Metode de realizare a explicatiei in stiintele sociale

1.Metoda comparativa.

2.Metoda istorica.

3.Metoda genetica.

4.Metoda functionala. Notiunea de functie. Reprezentanti (B. Malinowski, R.K. Merton). Functionalism si cauzalitate. Functionalism si ideologie.

5.Structuralismul. Notiunea de structura. Definitii. Principalele conceptii.

Structuro-functionalismul.

6.Analiza sistemica. Definitii si orientari. Extensiunea si limitele utilizarii analizei sistemice.

7.Metoda dialectica. Dialectica si empirism. Limitele metodei dialectice.

Metoda, ca mijloc de descoperire a unui aspect al adevarului, de a raspunde mai exact intrebarii "cum?", este legata problemei explicatiei. Expunerea diverselor metode se loveste de ambiguitatea adesea subliniata a notiunii, dar si de diferentele de nivel la care acestea se situeaza, de amploarea explicatiilor pe care acestea le vizeaza si, in sfarsit, de diversele momente ale procesului de cercetare carora li se aplica.

Demersurile intelectuale cele mai importante, care prezinta tipuri de explicatie mai mult sau mai putin complete si care, din aceasta cauza, sunt adesea numite metode, sunt:

Metoda comparativa.

Metoda istorica.

Metoda genetica.

Metoda functionala.

Structuralismul.

Analiza sistemica.

Metoda dialectica.

1. Metoda comparativa.

Istoric.

In opinia primilor sociologi organicisti, societatea nu poate fi supusa studiului metodei experimentale. Ramanea astfel metoda comparativa. Imposibilitatea experimentarii a facut din comparatie unica modalitate permitand sociologului sa analizeze concretul, sa evidentieza elementele constante, abstracte si generale, in abordarea explicatiei sociologice.

Caracteristicile metodei.

Metoda comparativa tinde a sistematiza o tendinta naturala a spiritului nostru: impulsul (natural si spontan) ce ne impinge sa comparam ceea ce vedem.

Metoda comparativa nu dipune de o procedura tehnica proprie si este utilizata de toate stiintele sociale.

Este folosita in toate etapele cercetarii.

Isi gaseste locul la toate nivelele cercetarii.

Limitele metodei.

1. Rigurozitate redusa atat a definitiei cat si a metodei.

2. Adesea este evocata metoda comparativa fara a se preciza conditiile elaborarii tipurilor sau elementelor de comparare.

3. Problemele conditiilor de validitate: care sunt criteriile de comparatie valabile, ce unitati de comparare ar trebui alese, cum sa fii sigur ca sunt comparate elemente asemanatoare.

Progrese recente.

Absoluta extindere a notiunii de comparatie isi are originea in imperfectiunile sale. Dezvoltarea cercetarilor la nivel international a suscitat o ameliorare a metodei in ceea ce priveste rigurozitatea ei: folosirea indicatorilor internationali, utilizarea informaticii, ceea ce a facilitat lucrul cu o masa importanta de informatii, dar mai ales a obligat la o normalizare a datelor culese si a permis constituirea arhivelor, ca izvor important pentru analize secundare si comparatii internationale.

Unificarea Europei implica cercetari comparative.

Concluzii.

Metoda comparativa este utila, insa validitatea sa depinde de rigurozitatea cu care sunt definiti termenii.

Fiind un mijloc de a descoperi raporturi, metoda poate suscita ipoteze, insa nu poate constitui prin ea insasi o veritabila explicatie, atasata unei teorii.

2. Metoda istorica.

Explicatia, in mod special, face ca reconcilierea dintre istorie si sociologie sa fie indispensabila. De fapt, se considera ca istoria este singurul concurent al sociologiei, in studiul fenomenelor sociale fatale in curs de desfasurare.

Sociologia, pentru ca s-a dezvoltat recent in cadrul cercetarilor limitate, concrete si actuale, s-a indepartat prea des atat de istorie, cat si de teorie. Propriile sale progrese, necesitatea acesteia de a ajunge la nivelul explicarii o readuc astazi catre cele doua.

In realitate, cele doua discipline trebuie sa se completeze, deoarece sociologia furnizeaza istoriei cadrele conceptuale, tipuri, structuri, conjuncturi, iar istoria, la randul ei, furnizeaza sociologiei materialele concrete cele mai indispensabile, fiind izvorate din realitate.

3. Metoda genetica.

Metoda genetica cerceteaza geneza evenimentelor, adica antecedentele. Este vorba de o explicare diacronica deoarece vorbim de un proces ce se deruleaza in timp. Dificultatile geneticii sunt acelea ale cercetarii unei cauzalitati.

Reprezinta metoda cea mai corecta, mai ales ca anunta inca din denumirea sa scopul: de a gasi cauza initiala, faptul generator. Dar in stiintele sociale, acest tip de recunoastere, descoperire este dificil datorita prea multor evenimente ce ar fi putut concura la conceptia a ceea ce se studiaza.

4. Metoda functionala.

Notiunea de functie.

Dificultatea de a observa cauza a orientat o serie de sociologi catre interpretatea faptelor sociologice prin notiunea de functie. Dupa Robert Merton , "analiza functionala este in acelasi timp cea mai fecunda si, fara indoiala, cea mai putin codificata dintre metodele de interpretare sociologica". Notiunea de functie este ambigua. In limbajul popular se retine aspectul social al functiei si acesta este confundata cu profesia. Publicitatea, utilizeaza in mod constant temenul in sensul sau util, adaptat scopului. In limbajul matematic, functia desemneaza o variabila studiata in raport cu una sau mai multe variabile, in functie de care aceasta poate fi exprimata sau de care depinde valoarea ei. Ambiguitatea notiunii implica anumite niveluri in conceptiile functionaliste.

Reprezentanti. B. Malinowski.- estre considerat tatal functionalismului.

Postulatele conceptiei sale:

Functia este conceputa in raport cu intregul sistem social.

Toate elementele sociale si culturale indeplinesc functii sociologice.

Aceste elemente sunt indispensabile.

R.K. Merton- reprezentantul eminent al functionalismului. El a demonstrat contradictia dintre postulate si realitate:

Obiceiurile si sentimentele sociale pot fi functionale pentru unele grupuri si nu pentru altele din aceiasi societate.

Al doi-lea postulat are drept scop justificarea rolului ramasitelor sociale, a obiceiurilor ce aparent nu mai au nici o functie de indeplinit. Merton propune o diferentiere intre functiile manifeste(dorite de catre participanti la sistem) si functiile latente(care nu sunt nici intelese, nici dorite, dar despre care nu se poate spune ca exista mai putin; acestea sunt uneori indeplinite de riturile stravechi care, precizandu-si rolul, substituie scopului lor initial o alta functie, cel mai adesea de coeziune sociala).

Al trei-lea postulat- care noteaza necesitatea interpretarii functionaliste- este cel mai ambiguu. Merton s-a intrebat ce anume trebuie recunoscut ca indispensabil: functia insasi sau elementul acesteia sau ambele? (trebuie oare admis ca functiile religioase sunt necesare sau doar anumite rituri constituind rezultatul functiilor religioase?). Realitatea ne indica rezultatul: nevoi umane si sociale ce pot fi satisfacute in diferite moduri, un element singular putand indeplini mai multe functii tot asa cum o singura functie poate fi indeplinita de catre elementele permutabile, numite de Merton "substitute sau echivalenti functionali". R.Merton a mai distins, pe langa functii, disfunctiile, care inhiba adaptarea la sistem.

Functionalism si cauzalitate.

Ideea de functie permite a analiza situatii, a furniza observatii, insa ea ramane totusi la un nivel limitat de explicatie. Dupa cum afirma Emile Durkheim, "Cand incercam a explica un fenomen social trebuie cautata separat cauza eficienta care il produce fata de functia pe care acesta o indeplineste". Faptul ca este utila cutare sau cutare institutie, intr-un sens sau altul, nu ne arata neaparat motivul care a determinat-o. De multe ori, functia consta in a "mentine cauza preexistenta de la care deriva faptele". R. Bastide a scris ca "Functionalismul explica foarte bine de ce subzista, dainuiesc lucrurile, insa el nu explica de ce acestea se schimba".

Functionalism si ideologie.

In ciuda lacunelor, a limitelor sale, functionalismul a avut succes. Modernizat si relativizat de catre Merton, structurat de Parsons, el a avut o mare influenta si un rol important in stiintele sociale americane.Teorie a dinamismului (deoarece functioneaza), a utilitatii(deoarece foloseste), a echilibrului linistitor si a optimismului(deoarece se neglijeaza disfunctiile), functionalismul reunea intr-adevar calitatile adaptate la mentalitatea americana.

Functionalismul este o teorie a echilibrului si a integrarii. A.V. Gouldner considera functionalismul ca pe o teorie de "sustinere" a regimului existent, care ar conveni la fel de bine si unui regim socialist.

5. Structuralismul.

Notiunea de structura.

Ideea si cuvantul "structura" sunt foarte vechi. Succesul structuralismului este legat de dezvoltarea diverselor discipline care, elaborand teorii fundamentate pe interdependenta elementelor constitutive ale obiectului lor, au utilizat tocmai din acest motiv notiunea de structura.

In sociologie, se pare ca Marx a utilizat acest termen pentru prima oara si cam in acelasi timp cu sociologul Spencer. Notiunea datoreaza succesul discutiilor pe care le-a suscitat in randul etnologilor si faptului ca raspunde unui numar insemnat de preocupari practice si teoretice comune tuturor stiintelor sociale. George Gurvitch a rezumat motivele acestui succes astfel: dorinta de a se debarasa de opozitia dintre ordine si progres, static si dinamic si intre termenii de "institutie" si "organizare", apoi, influenta conceptiilor lui Marcel Mauss (fenomenele totale) si a "gestalt teoriei" si, in sfarsit, necesitatea descoperirii unui instrument conceptual care ar permite progresul in intelegerea fenomenelor sociale.

Definitia cea mai cunoscuta a fost data de J.Piaget "Intr-o prima aproximare, o structura este un sistem (prin opozitie cu proprietatile elementelor), si in care se conserva sau se imbogateste, prin insasi jocul transformarilor sale, fara ca acestea sa ajunga in afara granitelor sale sau sa faca apel la elemente externe. Intr-un cuvant, o structura contine asadar cele trei caractere de totalitate, de transformare si de autoreglaj. Intr-o a doua aproximare,[..] structura trebuie sa poata face loc unei formalizari".

Succesul structuralismului este de asemenea legat de dezvoltarea diverselor discipline care, elaborand teorii fundamentate pe interdependenta elementelor constitutive ale obiectului lor, au utilizat tocmai de aceea notiunea de structura in acelasi timp cu cea de sistem.

Definitii.

In opinia lui R. Boudon, echivocurile legate de notiunea de structura tin mai ales de faptul ca acest cuvant apare in doua contexte foarte diferite:

1. Definitia volitionala (intentionala). In acest caz, vorbindu-se de structura, se insista asupra faptului ca e vorba de un ansamblu de caractere interdependente: structura comportamentului, a organismului etc. Regasim in obiectul de studiat ceea ce evoca insasi termenul de structura si pe care un sinonim precum cel de sistem l-ar putea inlocui. Cuvantul "structura" denumeste asadar obiectul identificat cu un sistem. Acest gen de definitie volitionala comporta in general o enumerare de caractere, structurale, cel mai adesea aparente si marcand in general o distinctie in raport cu altele(grupuri structurale opuse grupurilor nestructurale).

2. Definitia efectiva. In acest caz nu mai e vorba doar de a califica obiectul structurii, ci de a-i determina structura. Din moment ce Levi Strauss (in antropologie) si Spearman (in psihologie) utilizeaza termenul in domenii diferite precum rudenia si analiza factoriala, aceasta inseamna ca exista ceva comun lor si ca in cele doua cazuri autorii au descoperit o constructie logica, dand seama de caracteristicile aparente ale sistemului. Nu mai este vorba acum de a spune ca "exista o structura", ci de a-i defini elementele; de a se referi adesea chiar si la ceea ca este mai presus de observabil, la o structura subordonata."O structura este intotdeauna teoria unui sistem si nimic mai mult. Acestea fiind spuse, aceste teorii se pot situa la niveluri de verificare variabile, care depind in mod esential de caracterele sistemului considerat, de populatie, de sistemele cu care ne putem compara si de alti factori fata de care libertatea de interventie a cercetatorului este limitata."

Cum sugereaza si R.Boudon, speram sa descoperim structura invocand-o.

Principalele conceptii.

Din ansamblul opiniilor exprimate, H.Lefebvre desprinde trei conceptii principale. Doar prima insa corespunde unei definitii efective, celelalte doua, in ciuda diferentelor, relevand definitia volitionala:

1. Structura este o conceptie. Ea se situeaza deasupra fenomenelor si relava din studiul acestora un sistem de relatii coerente. Structura constituie modelul (cf. Levi-Strauss), adica reprezentarea formala a unui grup de relatii, construit in scopul studierii unui ansamblu de fenomene si a unei probleme privitoare la acestea.

2.Structura reprezinta esenta sau inteligibilul. In aceasta conceptie, izvorata mai mult sau mai putin explicit din "Gestalt teorie" -teoria formei-, functia, structura se identifica, acesti termeni fiind considerati aproape echivalenti cu cel de "totalitate".

3. Structura este un soi de statornicie relativa. Ea nu se situeaza nici la nivelul unei realitati, nici al unei abstractii construite. Structura este un echilibru instabil intre forte opuse, care o modifica in cursul unei perpetue miscari de structurare, restructurare, in timp ce alte forte, superioare, o caracterizeaza.

Structuro-functionalismul.

In acest caz, punctul de plecare il constituie societatea. Care sunt functiile esentiale ce trebuie indeplinite pentru ca aceasta sa existe? Modalitatea aceasta de a intreba este evident functionala, analiza este structurala, pentru ca elementele componente ale societatii sunt considerate ca apartinand unui sistem global in care tind a perpetua echilibrul necesar persistentei societatii.

T. Parsons este ilustrul reprezentant al acestei tendinte caracterizate prin cercetarea imperativelor functionale a caror lista variaza: socializarea membrilor, reglarea expresiei afective, scopurile comune etc. Structuro-functionalismul marcheaza o prima etapa in analiza sistemica.

6. Analiza sistemica.

Interdependenta partilor in raport cu intergul constituie fundamentul notiunii de sistem. Aceasta, ca si celelalte de structura si de functie, a fost dintotdeauna utilizata in sociologie. Daca de mult timp societatea a fost comparata cu organismul uman, si cele mai vechi cosmogonii au vazut-o ca pe un sistem.

In scrierile sale, P.Sorokin trece in revista diferitele religii sau teorii ce fac apel la aceasta notiune. Incepand cu secolul al-XIX-lea (cf. Spencer, Pareto), sub influenta progreselor din biologie, ale teoriei informatiei si in general a sistemelor, sunt precizate conditiile aplicarii analizei sistemice.

Definitii si orientari.

In opinia lui Madelene Grawitz, cercetarea sistemica are drept scop constructia unui model sau cadru teoretic adaptat analizei sistemului sociocultural. Unul din obiectivele miscarii numite "general systems research" consta in a delimita asemanarile si deosebirile dintre diferitele tipuri de sisteme.

Este dificil a da o definitie incontestabila si precisa a termenului de "sistem", deoarece este intotdeauna definit in functie de notiunile carora le este atasat. Putem insa distinge doua tendinte:

1. Definitiile izvorasc dintr-o orientare structuro-functionalista, inspirata de scrierile lui Parsons si ale elevilor sai. Pentru acestia legaturile parte-intreg, sunt privilegiate, devenind astfel criteriul definirii sistemului. Inconvenientul acestei definitii este acela de a fi fundamentata pe proprietati definite "a priori", ceea ce le confera un caracter, tautologic.

2. Analizele sunt inspirate din teoria informatiei si a ciberneticii. Cei mai cunoscuti autori: K. Deutsch, D. Easton si Francois L.Melh. Acestia considera analiza sistemului si cibernetica precum doua aspecte ale aceleiasi constructii teoretice.

Extinderea si limitele utilizarii analizei sistemice. In absenta unei definitii precise este dificil a sti din ce moment se poate vorbi de analiza sistemica. Organizare, structura, sistem sunt notiuni utilizate adesea fara rigurozitate, abuzandu-se chiar. Astfel, W. Buckley[9] rezuma ceea ce poate aduce analiza sistemica in randul stiintelor umane: "un vocabular comun, o tehnica de analiza a marilor organizatii, o apropiere sintetica, acolo unde exista interactiuni numeroase, substituirea notiunii dinamice a relatiilor cu fostele entitati statice, posibilitatea descoperirii esentei vietii sociale in termeni de comunicare si informare, in sfarsit un mijloc de studiu optional al notiunilor de scopuri, nevoi, simboluri, constiinta de sine, procese socioculturale." Din pacate, pentru moment, aceasta nu aduce decat un limbaj. In masura in care analiza sistemica incita la o rigoare care nu este cea a preciziei cantitative specifice cercetatorilor empirice, ci o rigoare conceptuala si logica, se poate spera in contributia ei la dezvoltarea stiintelor umane.  

7. Metoda dialectica.

Dialectica si empirism. In opinia lui Madelene Gravitz , "Dialectica este cea mai completa, cea mai bogata si, se pare, cea mai slefuita dintre metodele ce conduc la explicatie in sociologie. Ea porneste de la simpla constatare a contradictiilor ce ne inconjoara." Recunoscand limitele gandurilor noastre, partizanii metodei dialectice declara ca aceste limite nu sunt suficiente pentru a explica prezenta contradictiilor, care exista in insasi realitate. Asadar, gandul omului trebuie sa depaseasca un dublu ecran, cel al propriilor limitari si contradictii, si cel al incoerentei lucrurilor. Metoda dialectica apare astfel pentru M. Grawitz ca metoda cea mai completa, chiar "Marea Metoda", considerand ca ea corespunde exigentelor fundamentale ale insesi notiunii de metoda. Mai intai, ea reprezinta o atitudine vis-à-vis de obiect, empirica si deductiva, impunand o anume modalitate de culegere a datelor concrete. Apoi, ea reprezinta o tentativa de explicare a faptelor sociale, adica este direct legata de notiunea de totalitate". G.Gurvitch , repovestind istoria empirismului si a dialecticii, declara ca aceasta a fost dintotdeauna mai mult sau mai putin aservita scopurilor ideologice, dat fiind ca, prin definitie, ea este un mod de cercetare a adevarului, o modalitate de "a deschide calea". In opinia mai multor autori, dialectica este o cale. De altfel, in insasi cuvantul "dialectica' se regaseste ideea de "dia", de-a curmezisul, peste. Mai degraba, dialectica este o cale decat un punct de plecare sau de sosire. In fapt, orice realitate este dialectizata prin insasi interventia spiritului uman pe cale de a o sesiza. Declarand ca dialectica este empirica, inseamna ca vrem sa o legam de experienta care este intotdeauna umana.

Limitele metodei dialectice. Ea nu este "operatorie" in sensul curent al termenului: nici conceptele sale teoretice, nici legile, si regulile sale nu permit aranjarea, clasificarea, separarea, disecarea si aranjarea, ajustarea a ceva. Cu atat mai putin nu se poate vorbi de a explica, o opera o reconstructie sau chiar o sinteza, prin devenirea istorica.

Concluzii. In opinia lui G.Gurvitch (1956), de fiecare data, explicatia ramane din nou de gasit si autorul ofera "lipsa teoriei generale" ca motiv preponderent al dificultatii de abordare a explicatiei in sociologie. Pe de alta parte, in volumul "La place du desordre" ("Locul dezordinii"), Raymond Boudon a aratat motivele pentru care ambitia de a elabora o Teorie Generala este astazi abandonata. Sistemele sociale nu se supun Legilor Istoriei susceptibile de a fi extinse asupra unui ansamblu de societati mai mult sau mai putin vaste, deoarece aceleasi cauze nu produc in mod necesar aceleasi efecte.(R.Boudon. 1984)

.Conceptul de metoda in sociologie

Sociologia este stiinta despre societate care cunoaste realitatea sociala in temeiul unei teorii, dar si pe baza cercetarii concrete prin masurarea frecventei sau intensitatii faptelor sociale. La fel ca orice stiinta ea dispune de o metodologie a cercetarii, de metode si tehnici de cunoastere a realitatii sociale.

O importanta parte a cercetarii sociologice o reprezinta descrierea. Sociologul isi pune intrebari despre tipurile de societate, despre modul de viata. Descrierea faptelor si proceselor sociale trebuie sa fie cat mai exacta. Dar sociologia nu se limiteaza numai la descriere. Este adevarat ca teoria neconfirmata de fapte ramane la stadiul de speculatie, dar o buna teorie organizeaza faptele intr-o structura coerenta. Stiinta sociologica se construieste pe fapte, insa colectarea lor nu este suficienta pentru intelegerea societatii. De plida, este necesar sa stim de ce oamenii au anumite obiceiuri si nu altele, de ce intr-o societate exista o anumita stratificare sociala si intr-o alta societate fiinteaza un alt tip de diferentiere sociala. Cercetarea sociologica inseamna cautarea explicatiilor la fenomene si procese sociale, supuse permanent verificarii prin metode specifice.

Metoda este unul din elementele ce caracterizeaza orice stiinta. Sociologia se distinge printr-un sistem complex de metode de cercetare pe baza carora se investigheaza viata sociala, diagnoza si prevederea evolutiei fenomenelor sociale.

Sociologia explica realitatile sociale concepute ca fapte stiintifice. O cercetare sociologica are ca premise:

existenta obiectiva a societatii independenta de cercetator;

realitatea sociala este structurata in relatia cauza - efect, iar evolutia ei este guvernata de principiul determinismului;

adevarul stiintific deriva din analiza obiectiva prin mijloace de observare si de masurare. Rezulta ca scopul cercetarii sociologice consta in descoperirea acelor informatii despre realitatea sociala ce pot fi utilizate in predictii despre evenimente si procese sociale.

Am subliniat rolul explicatiei in cercetarea sociologica. Ce este ea? Este un raspuns la o problema pe baza unei viziuni teoretice si urmare a cercetarii empirice a acesteia. De altfel, fiecare sociolog isi construieste o metodologie adaptata scopurilor teoriei proprii, E. Durkheim a enumerat reguli ale cercetarii sociologice adecvate studiului faptelor sociale, M. Weber a conceput o metodologie de cercetare sociologica pentru viziunea sa despre societate.

Se cuvine sa discutam, fie si succint, relatia dintre teorie si metoda in sociologie, date fiind tendintele de accentuare a teoriei sau a metodei in cercetarea sociologica. Unii sociologi manifesta interes pentru ideile sociologice si interpretarea lor, acordand mai mica atentie tehnicilor de investigare empirica. Intervine, intr-o asemenea optiune, un complex de factori extrastiintificilegat de posibilitatile financiare si materiale de organizare a unei cercetari empirice. Alti sociologi, cu mare disponibilitate pentru metodologie si cercetare empirica, se implica in realizarea de investigatii concrete.Cu toate aceste diferente dintre cele doua orientari este clar ca in orice cercetare este nevoie de o metodologie, si orice metodologie trebuie sa aiba un cadru teoretic. Dupa cum vom constata mai jos, tehnicile de cercetare in cadrul unei cercetari se stabilesc in temeiul unei conceptii despre realitaqtea studiata.

Metodologia cercetarii sociologice are insa o relativa independenta fata de teoria sociologica prin faptul ca teoria sociala nu este in nici un fel reductibila la metodologie, iar aceasta din urma nu este un obstacol in afirmarea virtutilor imaginatiei sociologice din cauza existentelor tehnice si normative. De altfel, in succesiunea fazelor unei cercetari sociologice, cea cu privire la metodologie decurge logic din modul de formulare a temei si a ipotezei, din operationalizarea conceptelor si din exegeza teoretica. Oricat de rafinate ar fi tehnicile de cercetare, ele nu pot descifra sensurile adanci ale unui proces social decat daca deriva dintr-o perspectiva teoretica. Constituirea fondului teoretic al metodologiei sociologice este o conditie obligatorie a dezvoltarii cercetari, dar si un efect al acesteia. In acelasi timp, nu se poate nega dificultatea intampinata de o metodologie sociologica in cazul unei viziuni teoretice precare, cu efecte in proiectarea cercetarii pe o tema anume, mai ales in ce priveste generalizarile asupra realitatii studiate, lipsite de orice suport faptic. Intrucat cercetarea sociologica urmareste testarea unor ipoteze, tehnicile de cercetare se adapteaza la contextul teoretic. Pe buna dreptate s-a subliniat (L. Vlasceanu, Metodologia cercetarii sociale): "Cunoasterea stiintifica si cunoasterea conditiilor si practicilor de producere a ei sunt aspecte corelate ale anuia si aceluiasi proces de dezvoltare a sociologiei. Ignorarea acestei necesare complementaritati se manifesta uneori prin transformarea metodologiei cercetarii sociologice intr-o orientare eminamente critica si normativa, care formuleaza acele principii ideale de producere si reproducere ale cunoasterii sociologice pe care nimeni nu le poate aplica in mod consecvent, dar oricand pot fi invocate in ipostaza de standarde sau instante critice".metoda de cercetare in sociologie nu poate fi desprinsa de valorile si adevarurile esentiale acumulate de-a lungul evolutiei stiintifice.

Metodologia cercetarii in stiintele sociale (Methodologie de la recherche en sciences sociales). Stiinta, fara a se confunda cu cunoasterea, dar fara a o depasi, nici exclude, se localizeaza in aceasta si structureaza anumite obiecte ale sale: ea ni se prezinta ca "un ansamblu de cunostinte si de cercetari, avand un grad suficient de unitate si de generalitate si fiind susceptibile sa conduca oamenii care li se consacra la concluzii concordante ce nu rezulta nici din conventii arbitrare, nici din gusturile sau interesele individuale comune, ci din relatii obiective, care sunt descoperite gradat si sunt confirmate prin metode de verificare" (A. Lalande, 1976, p. 954). Apar doua exigente: neutralitatea si dezinteresul. Ignorand rasa, culoarea sau religia, un asemenea demers se vrea "rational", adica impartial si riguros. Deviza propusa de Royal Society: Nullius in verba ("Nu credeti pe nimeni pe cuvant") este o ilustrare perfecta a celor spuse mai sus.

Daca este incontestabil ca aceasta abordare isi pastreaza in zilele noastre intregul interes (mai ales pe plan pedagogic), se impun cateva precizari saau adaugiri. Printre contributiile cele mai notabile vom retine diferitele tentative ce vizeaza aprecierea validitatii stiintelor sociale (M. Foucault,1966). Sociologia este o disciplina relativ recenta: ce legitimitate I se poate acorda? Cum sa conciliezi aprecierea faptelor si raportarile la valori? De ce " cunostinte dobandite" dispunem? Rezultatele obtinute sunt oare conforme cu sperantele initiale? Nu exista un conflict al interpretarilor?

In demersul stiintific al cercetarii sociologice se impune dispunerea de catre sociolog a unui minim de cunostinte despre problema studiata, necesare in delimitarea temei si in formularea ipotezelor. Avem de a face cu o analiza prealabila, operatiunea de trecere de la experienta comuna, de la imaginea confuza despre realitatea sociala la notiuni si concepte conturate si definite. In aceasta faza de analiza prealabila un rol esential il are capacitatea sociologului de a generaliza si intelege fenomenele si procesele sociale (L. Vlasceanu, 1983).

Un prim stadiu al analizei prealabile este formalizarea verbala, adica redarea verbala a ceva pe baza unor exemple reale: "adolescentul X este delicvent deoarece a agresat pe colegul sau Y". In acest stadiu, primele cunostinte despre un fapt social sunt prezentate verbal pornind de la experiente cunoscute. In a doua faza se realizeaza o analiza conceptuala a acestor observatii nemijlocite si singulare, si se introduc indicatori care exprima un raport intre fapte si concepte, operatie ce se concretizeaza in elaborarea unei clasificari empirice in temeiul diferentelor clare intre fenomene. In a treia faza se realizeaza o selectie a imaginilor si indicatorilor principali cu privire la o situatie data. Urmeaza unificarea indicatorilor intr-un indice, cum ar fi de pilda, nivelul de instructie, calitatea vietii, etc.

Un alt demers il reprezinta operationalizarea conceptelor, act de transformare a predictiilor teoretice in proportii care pot fi verificate prin masurare. Definitia operationala este o descriere a producerii uilizate in masurare. Cercetarea sociologica descifreaza relatia cauzala prin testarea anumitor legaturi intre variabile. Variabila este o trasatura a unui fenomen sau proces social care se schimba in anumite conditii, si este studiata ca marimi, niveluri sau forme. Studiile sociologice folosesc variabile cum sunt sexul, varsta, nationalitatea, zona istorica sau culturala, nivelul de instructie, etc. Trebuie facuta distinctia dintre variabila independenta si variabila dependenta. Prima este variabila care determina un efect, cea de a doua este o variabila influentata. Variabila independenta precede in timp variabila dependenta. Variabilele sunt fie realitati sociale manifestate adica observabile direct, fie stari latente, adica ele nu pot fi masurabile ecat prin alti indicatori in mod nemijlocit observabili.

Stabilirea variantelor se face si in functie de ipoteza cercetarii. Ipoteza este o afirmatie despre relatia dintre doua sau mai multe variabile ce urmeaza a fi testate prin fapte supuse observatiei sistemice. Formularea ipotezei este una dintre cele mai dificile operatiuni ale unei cercetari. Trebuie spus ca nu orice enunt despre existenta unei relatii intre doua sau mai multe variabile poate fi considerat ca fiind o ipoteza, ci numai acela care este supus verificarii printr-o cercetare empirica.

Intre variabile exista anumite corelatii pe care cercetatorul trebuie sa le descopere. Corelatia fiinteaza numai daca o modificare produsa intr-o variabila sau de acea variabila se asociaza cu schimbari in alta variabila. Intre nivelul de trai si bunastare exista o corelatie sau intre gradul de pregatire scolara si rezultatele la examene se instituie o relatie de dependenta.