Formarea imaginii de sine

a.     Definirea termenilor

Perceptia sociala este segmentul procesului cognitiv prin care persoana isi formeaza imaginea despre sine si in acelasi timp isi contureaza impresiile despre altul. Cunoasterea despre sine se materializeaza in:

q      conceptul de sine: ansamblul cunostintelor si convingerilor pe care persoana le are despre carateristicile sale (exprima cunoasterea subiectiva de sine);

q      stima de sine autoevaluarea pozitiva/negativa exprimata prin aprobare/dezaprobare indicand gradul in care persoana se vede pe sine ca fiind valoroasa capabila, importanta.

Din perspectiva naturii sinelui, primul teoretician care a adus o contributie importanta este W. James, care distnge 2 ipostaze ale sinelui: 1) sine ca subiect al cunoasterii; 2) sine ca obiect care poate fi cunoscut. Potrivit acestei distinctii, in φ sociala actuala tratam constiinta da sine si conceptul de sine.

In cazul conceptului de sine, unii autori realizeaza o distinctie intre sinele material, cel psihologic si cel social.

In legatura cu constiinta de sine se preconizeaza ca debuteaza cu constiinta sinelui corporal, care incepe sa apara in jurul varstei de 2 ani si a fost pusa in evidenta experimental prin recunoasterea in oglinda (copilului i se marcheaza un semn distinctiv si in momentul in care postat in fata oglinzii este intrigat de acest semn, se considera ca este constient ca in oglinda se afla propria imagine).

Ca rudimente ale prezentei constiintei de sine, autorii mai remarca aparitia unor reactii emotionale diferentiate in functie de implicarea eului si aparitia in limbajul copilului a folosirii corecte a pronumelui personal "eu".

Alti pionieri in domeniu au fost: Ch. Cooley, care a introdus sintagma "looking glass self", prin care sublinia faptul ca ne cunoastem prin ceilalti; G. H. Mead - accentueaza importanta feed-back-ului evaluativ furmizat de ceilalti in cursul formarii conceptului de sine.

Evolutia conceptului de sine se produce in concordanta cu stadiile dezvoltarii cognitive si vizeaza mai multe dimensiuni: simplu→complex; instabil, incoerent→stabil si coerent; concret→abstract; absolut→comparativ; sinele public→sinele privat.

b.    Sursele autocunoasterii

INTROSPECTIA = procesul prin care persoana se centreaza pe sine si examineaza propriile ganduri, semtimente, motivatii ale conduitei. Cercetatorii si-au pus problema frecventei cu care recurgem la introspectie, solicitand subiectilor lor sa completeze o grila despre activitatea prestata, gandurile si predispozitia prezenta in momentul in care pagerul avut la ei emitea un semnal sonor.

Raspunsurile au fost examinate si doar 8% s-au inscris in categoria dedicata sinelui, fiind depasiti ca frecventa de teme ca: munca, petrecerea timpului liber, problemele casei.

In concluzie, importanta introspectiei este supralicitata, aceasta sursa a informatiilor despre sine fiind mai putin utilizata decat se astepta.

Alte critici care micsoreaza importanta introspectiei accentueaza faptul ca persoana nu este intotdeauna constienta de motivele reale care stau la baza conduitei sale. Introspectia survine post factum si astfel, explicatia oferita este influentata de nevoia de justificare, intervenind mecanismele de aparare ale eului.

PERCEPTIA PROPRIULUI COMPORTAMENT

P. Fraisse atragea atentia asupra dualitatii modului de perceptie asupra propriei persoane: omul sesizeaza propriile ganduri, sentimente, pe de o parte, iar pe de alta parte, se cunoaste pe sine in acelasi mod in care ii cunoaste pe ceilalti, din activitatea proprie, din analiza comportamentului.

Acest lucru plaseaza un accent important asupra conceptului propus de Albert Bandura, si anume "self efficacy" = constiinta eficientei proprii, convingerea persoanei referitoare la propriile capacitati de a organiza si de a executa actiunile necesare pentru a produce efectul social dorit.

Ca vector motivational, constiinta eficientei proprii evolueaza fie pe o spirala ascendenta, din succes in succes, fie pe una regresiva.

Daryl Bem, prin teoria "autoperceptiei", subliniaza ca persoana isi analizeaza propriul comportament la fel cum observa comportamentul altora. Atunci cand indicii interni sunt incerti, explicatiile referitoare la sine sunt construite pe baza analizei modului in care ne comportam. Un exemplu in acest sens il constituie teoria cognitiv-fiziologica asupra emotiilor, care considera ca starile afective sunt produsul interactiunii dintre activarea fiziologica si atribuirea de catre persoana a cauzei acestei activari.

In conditiile in care cauza activarii nu este transparenta persoanei, modul in care se va comporta este cel ce va furniza o explicatie pentru starea resimtita.

INTERACTIUNEA SOCIALA

Ofera posibilitatea comparatiei cu ceilalti, situarea in repere ale grupului si sesizarea imaginii pe care ceilalti o au despre propria persoana.

Comparatia sociala

Festinger sustine ca ne cunoastem pe baza comparatiei cu ceilalti, grupul mic si mijlociu fiind cadrul social in care aceste comparatii opereaza.

Se pune problema cand anume recurgem la comparatii cu altii. Autorii considera ca ea are loc cand exista o incertitudine a noastra referitoare la gradul in care posedam anumite caracteristici si nu dispunem de standarde obiective care sa permita evaluarea.

Repere ale grupului

O alta problema este cu cine ne comparam. Cercetarile arata ca de cele mai multe ori, comparatia se realizeaza cu indivizi semanatori d.p.d.v. al atributelor de interes. Exista situatii cand persoana se compara cu cei ce ii sunt mult superiori, care ii concentreaza pretuirea sa, tocmai pentru a-si trasa un ideal, o directie ulterioara de evolutie a sinelui.

Exista si situatii cand persoana ia ca puncte de reper indivizi inferiori lor pe o anumita dimensiune, aceasta comparatie servind la mentinerea unui anumt nivel al stimei de sine.

Persoanele recurg si la compararea cu normele de grup, forma impresiei de sine aflandu-se sub incidenta sistemului de valori promovat in grup.

O serie de autori disting:

q      sinele actual sau real;

q      sinele ideal;

q      sinele normativ = ansamblul insusirilor pe care persoana considera ca ar trebui sa le posede→pornind de la prescriptii sociale.

Petre Ilut a pus in evidenta o corelatie ridicata intre sinele ideal si cel normativ, rezultand ca aspiratia spre schimbare a indivizilor este influentata de sistemul de valori promovat la nivel social.

In cazul interactiunilor sociale, devin vizibile aprecierile celorlalti fata de propria persoana. Aceste impresii pe care indivizii le sesizeaza mai mult sau mai putin exact sunt inglobate in imaginea de sine. Ca atare, avem: 1) imaginea proprie de sine; si 2) imaginea sociala de sine (aprecierea celorlalti receptata de individ = MATAPERCEPTIE).

Investigarea rolului pe care mataperceptia il are in formarea conceptului de sine s-a realizat prin studii care compara imaginea proprie de sine cu imaginile sociale (modul in care individul crede ca este vazut de persoanele apropiate) si cu impresiile celorlalti despre acea persoana.

Rodriguez Tome a desfasurat un astfel de studiu avand ca subiecti adolescenti. Pune in evidenta o corelatie stransa intre imaginea proprie de sine si metaperceptia si mai scazuta intre metaperceptie si parerea realista a celorlalti.

Astfel, metaperceptia apare la aceasta varsta mai degraba ca o proiectie a imaginii proprii de sine asupra imaginii grupului, aratand ca feed-back-ul evaluativ furnizat de ceilalti nu pare sa fie atat de important odata ce a fost cristalizata reprezentarea sinelui.

In concluzie, formarea conceptului de sine se bazeaza pe:

sesizarea de catre persoana a propriilor ganduri si sentimente,;

observarea si analiza propriului comportament;

observarea si analiza dinamicii succeselor si esecurilor;

comparatia cu altul;

inscrierea in reperele oferite de grup;

sesizarea impresiei pe care ceilalti o au despre sine.

c.     Sinele din perspectiva cognitiva

Se pleaca de la premisa ca fiinta umana isi construieste in mod activ o imagine asupra mediului care ii ghideaza conduitele ulterioare. Sinele este conceput ca o structura de cunoastere, ca un corp de informatii polarizate evaluativ, foarte bine organizat si foarte usor accesibil. Conceptul de sine este vazut ca si un sistem de cunostinte despre propriul EU, folosite pentru a recunoaste si interpreta stimuli relevanti pentru individ (Monteil si Martinout).

Reprezentarea sinelui in memorie: sinele ca si schema cognitiva

Schema cognitiva este vazuta ca o structura generala de cunostinte activate simultan, corespunzand unei situatii complexe din realitate. Ea favorizeaza procesarea selectiva a informatiilor:

duce la inferarea unor itemi inexistenti, dar concordanti cu schema;

duce la omiterea unor itemi prezenti, dar neconcordanti cu schema;

duce la procesarea preferentiala a unor elemente identificate ca itemi ai schemei.

H. Marcus a demonstrat natura schematica a cunoasterii de sine si consecintele pe care aceasta le are asupra procesarii informatiilor relevante pentru propria persoana.

Stabilitatea conceptului de sine

In mod trafitional, conceptul de sine este vazut ca stabil, general, fatetelor sale revenindu-le un rol minor. Incepand cu anii 70, apare preocuparea pentru viziunea dinamica asupra conceptului de sine.

φ cognitiva recunoaste variatiile ce apar, exlicand si conciliind aspectele de stabilitate si fluiditate a sinelui.

Flexibilitatea este explicata prin termenul de "concept de sine de lucru": exista un set de cunostinte despre sine foarte bine elaborate, care alcatuiesc nucleul reprezentarii de sine (stabil) si pe de alta parte, o configuratie, o structura temporara determinata de evenimentele sociale actuale, derivata din acest ansamblu al cunostintelor despre sine.

Distinctia dintre cele 2 are la baza accesibilitatea diferita a informatiilor in memorie. Nucleul sinelui este permanent disponibil, in timp ce conceptele provizorii despre sine sunt activate ca urmare a prezentei mai multor factori (motivatia personala, dispozitia, cerintele situatiei).

Flexibilitatea conceptului de sine nu presupune o reorganizare radicala a informatiilor despre sine si se exprima prin variatiile "conceptului de sine de lucru".

Memoria autobiografica

Curpinde evenimentele si experientele traite de o persoana, precum si gandurile si sentimentele ce le-au insotit

Organizarea memoriei autobiografice se face in functie de timp (modalitate secventiala), dar si in functie de importanta semnificatiei evenmentelor, prin relatia lor cu o serie de trasaturi ale persoanei (structura ierarhica).

Aceste 2 modalitati nu se exclud reciproc: o serie de evenimente cardinale din viata unei persoane pot constitui jaloane importante ce delimiteaza perioade mari ale biografiei persoanei. In interiorul acestor perioade, amintirile ar respecta o organizare secventiala.

Memoria autobiografica presupune un proces activ de reconstructie permanenta a informatiilor: reamintirea propriului trecut depinde de conceptiile si atitudinile actuale.

Vis-a-vis de memoria autobiografica apare si o eroare: distorsiunea egocentrica. Ea reprezinta tendinta persoanei de a-si supraestima rolul in evaluarea evenimentelor trecute si de a se vedea ca centru al actiunii altor persoane.

Autoprezentarea sinelui

Intelegem prin autoprezentare orice comportament prin care persoana intentioneaza sa creeze, sa modifice sau sa mentina o anumita impresie a altora despre sine

Managementul impresiei se refera la proiectarea constienta sau inconstienta a unui mod de prezentare a propriei persoane, care sa creeze o anumita imagine ce satisface nevoile si scopurile interactiunii noastre.

A)   Motivele pentru care o persoana se angajeaza in autoprezentare sunt:

q      facilitarea relatiilor sociale;

q      obtinerea unor recompense materiale/sociale;

q      evitarea unor penalizari;

q      pentru autoconfirmare: a construi sau a confirma o anumita imagine de sine.

B) Factorii ce contribuie la crearea unor anumite impresii (autoprezentarea este un proces automatizat, dar uneori devenim constienti de impresia pe care o producem si incercam sa o controlam):

q      variabilele situationale: cand persoana se afla in centrul atentiei altora, scopurile depind de evaluarea altora, persoana interactioneaza cu necunoscuti importanti sau cand sesizam obstacole in formarea impresiei dorite;

q      cunoasterea de catre persoana a modului in care poate fi creata impresia dorita (sensibilitate sociala);

q      abilitati ale persoanei, capacitatea de a se comporta conform prescriptiilor pe care le presupune crearea unei impresii.

C) Diferente individuale in autoprezentare

Monitorizarea sinelui (capacitatea persoanei de a-si urmari si controla comportamentul in public si masura in care persoana realizeaza acest lucru) difera de la un individ la altul.

a) Persoane cu nivel ridicat al automonitorizarii urmaresc sa fie "persoana potrivita in acea situatie sociala". Accentul e plasat pe cunoasterea caracterului situatiei, a cerintelor acesteia si se incearca estimarea modului in care ar trebui sa se comporte "persoana model". Aceste estimari vor fi utilizate ca ghid al comportamentului propriu.

Aceste persoane au o capacitate ridicata de a interpreta roluri diferite, ceea ce permite modificarea comportamentului pentru a fi in acord cu cerintele situatiei.

b) Persoanele cu un nivel scazut al automonitorizarii considera ca este important sa fie ele insele in orice situatie sociala, accentul fiind pus pe propriile atitudini, convingeri, valori, principii si nu atat asupra situatiei si comportamentelor celorlalti.

Au o capacitate scazuta de a-si modela comportamentul, ducand la o constanta a lui de-a lungul situatiilor.

Persoanele cu un nivel ridicat al automonitorizarii sunt vazute ca instabile, ipocrite, iar cele cu un nivel scazut - ca rigide, incapabile de compromis.

D) Strategii utilizate in autoprezentare

1) Conformismul, flatarea, aprobarea, lauda;

2) Mimarea modestiei;

3) Manipularea scuzelor;

4) Etalarea aptitudinilor si a succeselor proprii;

5) Asocierea in fapt sau relatari cu persoane de prestigiu;

6) Autocompatimirea;

7) Intimidarea.