitatea rationala reprezinta in principal o extensie a ceea ce cunoasterea rationala este, sau a ceea ce anumite grupuri considera ca este cunoasterea rationala (a se vedea, de exemplu, Bloor 1976; Barnes 1977; Apple 1979)). Daca privim ideea comunitatii rationale dintr-o perspectiva mai degraba sociologica, s-ar putea argumenta ca aceasta comunitate contine multe, daca nu toate, caracteristicile a ceea ce Zygmunt Bauman considera a fi societatea moderna ().

Bauman descrie societatea moderna ca o forma de organizare (state of order). El argumenteaza ca "proiectul' modern avea drept scop sa elibereze indivizii de "identitatea mostenita' astfel incat sa le ofere "beneficiul unui inceput absolut, sa-i puna in situatia de

a alege liber tipul de viata pe care doresc sa-1 traiasca, sa monitorizeze si sa administreze acest tip de viata prin intermediul legilor juridice, formulate de o putere legitima'. (Bauman 1995, 203)

Statul modern/Forma moderna (de organizare) a vrut sa elibereze indivizii de situatia lor premoderna. Singura modalitate de a face acest lucru a fost prin ridicarea indivizilor la ceva care se afla dincolo de orice traditie. Aceasta nu inseamna doar ca statul/forma de organizare trebuia sa se angajeze intr-o forma sistematica de "discreditare, dezavuare si dezradacinare a puterilor intermediare ale comunitatilor si traditiilor.' (Bauman 1995, 203) inseamna si ca statul trebuia sa fie indrumat de o singura viziune post-traditionala pentru a stabili forma de organizare post-traditionala.

inca o data, nu ar fi prea dificil sa recunoastem rolul educatiei moderne in cadrul acestui efort, deoarece educatia moderna a fost inteleasa ca incercarea de a duce copiii si elevii "dincolo de prezentul si de particularul' (Bailey 1984) identitatii lor mostenite, in ordinea regatului rational al societatii moderne. intr-adevar, idealul educatiei moderne, asa cum am aratat in capitolele precedente, este de a "elibera' copiii si elevii din situatiile lor locale, istorice si culturale pentru a-i pune in contact cu un punct de vedere general, rational (a se vedea Biesta 2002b).

Ceea ce este important in legatura cu descrierea pe care Bauman o face societatii moderne nu se refera doar la faptul ca ne ofera o imagine mai empirica despre cum ar arata o comunitate rationala, dar si sugereaza ca societatea moderna poate fi inteleasa in ultima instanta ca (o) comunitate rationala. El este capabil si sa arate cum aceasta comunitate, comunitatea rationala a societatii moderne, poarta cu sine o abordare foarte specifica a ceea ce se afla in afara si este altfel decat ea, adica strainul. in conformitate cu Bauman, strainii sunt aceia "care nu se potrivesc cu harta cognitiva, morala sau estetica a lumii'. (Bauman 1995, 200) Bauman sustine ca orice comunitate isi produce proprii straini. El accentueaza ca, intrucat societatea moderna se fundamenta pe o singura viziune, post-traditionala, aceasta ar putea sa nu acorde nici un loc strainilor pe care ii produce (si ne-am putea referi si la prezent). "Universalizarea progresiva a conditiei umane' (Bauman 1995, 202) pe care Bauman o intelege drept caracteristica definitorie a societatii moderne si a modernitatii in general, se ocupa cu strainii pe care ii produce in doua modalitati diferite, desi legate. Prima strategie a fost una a asimilarii, o strategie pe

care Bauman o caracterizeaza ca fiind antropofaga (ceea ce literalmente inseamna mancator de oameni): "anihilarea strainilor prin devorare si apoi transformarea lor metabolica intr-o tesatura indistincta de propria sa tesatura'. (Bauman 1995, 201) Cealalta strategie a fost antropoemica: "vomarea strainilor, izgonirea lor dincolo de limitele lumii organizate, oprirea oricarei comunicari cu aceia din interior' (Bauman 1995, 201). Aceasta este strategia excluderii, o strategie care are drept rezultat final distrugerea fizica a strainilor (si poate ca este valabil si in prezent). Singura optiune care nu a fost luata in considerare a fost aceea a coexistentei permanente cu strainul. "Pragmatica convietuirii cu strainii', afirma Bauman, "nu a fost luata in seama ca un proiect serios'. (Bauman 1995, 202).

Doresc sa accentuez ca afirmatiile anterioare - si cele care urmeaza - nu vor sa sugereze ca strainatatea sau toata zona ocupata de celalalt sunt bune prin ele insele si trebuie considerate valoroase si respectate doar pentru ca reprezinta strainul, pe celalalt. Sunt intrebari reale si dificile care se cer puse, de exemplu, limitele tolerantei - cine trebuie sa tolereze pe cine? Cea mai importanta lectie de invatat din discutia anterioara se refera la modalitatea in care Bauman ne ajuta sa intelegem cum este produs strainul ca rezultat al unei constructii specifice a ceea ce ne apartine, este corect, familiar, rational. Aceasta nu presupune ca tot ceea ce este strain este si bun. Ceea ce este considerat strain, se poate observa, depinde de ceea ce este considerat familiar. Cu alte cuvinte, strainul nu este niciodata o categorie naturala.

Strainul postmodern

Daca vom combina ideile lui Lingis despre comunitatea rationala cu descrierea pe care Bauman o face societatii moderne, putem observa ca din punctul de vedere al acestei comunitati - adica, pentru aceia care sunt in interiorul comunitatii - aceia cu care nu avem nimic in comun, strainii, apar ca o problema, ceva ce trebuie invins, fie prin transformarea strainului in ceva similar noua, fie prin transformarea strainului, sau a stranietatii strainului, in ceva invizibil.

Nu ar trebui sa se uite ca concluzia in conformitate cu care strainii sunt o problema se sprijina pe presupozitia ca comunitatea rationala este singura fezabila, singura comunitate posibila, adica, in termeni normativi, "cea mai buna dintre lumile posibile'. Unii oameni ar putea sa sustina ca aceasta si este situatia, iar motivul pe care l-ar putea invoca - un motiv "educational' - este acela ca o persoana capata voce, capata abilitatea de a vorbi doar daca devine membra a comunitatii rationale. in vreme ce aparatorii comunitatii rationale ar putea sa nu fie de acord cu ideea ca comunitatea rationala poate exista doar daca distruge strainul, ei ar putea fi de acord cu conceptia asimilarii. (Poate ca ei sunt incapabili sa inteleaga ca aceasta conceptie implica de asemenea si anihilarea. Poate ca ei vor sa sustina ca acesta este pretul care trebuie platit pentru "universalizarea progresiva' a umanitatii si a conditiei umane).

Raspunsul lui Bauman la linia anterioara de gandire este partial empiric, prin faptul ca el sustine ca societatea noastra "postmoderna' s-a schimbat atat de mult incat nu mai este viabil sa sustii ca strainul poate fi tinut afara. Strainul postmodern, scrie el, "se afla aici' (is here to stay) (Bauman 1995, 213). Cu un ton mai degraba optimist, Bauman argumenteaza chiar ca societatea postmoderna a devenit heterofila (heterophilic) (Bauman 1995, 213) deoarece "timpurile noastre postmoderne sunt marcate de o intelegere aproape universala a realitatii ca diferenta nu_este_numai de neevitat, dar este si buna, pretioasa, trebuie protejata si cultivata'. (Bauman 1995, 214) El se grabeste sa adauge ca aceste idei nu ar trebui sa conduca la reinstaurarea pluralitatii premoderne a "triburilor', deoarece in acest caz esentialismul proiectului modern, ideea moderna ca in ultima instanta exista o singura modalitate corecta de a face si de a gandi, ar putea fi inlocuita doar printr-o alta forma de esentialism "in cadrul caruia re-legitimarea se transforma intr-o noua de-legitimare, iar emanciparea intr-o noua opresiune.' (Bauman

Bauman vede o "sansa emancipatoare genuina' in postmodernitate, "sansa de a depune armele, de a suspenda hartuielile de la granite pentru a-i tine pe straini departe, de a inlatura alte ziduri asemenea aceluia al Berlinului, menite sa pastreze distanta si sa separe'. (Bauman 1995, 216) Dar aceasta sansa nu consta "in celebrarea granitelor etnicitatii sau in traditii tribale genuine sau inventate'. (Bauman 1995, 216) Nu consta in intoarcerea la forme ale unei "comunitati puternice' de tipul comunitatii rationale, ci mai degraba in " ducerea la bun sfarsit a operei modernitatii de distrugere a cadrelor traditionale, prin dezvaluirea procesului complicat de formare de sine al subiectului, prin dezvaluirea conditiilor libertatii individuale careconstituie nucleul dur al cetateniei'. (Bauman 1995, 216)

Ceea ce Bauman sustine aici este ca sansa emancipatoare genuina a postmodernismului nu consta intr-un "tribalism nou' in cadrul caruia sa ne afirmam propriile noastre identitati tribale. in schimb, este nevoie de o conectare la intrebarea ce inseamna sa fii subiect, care, pentru Bauman, are de-a face cu libertatea si cetatenia. Aceasta ultima legatura - pe care Bauman o exploreaza mult mai detaliat in Postmodern Ethics (B auman 1993; a se vedea Biesta 2004a) - sugereaza ca subiectivitatea, a fi subiect, nu este ceva care sa aiba legatura cu tribul caruia ii apartinem (cu alte cuvinte, nu este despre identitatea noastra), ci are de-a face cu a actiona in spatiul public, spatiu in cadrul caruia suntem cu altii - sau, in termenii lui Bauman, suntem cu strainii. El scrie: "Sansa convietuirii umane (impreuna) depinde de drepturile strainului si nu de raspunsul la intrebarea cine este indreptatit - statul sau tribul - sa decida cine sunt strainii!'. (Bauman

Pentru Bauman, posibilitatile emancipatoare ale postmodernitatii sunt de gasit in "calitatea noastra de membri' ai unei comunitati diferite, o comunitate in cadrul careia, intr-un anume sens, toti suntem straini pentru ceilalti. Aceasta este comunitatea celor care nu au nimic in comun, de care vorbea Lingis.

Comunitatea acelora care nu au nimic in comun

Abordarea lui Bauman ridica mai multe intrebari. La nivel general se pune problema cum ar trebui sa intelegem aceasta "comunitate fara comunitate' (Derrida 1997). La un nivel mai specific se pune problema vocii: Ce fel de voce, ce fel de vorbire (speech) si ce fel de a vorbi sunt posibile dincolo de limitele comunitatii rationale? Si mai exista si problema a ceea ce poate, sau trebuie sa faca educatia in aceasta constelatie. Pentru a gasi un raspuns la primele doua intrebari ne intoarcem din nou la Lingis.

Comunitatea rationala este constituita dintr-un limbaj comun si dintr-o logica comuna. Ea ne ofera o voce, dar numai o voce reprezentativa. Comunitatea rationala ne legitimeaza sa vorbim, dar numai cu limbajul si in logica comunitatii. De asemenea, conteaza ceea ce spunem, dar nu conteaza cine spune, deoarece in cadrul comunitatii rationale suntem interschimbabili. Ce inseamna atunci sa vorbesti "in afara' comunitatii rationale? Ce voce putem utiliza daca vrem sa vorbim cu un strain, cu cineva cu care nu impartasim o limba comuna?

Lingis examineaza doua cazuri limita privind comunicarea pentru a gasi un raspuns la aceasta problema. Un caz se refera la situatia in care ne aflam cu cineva care este pe moarte. Ce poate spune cineva intr-o astfel de situatie? Orice ar incerca cineva sa spuna ar suna lipsit de sens si absurd. Dar important intr-o astfel de situatie, sustine, Lingis, nu este ceea ce spui. Aceasta aproape ca nu conteaza - desi toata lumea stie ca nimeni nu vrea sa spuna lucruri care nu se cuvin spuse in astfel de situatii. Ceea ce conteaza cel mai mult, singurul lucru care conteaza este ca spui ceva. in acest caz problema nu este ca o persoana nu are abilitatea de a vorbi sau ca nu stie care sunt lucrurile care se spun, pentru // ca nu are experienta cu astfel de situatii. Problema este "ca limbajul insusi nu are putere'./ (Lingis 1994, 108)

Exista doua modalitati prin care aceasta situatie difera de comunitatea rationala care ne indreptateste sa vorbim si ne inzestreaza cu o voce. Prima diferenta este ca in aceasta situatie nu prea conteaza ceea ce^ ^u|^gi_gStgjmportant ca_tu_spui_ceva, ca vorbesti,_ Aceasta implica mai departe ca vocea cu care vorbesti cu cineva cu care nu ai nimic in comun nu este una imprumutata sau reprezentativa, ci trebuie sa fie vocea ta, si nu a altcuiva.

Celalalt caz limita de care vorbeste Lingis este acela in care o persoana se afla la  , I inceputul limbajului, nu la sfarsit: situatia in care parintii comunica cu copiii fara a beneficia de sprijinul limbajului, al logicii si a vocii comunitatii rationale, deoarece prima _ comunicare se produce inaintea acestei comunitati. inca o data, aceasta este o situatie in care parintele nu poate vorbi copilului cu vocea imprumutata sau reprezentativa a comunitatii rationale. Ceea ce se cere intr-o astfel de situatie este ca parintele sa raspunda copilului si sa-si asume responsabilitatea pentru copil intr-un mod unic, lipsit de precedent, aproape nou. Lingis descrie aceasta intalnire astfel:

"Este ultima zi calda a toamnei; mama trebuie sa mearga in parc cu copilul. Ea a uitat de toate scrisorile pe care trebuie sa le scrie si conferinta pe care trebuie sa o pregateasca in acest weekend; ea a uitat de toti prietenii. Ea este cu totul absorbita de sarcina sa. Ea sta langa balta si un curcubeu licareste deasupra fantanii in soarele de toamna tarzie. Ea isi atinteste privirea la curcubeul din balta. Are ochii larg deschisi, licarind, cu un aer de jubilatie pe fata. Trebuie sa-si indrepte ochii catre aceasta zi. Are ochii prea tineri pentru a putea sa vada curcubeul pe cer. Anul viitor va fi prea tarziu; va fi la gradinita, cu ochii deja obositi de curcubeiele electronice de pe ecranele televizoarelor; va trebui sa se uite in carti cu poze insotite de literele alfabetului. Va trebui sa-si atinteasca privirea asupra lor si sa-i invete sa le vada. Trebuie sa-i invete cuvantul: curcubeu. Curcubeul in fantana. El trebuie sa invete cuvantul si mirarea. Ea este in intregime concentrata asupra dificultatii si urgentei sarcinii. Ea priveste cu anxietate si jubilatie la mirarea care-i umple ochii, ochi umezi, pana cind ea vede curcubeul in ei.' (Lingis 1994, 116-117)

Cine vorbeste in aceste situatii limita cind noi nu ne putem raporta la vocea reprezentativa a comunitatii rationale? Lingis scrie: "Ce este ceea ce vorbeste in aceste situatii terminale si inaugurale? Nu eul ca spirit rational, ca reprezentant al ratiunii universale care poseda categoriile apriori si formele apriori ale organizarii rationale a impresiilor senzoriale. Ceea ce vorbeste este cineva, in materialitatea sa de pamantean.' (Lingis 1994, 117)

Aceasta presupune ca atunci cand vorbesc cu vocea comunitatii rationale, nu eu vorbesc in realitate. Vocea mea este vocea interschimbabila a comunitatii rationale. Dar atunci cand vorbesc cu strainul, cand ma expun eu insumi strainului, cand vreau sa vorbesc in comunitatea celor care nu am nimic in comun, atunci trebuie sa-mi gasesc propria voce, eu trebuie sa vorbesc - si nimeni altul nu poate face acest lucru in locul meu. Cu alte cuvinte, este acea modalitate de a vorbi care ma constituie pe mine ca individ unic - ca eu, cum nu mai este altul.

Limbajul responsabilitatii

Desi acum putem intelege cine este cel care trebuie sa vorbeasca intr-o intalnire cu strainul, trebuie sa mai spunem cate ceva despre limbajul care poate fi utilizat in aceasta intalnire. Ce este ceea ce putem spune cand vorbim cu noi insine, dincolo de limitele comunitatii rationale? Ce limbaj putem utiliza? Vreau sa sugerez ca limbajul pe care il utilizam in astfel de intalniri nu ar trebui inteles ca limbaj in sensul unui set de cuvinte si exprimari. Ceea ce conteaza nu este continutul a ceea ce spunem, ci ceea ce este facut. Si ceea ce este facut, ceea ce are nevoie sa fie facut, si pot numai eu sa fac, este sa raspund strainului, sa am disponibilitatea de a raspunde si de a fi responsabil in legatura cu ceea ce strainul ma intreaba. Sa-1 citam pe Lingis inca o data:

"Celalalt se intoarce catre mine si imi vorbeste; el sau ea ma intreaba ceva. Cuvintele lui (ei), pe care le inteleg deoarece sunt cuvintele propriei mele limbi, solicita informatii si indicatii. Ele solicita un raspuns care sa fie responsabil, care sa ofere motive pentru propriile lor motive si care sa ofere un angajament pentru raspunsul care este solicitat. Dar mai intai ma intampina cu un apel pentru intelegere.' (Lingis 1994, 130-131).

"Limbajul' cu care putem vorbi cu strainul, "limbajul' care ne ofera propria noastra voce, singulara, unica este, cu alte cuvinte, limbajul intelegerii si responsabilitatii. Nu conteaza ce cuvinte utilizam - deoarece, intr-un_anume sens, nu exista cuvinte. Conteaza doar ca raspundem, ca ne asumam responsabilitatea, ca ne asumam responsabilitatea noastra.

Aceasta inseamna ca comunitatea acelora care nu au nimic in comun, comunitatea strainilor, comunitatea fara comunitate, este de natura etica. Comunitatea acelora care nu au nimic in comun este constituita prin raspunsul pe care il oferim strainului, unul care intreaba, cauta - revendica (demands), cum ar spune Levinas - raspunsul meu, care cauta sa auda vocea mea, unica.

Singura modalitate in care putem vorbi cu propria noastra voce este atunci cand nu utilizam cealalta voce a noastra. Aceasta inseamna ca "cealalta comunitate' este o "comunitate care pretinde ca cineva care are propria sa identitate coumunitara, care isi produce propria sa natura, care se expune pe sine insusi aceluia cu care nu are nimic in comun, strainul'. (Lingis 1994, 10) Lingis subliniaza ca a se expune pe sine insusi strainului, a se expune "unui imperativ' (Lingis 1994, 11), nu este ceva ce se face cu inteligenta rationala proprie. Cu alte cuvinte, raspunsul nostru nu se fundamenteaza pe cunoasterea celuilalt. Nu stim mai intai pentru ce ne asumam responsabilitatea, urmand ca dupa aceea sa decidem sa ne asumam aceasta responsabilitate. Cu alte cuvinte, limbajul responsabilitatii nu are in vedere calculul. intr-un sens fundamental, acest limbaj este fara fundament si nelimitat. Derrida explica:

"Cand cararea este limpede si data, cand o anume cunoastere deschide drumul inainte, cand decizia este deja luata, intr-un anume sens se poate spune la fel de bine ca nu este nimic de facut; cu buna stiinta si iresponsabil cineva aplica sau implementeaza un program.Actiunea este o consecinta a aplicarii unei cunoasteri sau a unui know-how. Este vorba de o tehnologie a eticii si a politicii. Dincolo de ordinea ratiunii sau deciziei practice, ea incepe sa fie iresponsabila.' (Derrida 1992, 45).

Comunitatea rationala si "cealalta' comunitate

O remarca finala in cadrul acestei explorari a ideii "comunitatii' este ca comunitatea rationala si "cealalta' comunitate nu ar trebui intelese ca fiind doua comunitati separate si, de asemenea, nu ca doua optiuni din care putem alege.

Nu se poate nega importanta comunitatii rationale - sau a comunitati/or rationale -intrucat ele fac posibile anumite modalitati de a vorbi. Ar trebui, desigur, sa nu uitam ca este vorba de o modalitate reprezentativa de a vorbi. De asemenea, ar trebui sa nu uitam ca de fiecare data cand se constituie o comunitate rationala, aceasta traseaza o linie de granita, creeaza un inauntru ,sj_un afara. Lingis scrie: "Comunitatea care produce ceva in comun, care stabileste adevarul si care stabileste acum un univers tehnologic al simulacrului exclude salbaticii, misticii, psihoticii - le exclude rostirile si corpurile.' (Lingis 1994, 13)

De aceea, Lingis afirma ca celelalte forme de comunitate se manifesta in intreruperile care apar in munca si eforturile comunitatii rationale. Cealalta comunitate " revine,deranjeaza comunitatea rationala, ca o umbra, ca o dublura a sa.' (Lingis 1994, 10) Ea traieste "inauntrul' comunitatii rationale, ca o posibilitate constanta si se manifesta imediat atunci cand cineva raspunde celuilalt, stranietatii celuilalt, elementelor straine aparute in relatia cu discursul si logica comunitatii rationale. Se manifesta atunci cand cineva vorbeste cu propria sa voce, cu vocea care este unica, singulara si fara precedent. Vocea care nu a mai fost auzita niciodata inainte.

Comunitatea educatiei

Explorarea anterioara a ideii de "comunitate' evidentiaza ca exista (cel putin) doua modalitati diferite de a intelege ceea ce ar insemna sa straiesti impreuna cu ceilalti. Amandoua formele de comunitate furnizeaza un "a intra in comunicare' (Lingis 1994, 116), dar diferenta esentiala consta tocmai in modul in care cele doua comunitati ne permit sa vorbim. Nu este vorba numai de diferenta ca in comunitatea rationala conteaza ceea ce este spus, in vreme ce, in cealalta comunitate ponteaza cine vorbeste. Este vorba si despre faptul ca in comunitatea rationala vocea noastra este o voce reprezentativa, in

vreme ce, in cealalta comunitate, vorbim intr-o modalitate care este a nostra, unica si fara precedent. Aceasta inseamna, la randul sau, ca noi intram in lume ca fiinte unice si singulare - si nu ca instante ale unei "forme' mai generale a ceea ce inseamna sa fii uman - prin angajamentul nostru cu cealalta comunitate, adica prin modul in care ne expunem in fata a ceea ce este strain, a ceea ce este celalalt.

in trecere, am mentionat deja o conexiune intre comunitatea rationala si educatie, sustinand ca functia cea mai vizibila a scolilor pare sa fie aceea deaJntrQduce/initia

copiii si elevii in comunitatea rationala. Cele doua forme de comunitate pe care le-am diferentiat in acest capitol pot fi si ele conectate cu cele doua abordari ale invatarii pe care le-am introdus in capitolul 1. Am sustinut acolo ca conceptia cea mai raspandita - si probabil cea mai influenta - despre invatare, descrie invatarea^ in termeni de achizitiei achizitia a ceva extern, cunoastere, valori, abilitati, ceva care a existat inainte de actul invatarii si care devmejgo^^celuijcare invata, ca rezultat al invatarii. Desi exista multe teorii diferite cu privire la acest tip de invatare, mergand de la explicatii ale invatarii in

termenii unor schimbari in creier, pana la explicatii ale invatarii ca un efort in intregime social, toate aceste teorii se sprijina pe ideea invatarii ca achizitie. Ideea.invatarii ca achizitie se potriveste foarte bine comunitatii rationale. Cineva poate, intr-adevar, sustine ca singura modalitate prin care indivizii pot deveni membri ai comunitatii rationale este prin intermediul achizitiei formelor cunoasterii, a logicii si a valorilor care alcatuiesc comunitatea rationala. Si mai departe, cineva poate sustine ca sistemele educationale din multe tari se fundamenteaza exact pe aceasta idee.

Exista si o alta modalitate de a intelege invatarea, una care nu priveste invatarea in termeni de achizitTe~a~ceva care exista deja, ci o intelege ca raspuns, ca raspjuns la o "problema'. Daca ne raportam astfel la invatare, putem spune ca cineva ajnyatat ceva nu atunci cand este capabil sa copieze si sa reproduca ceva care exista deja, ci atunci cand raspunde la ceva carejui iigste_familiar_? cevajcare este diferit₁_care provoaca, irita, chiar perturba. in acest caz invatarea devine un act de creatie sau de inventie, un proces prin care ceva nou este adus pe lume: raspunsul propriu, unic al cuiva.

Sunt inclinat sa cred ca, din punct de vedere educational, acest tip de invatare este forma cea mai importanta si semnificativa, intrucat are_de_a face cu modalitati prin intermediul carora ne afirmam in lume ca fiinte singulare, unice. Ca educatori, nu ar trebui nici sa negam, nici sa uitam ca traim intr-o lume de comunitati rationale, ca aceste comunitati sunt importante pentru scopuri specifice si ca principalul motiv pentru care avem scoli, cel putin din punct de vedere istoric, este pentru a reproduce lumea comunitatilor rationale. Dar, de asemenea, nu ar trebui sa uitam ca in viata mai conteaza si altceva - si ca, in ultima instanta, nu conteaza reproducerea comunitatilor rationale, ci posibilitatea afirmarii si existentei celeilalte comunitati. Daca cealalta comunitate nu ar mai fi posibila, atunci am putea spune ca lumea a ajuns la un sfarsit, intrucat daca lumea ar fi doar o comunitate rationala, atunci nu ar mai conta cine ar trai in acea lume si cine nu. Am fi, in ultima instanta, interschimbabili.

Acesta este motivul pentru care cealalta comunitate, comunitatea acelora care nu au nimic in comun este atat de importanta pentru educatie - si una dintre intrebarile care are nevoie de un raspuns este cat de mult din cealalta comunitate este realmente posibil in scolile noastre. Problema cu cealalta comunitate este ca ea nu poate fi adusa pe lume intr-o modalitate tehnica, deliberata. Cealalta comunitate nu este rezultatul muncii, nu poate veni pe lume printr-o aplicatie tehnica sau zehnologica. in acest sens, cealalta comunitate nu poate deveni niciodata o unealta educationala noua sau un program educational nou. Nu-i putem determina sau forta pe elevii nostri sa se expuna pe ei insisi la ceea ce este celalalt, diferit, strain. Singurul lucru pe care il putem face, ^tejsaJiejisiguram ca exista cel putin oportunitatile in cadrul educatiei jde a intalni ceea ce este diferit, strain, celalalt si ca existaop^unitati-^enlm elevii nosjri_de_a raspunde realmente, de a-si descoperi propria voce, propriul mod de a vorbi. Ca profesori si educatori, ar trebui sa fim constienti ca ceea ce deranjeaza operarea lina (smooth) a comunitatii rationale nu reprezinta in mod necesar o disturbare a procesului educational, dar ar putea reprezenta punctul de la care plecand, elevii sa-si gaseasca propria voce, responsabila si disponibila pentru raspuns.