Organizarea sociala a romilor

Organizarea sociala a romilor

Romii traiau in grupuri, cel mai mic grup fiind familia. Pentru Tara Romaneasca si Moldova, familia se regaseste in documente sub denumirea de salas, in Transilvania vorbindu-se uneori si de cort. Tipul de familie nu diferea de cel al taranimii romane majoritare, fiind o familie nucleara formata din barbat, femeie si copii, in cazuri foarte rare copiii aparand in documente alaturi de neveste, deci, fiind si ei casatoriti.

La moartea sefului de salas - barbatul - conducerea familiei revenea feciorului cel mare sau ginerelui caruia trebuiau sa-i dea ascultare ceilalti membri ai familiei. Mai multe familii de romi alcatuiau o ceata. In Transilvania ea era numita de obicei companie. In general, numarul familiilor care alcatuiau o ceata era mic, in a doua jumatate a sec. al XVIII-lea si prima jumatate a sec. al XIX-lea el ridicandu-se la 30-40 de familii. Cetele erau alcatuite pe baze profesionale: aurari, lingurari, ursari etc. in deplasarea prin tara pornea de regula toata ceata.

In fruntea cetei de romi statea un sef propriu care purta numele de jude sau giude, in Tara Romaneasca si Moldova, si de voievod in Transilvania. Sefii cetelor erau alesi de membrii comunitatii , in cadrul unei adunari la care participa tot grupul si care se desfasura dupa un anumit ritual. Acestia erau alesi dintre barbatii considerati a fi cei mai puternici si cei mai intelepti. Functia era detinuta pe viata dar nu era ereditara. Aceste capetenii constituiau un fel de aristocratie a romilor.

Peste un numar oarecare de juzi exista bulibasa care, in afara de incasarea dijmei, judeca toate diferendele dintre salasele unei cete sau chiar neintelegerile membrilor dintr-acelasi salas. Judeca adulterele, inselaciunile, bataile, avand si dreptul de aplicare a pedepselor. Cateva diplome date de regii Ungariei si principii transilvaneni in secolul al XV-lea si al XVI-lea unor cete de romi in frunte cu voievodul lor ne arata acest aspect. In diploma din anul 1422, regele Sigismund confirma voievodului Ladislau dreptul de judecata asupra supusilor lui romi.

In scriptul din anul 1476 al regelui Matias Corvin, in legatura cu romii de la marginea orasului Sibiu, voievodului si vicevoievodului Transilvaniei le este interzis in mod expres sa se ocupe de impartirea dreptatii intre romi, orasul Sibiu exercitand in mod exclusiv jurisdictia asupra acestor oameni. Rescriptul intervine in urma unei plangeri din partea cetatenilor orasului.

Tot regele Matias da o noua ordonanta, in anul 1487, cu referire la romii orasului Sibiu, care trebuie sa faca anumite lucrari pentru apararea orasului. Aceasta indatorire pe seama romilor este compensata de anumite prerogative si anume: nici un voievod sau vicevoievod, nici familiile lor nu au voie de a-i constrange sa plateasca anumite taxe sau impozite. Regele vrea cu aceasta ocazie sa conserve libertatea si prerogativele romilor si sa le faca posibila o viata linistita si in conformitate cu obiceiurile lor.

O confirmare a acestui document o avem si de la urmasul sau, regele Wladislaw, la 1492. Romii din Ardeal se aflau sub jurisdictia oraselor.

Dieta Transilvaniei hotaraste la 1588 desfiintarea "voievodatului tiganilor". Consecinta - desfiintarea impozitului platit de catre romi voievodului lor. Decizia Dietei este executata in anul 1607.

In perioada 1685-1686, izvoarele istorice ale Brasovului consemneaza ca nu mai exista libertatea meseriilor in favoarea tiganilor. Se interzice tiganilor de a tine oi si li se ia dreptul de a face comert. Singurele mijloace de a castiga painea sunt comertul cu cai, obisnuita lor ocupatie, confectionatul cuielor si executarea de mici reparatii.

Cand romii se aflau in litigiu cu cineva din afara cetei, cazul era de competenta justitiei statului. Acesta este aspectul cel mai important al autonomiei de care se bucurau comunitatile de romi nomazi in Transilvania si in Ungaria, ca si in Tara Romaneasca si in Moldova.

Cea de-a doua atributie importanta care revenea sefului rom era strangerea taxelor pe care comunitatea in ansamblu sau fiecare in parte le datorau statului, autoritatilor locale sau, in unele cazuri, stapanului feudal pe a carui mosie se aflau. Pentru aceasta capetenia era scutita de dajdie si de celelalte obligatii. Judele sau voievodul indeplinea in acest fel rolul de intermediar intre comunitate si autoritati.

In paralel, in Tara Romaneasca si in Moldova, a fost creata o retea de slujbasi ai statului pentru a-i supraveghea pe "tiganii domnesti" dintr-o regiune sau pe toti "tiganii" de un anumit neam din toata tara sau dintr-o parte a ei. In primul document, care ii atesta in 1458, in Tara Romaneasca ei poarta numele de "cnezi de tigani". Ulterior, acesti slujbasi se numesc "vatafi de tigani" sau "vornici de tigani".

Supravegherea tuturor "tiganilor domnesti" din tara era de competenta unui inalt dregator. In Tara Romaneasca aceasta functie revenea marelui armas, iar in Moldova, din secolul al XVII-lea, hatmanului, din care cauza tiganii domnesti s-au numit si tigani hatmanesti.

O descriere de la 1892, a lui Dimitrie Dan, ne infatiseaza urmatoarele: "Tiganul are o statura mijlocie, este slab si nicicand gras la trup, capul lui este bine proportionat, fata lui joasa, lata si de culoarea bronzului, nasul lui e mai ridicat decat la Europeni, gura e cam mare, grumazul scurt si tare, bratele sunt scurte, parul capului este cret si negru ca pana corbului, are ochii ca scanteia de sclipitori si in regula de culoare neagra, dar, cateodata, suri sau albastrii, dinti albi ca zapada si sanatosi.

Femeile de Tigan si mai ales cele batrane se ocupa cu cautarea in carti, bobi, in palma etc. cu descantecele, fermecatoria etc. tot arte aduse din India. Desi ei isi conformeaza portul dupa portul tarii in care traiesc, poarta pretutindeni cu mare placere peste camasa o curea lata impodobita cu bumbi galbeni sau albi de metal, apoi o traista de piele tot astfel decorata cu bumbi lucitori, lantisoare si cruciuliti etc. si astfel de obiecte lucitoare le place a-si anina unde numai se poate, astfel mai poarta cu mare placere multime de inele, verigi, ba chiar si cercei in urechi, ca sa aiba noroc si sa nu fie deocheti. Femeile, care, nu arareori, si mai ales in tinerete sunt de-o frumusete rara, arata la alegerea toaletei lor mult gust; capul si-l leaga, mai ales in Bucovina, cu un sal mare galben sau rosu de lana, au predilectiune pentru culori intense, fuste de lana cumparate de la oras si un cojoc mare din piei de oaie.

Atat fetele cat si nevestele poarta la gat salbe pretioase de monede vechi de argint si de aur in valoare de mai multi galbeni. Copiii de Tigan insa nu se imbraca, ci alearga pe drumurile satelor in costumul stramosului Adam."

In secolul XVIII, Fr. Griselini in Istoria Banatului Timisan ne lasa urmatoarea descriere a romilor intalniti: "infatisarea lor extraordinara este intru toate uniforma. Au ochii negri stralucitori, de care culoare este si parul lor lung si cret; culoarea fetei maslinie, buze rosii, dinti foarte albi; fata lor mai mult ovala, obraji putin umflati, barbia ascutita si fruntea ingusta; la statura bine facuti, nici unul pantecos."

Pentru romii din Austro-Ungaria, urcarea pe tronul imperial a fiicei imparatului Carol al VI-lea, Maria Tereza (1740-1780), a adus schimbari importante la nivel administrativ, economic, social si cultural prin practicarea unei conduceri monarhice luminate in colaborare cu persoane capabile puse la locul potrivit. Transformarile urmareau in special viata grea a taranilor romani si maghiari si a romilor.

Masurile luate pentru imbunatatirea situatiei taranilor s-au lovit in Transilvania de opozitia deosebit de puternica a nobililor maghiari. Daca aici s-a inregistrat un esec in aceasta privinta, in Banat succesul a fost evident.

Pana catre 1750 statutul juridic al romilor ramane in linii mari acelasi cu cel din perioada principatului, interesul autoritatile habsburgice fiind sa pastreze o evidenta cat mai stricta a numarului lor si a darilor care trebuiau sa le plateasca. In timpul imparatesei Maria Tereza si a fiului ei Iosif al II-lea (1780-1790), in conformitate cu reformele introduse pentru modernizarea statului, s-a incercat o politica generala, cu caracter gradual, pentru sedentarizarea si asimilarea romilor. Situatia economica grea si modul de viata distinct pe care-l duceau acestia comparativ cu masa taranilor a condus la masuri de uniformizare a lor cu restul populatiei.

In timpul Mariei Tereza, s-au dat patru decrete pentru imbunatatirea situatiei romilor din Ungaria. In anul 1758, in scopul eliminarii nomadismului, s-a decretat legarea de un anumit loc a romilor, care trebuiau sa plateasca impozite la stat si aveau anumite de obligatii fata de stapanul feudal; nu puteau detine cai si carute, iar pentru parasirea satului aveau nevoie de autorizatie speciala. In anul 1761, pentru a arata noul lor statut, printr-un decret, li se da numele de "tarani noi" sau "unguri noi". Tinerii de peste 16 ani indeplineau serviciul militar. Decretul din anul 1767, al treilea la numar, desfiinteaza jurisdictia voievodului asupra romilor, ei fiind supusi sistemului administrativ obisnuit. Este interzisa folosirea limbii romani, ca si portul si ocupatiile specifice rome. In anul 1773, printr-un ultim decret sunt interzise casatoriile intre romi, iar casatoriile dintre romi si persoane de alta etnie sunt reglementate strict. Copiii romi de peste 5 ani urmau a fi luati de la familiile lor si incredintati unor familii nerome. Toate aceste oranduiri i-au vizat pe romii din regatul Ungariei, care cuprindea si regiunile din vestul Romaniei de azi.

Punctul de varf al schimbarilor din spatiul central-european l-a reprezentat epoca domniei lui Iosif al II-lea. Schimbarea de suverani a determinat o accelerare a procesului de modernizare a statului austriac si implicit a Transilvaniei. Prin schimbarile introduse s-au dorit eficientizarea aparatului de stat, cu toate problemele sale. Se ajunge la o mare toleranta religioasa iar biserica catolica este prima care este vizata de schimbari. S-au luat masuri pentru limitarea importurilor, impozitarea pamanturilor agricole si reformarea obligatiilor agrare pentru sporirea productiei agricole si libera concurenta pentru comercianti.

Principatul Transilvaniei cunoaste extinderea asupra sa a hotararilor celor patru decrete ale Mariei Tereza in timpul lui Iosif al II-lea care continua politica promovata de mama sa in privinta romilor. O ordonanta in 59 de puncte data la 9 oct. 1783 vine sa modifice si sa imbunatateasca statutul romilor din Ungaria si Transilvania in toate aspectele sale. Romilor le este interzis sa mai locuiasca in corturi iar autonomia lor judiciara este desfiintata, urmand ca de acum inainte sa se afle sub autoritatea judelui satesc. Copiii romi mai mari de 4 ani vor fi repartizati in asezarile vecine in scopul unei educatii intr-o familie de tirani romani sau de tarani unguri. Nomadismul, foarte raspandit in Transilvania, este interzis; romii sedentari au voie sa mearga la targ sau in alta parte numai in cazuri de necesitate si cu aprobare speciala primita de la autoritatile locale. Le este interzis comertul cu cai, acestia putand fi folositi doar la muncile agricole de catre romii iobagi. Portul traditional, este interzis si se decreteaza obligativitatea adoptarii imbracamintei si a limbii locuitorilor majoritari. Cel care vorbea romani era pedepsit cu 24 de lovituri de bata. Pentru o mai buna evidenta fiscala se interzice romilor sa-si schimbe numele si casele lor trebuie numerotate. Cea mai drastica masura este interzicerea casatoriilor intre romi. Ei sunt supravegheati cu atentie de autoritatile judiciare locale care inainteaza lunar rapoarte asupra modului de viata a romilor din district. Lautaria este vazuta ca un lucru rusinos si se incearca limitarea cat mai mare a numarului de romi muzicanti. Cersitul, ocupatie destul de raspandita in unele zone, este interzis. Se iau masuri pentru alfabetizarea copiilor care trebuie sa mearga la scoala, sub raspunderea preotului. In vederea sedentarizarii romilor, feudalii trebuiau sa le puna la dispozitie o bucata de pamant pe care sa o munceasca.

Desigur ca aceste dispozitii nu s-au aplicat in totalitatea lor in nici o parte din teritoriile amintite mai sus, existand diferentieri de la o provincie la alta.

Masurile de modernizare a Transilvaniei si de imbunatatire a conditiilor de viata a locuitorilor acesteia continua. La 22 august 1785 este data patenta de desfiintare a iobagiei, impusa de Iosif al II-ea cu toate impotrivirile nobilimii transilvane.

In 1786 s-a dat o ordonanta imperiala privind servitorii. Raporturile lor cu stapanii trebuiau sa fie voluntare si sa se bazeze pe un contract cu acestia. Neintelegerile aparute erau judecate de justitie.

Abolirea sclaviei

O mare parte a populatiei rome se afla intr-un avansat proces de sedentarizare sau era deja sedentarizata inainte de epoca premergatoare eliberarii. Mihail Kogalniceanu, la anul 1837, remarca faptul ca vatrasii aveau locuinte stabile, ca si-au uitat cu totul limba, si-au pierdut moravurile si obiceiurile pe care le aveau ceilalti romi nomazi, astfel incat nu mai puteau fi deosebiti de munteni si de moldoveni. Pana la dezrobire nu au existat masuri speciale din partea statului in vederea sedentarizarii lor, aceasta producandu-se intr-un mod natural. Statul si particularii incep sa-si arendeze sclavii pentru sume insemnate de bani. Acestia incep sa fie tot mai mult folositi in agricultura, odata cu transformarea economiei romanesti dupa modelul capitalist. In contrast cu dinamica pe care o cunoaste societatea romaneasca in prima jumatate a secolului al XIX-lea, sclavia ramane aceeasi institutie medievala.

In Tara Romaneasca, statistica intocmita de Ministerul de Finante in anul 1857 ii inregistreaza pe toti romii emancipati, pe categorii de provenienta. Exista un numar de 33 267 familii de emancipati, din care 6 241 ale statului, 12 081 ale manastirilor si 14945 ale particularilor. Avand in vedere ca in tara existau conform aceleiasi statistici 466 152 familii, inseamna ca sclavii emancipati reprezentau 7,13% din populatia tarii.

In Moldova, incepand cu anul 1856, cand au fost eliberati sclavii particulari, romii nu mai figureaza in statistici, fiind asimilati romanilor. Estimarile din epoca ne dau cifre care se situeaza in jurul valorii de 100 000 - 120 000 romi, ceea ce dintr-un total al populatiei Moldovei de 1 463 927 (recenzate la 1859) reprezinta tot cam 7%.

Per total, in Tara Romaneasca si in Moldova, traiau cam 200 000 - 250 000 de romi, dupa estimarile din epoca insemnand o treime din numarul romilor din Europa.

Educarea tinerilor boieri in apusul Europei si valul revolutionar care a cuprins batranul continent la mijlocul secolului al XIX-lea au determinat patrunderea ideilor novatoare si in Principate, creandu-se astfel premisele necesare schimbarii.

La 1841, Dimitrie Filipescu, intr-un memoriu in care reclama necesitatea reformelor sociale, culturale etc., cere si eliminarea "leprei sociale" - care era sclavia - iar in programele Revolutiei de la 1848, dezrobirea romilor figureaza ca una dintre principalele revendicari sociale. Intelectualii liberali considera sclavia ca pe o rusine a tarii in raport cu statele civilizate si depun eforturi intense pentru a schimba optica clasei politice conservatoare si a domnului in acest sens.

In deceniul patru erau cateva voci care cereau eliberarea sclavilor, in deceniul cinci toata generatia romanilor scoliti imbratiseaza aceasta idee iar dupa Revolutia de la 1848, in afara de unii boieri conservatori, devine o dorinta pentru intreaga opinie publica romaneasca; in deceniul sase exista o dezbatere publica pe tema sclaviei. Argumentele abolitionistilor cunosc exprimari din cele mai variate: de la mizeria materiala si umana a sclaviei, la argumente de ordin economic, filozofic si ale dreptului natural. Cu timpul cvasitotalitatea societatii romanesti era pentru abolirea sclaviei. Dupa eliberarea sclavilor domnesti si a celor manastiresti, era doar o chestiune de timp pana ce si sclavii particularilor ar fi fost eliberati.

Cronologic, dezrobirea romilor a fost prima mare reforma sociala si a durat aproximativ doua decenii. In anul 1839, este abolita interdictia de casatorie cu romani, respectiv cu romance, iar in anul 1844 se interzice desfacerea cununiei dintre rob si liber. In aceste cazuri, cel aflat in sclavie devine om liber, el fiind obligat sa se rascumpere, platind stapanului pentru persoana sa; daca nu are acesti bani, ei vor fi dati cu imprumut din fondul veniturilor bisericesti. Copiii rezultati din casatoriile intre persoane slobode si sclavi sunt liberi.

Prima lege care a desfiintat sclavia unei categorii de romi a fost adoptata in Tara Romaneasca in anul 1843. Este vorba de legea "pentru desfiintarea dajnicilor de sub administratia Vorniciei temnitelor si trecerea lor sub administratia ocarmuirilor de judete", votata de Adunarea Obsteasca la 16 martie si promulgata domn la 22 martie 1843. La 11 februarie 1847, la propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, Adunarea voteaza o lege prin care sunt eliberati din sclavie toti romii mitropoliei, ai episcopiilor, ai manastirilor si metocurilor, ai bisericilor si ai oricarui alt asezamant public. Legea nu prevede nici o despagubire. Capitatia pe care Vistieria urma sa o incaseze de la acesti dezrobiti intrati in randurile dajnicilor urma sa serveasca la rascumpararea sclavilor pe care particularii ii vor vinde.

In Moldova, la 31 ianuarie 1844, la propunerea domnitorului Mihail Sturza, a fost adoptata legea "pentru regularisirea tiganilor mitropoliei, a episcopiilor si manastirilor in deobste". In baza ei, romii apartinand bisericii si manastirilor deveneau liberi. Darile adunate de la ei formau un fond special destinat rascumpararii sclavilor pe care particularii ii scot la vanzare. La 14 februarie 1844, a fost votata legea prin care sclavii statului, atat cei asezati cat si cei nomazi, deveneau liberi, dobandind aceleasi drepturi ca si ceilalti locuitori ai tarii.

Barbu Stirbei (1849-1856), noul domnitor al Tarii Romanesti de dupa Revolutie, este interesat de problema sclavilor romi. La 22 noiembrie 1850, a fost dat un ofis domnesc prin care se interzicea ca familiile de romi sa mai fie despartite prin vanzare sau donatie. Sunt interzise si vanzarile de romi intre particulari, atunci cand este vorba de una pana la trei familii; proprietarul trebuia sa se adreseze Vistieriei care ii rascumpara si ii punea imediat in libertate. In anul urmator, se ia hotararea ca statul sa-i rascumpere pe sclavii care sufera maltratari si alte neajunsuri din partea stapanilor.

"Legiuirea pentru emanciparea tuturor tiganilor din Principatul Tarii Romanesti" a fost promulgata la 8/20 februarie 1856. Prin lege se desfiinteaza sclavia romilor particularilor, care primeau esalonat despagubire 10 galbeni pentru fiecare individ.

In Moldova, domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1849-1856) are o initiativa in acest sens. Proiectul de lege a fost redactat de Petre Mavrogheni si Mihail Kogalniceanu. La 10/22 decembrie 1855 Divanul Obstesc a votat "legiuirea pentru desfiintarea sclaviei, regularea despagubirei si trecerea emancipatilor la dare", romii care se aflau in proprietate privata devenind liberi. Proprietarii urmau sa incaseze o despagubire de 8 galbeni pentru lingurari si vatrasi si 4 galbeni pentru laiesi.

Daca sclavia a fost posibila cu ajutorul statului medieval, abolirea sa a fost rezultatul interesului public: unirea si independenta Moldovei si a Tarii Romanesti. Intr-un oficiu catre Divan, argumentand necesitatea abolirii sclaviei, domnitorul Ghica scria urmatoarele: "cand Europa arata un viu interes pentru principate si se intereseaza de viitorul lor, este de datoria poporului nostru sa faca un pas inainte" Anii 1855-1856, marcheaza in istoriografia romana debutul interesului european pentru statutul juridic international al Principatelor dunarene. Dar nimeni n-a luat in consideratie legaturile dintre sustinerea Europei si sfarsitul sclaviei.

Eliberarea a fost o initiativa a catorva persoane cu vederi liberale, inclusiv domnitorii, Documentele de epoca ne arata ca arata ca majoritatea proprietarilor de sclavi nu erau constienti de necesitatea reformei. Ei nu se grabeau sa-si elibereze sclavii, si doreau cu insistenta sa beneficieze de despagubiri. Cei care si-au eliberat sclavii fara despagubiri, au fost scrisi cu litere de aur intr-o carte dedicata evenimentului. Politica de stat viza numai sedentarizarea si "trecerea emancipatilor la dare". Doar prin legea rurala din august 1864 o parte dintre romi au primit pamant pentru a-si construi case si pentru gradini. Cu toate acestea, ei depindeau inca de bunavointa proprietarilor, boieri sau manastiri. Acestia puteau sa le dea pamant sa-l lucreze dar puteau sa li-l ia inapoi. Aceasta incertitudine si instabilitate a determinat numerosi nomazi care nu au fost acceptati in comunele rurale si de asemenea, sedentari fara pamant sau goniti din serviciul fostilor stapani sa migreze fiecare unde vedeau cu ochii. O parte a romilor sedentari au fost integrati in economia satului. Ei erau fierarii fara care taranii nu puteau lucra. Dupa eliberarea lor din sclavie, documentele atesta o adevarata lupta intre fostii lor proprietari si noile sate de resedinta. Nomazii aveau o situatie mai complicata. Ei fusesera obisnuiti cu o libertate aproape totala care le permitea sa faca comert si sa-si practice meseriile prin tara. Stapanul lor era responsabil pentru toate actiunile lor si garanta pentru ei. Libertatea juridica le-a adus cele mai importante constrangeri. Libertatea de miscare a fost conditionata de bilete de autorizatie care necesitau existenta unui contract de munca si a unei garantii. Trecerea frontierei devenea cu fiecare zi din ce in ce mai dificila si ei riscau sa nu se mai poata intoarce. Autoritatile romane de frontiera cereau pasapoarte pentru toti membrii unei familii in timp ce doar capii de familie erau in regula. Cand reintoarcerea le era refuzata, ei nu puteau decat sa migreze acolo unde erau acceptati.

Astfel, dupa dezrobire si pana la inceputul secolului XX se constata un proces demografic, de emigrare a unor grupuri mici de romi, actionand independent si avand ca tari de destinatie tarile Europei centrale si de vest si Rusia. Romologii considera ca la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX s-a produs cea de-a doua migratie roma catre vestul Europei, cele doua Americi, Australia, Africa de Sud.

Perioada interbelica

Dupa realizarea marii Uniri si formarea statului Romania, numarul populatiei de romi a crescut simtitor, dar la recensamantul general din 1930 s-au declarat tigani 262 501 persoane, adica 1,5% din populatia tarii. 221 726 romi (84,5% din total) locuiau in sate, iar 40 775 (15,5%) in orase. O simpla comparatie intre cifrele anterioare, care numai pentru Tara Romaneasca si Moldova dadeau aceasta cifra, si rezultatele recensamantului din 1930 denota ca rezultatele lui nu redau exact numarul romilor care traiau in Romania. Ion Chelcea in Tiganii din Romania. Monografie etnografica, inainta cifra de 525 000 de romi.

Multe ocupatii, monopol exclusiv rom, sunt abandonate ca urmare a concurentei care isi face aparitia pe piata, determinand in acest fel o reorientare care duce la practicarea unui comert ambulant mai ales cu produse textile.

Perioada interbelica se remarca prin inceputul miscarii rome de emancipare si aparitia unei elite de tip nou care nu si-a pierdut odata cu ascensiunea sociala identitatea etnica. Au fost infiintate organizatii socio-profesionale proprii.

In martie 1933, la Bucuresti, Calinic I. Popp-Serboianu a infiintat Asociatia Generala a Tiganilor din Romania. Se aveau in vedere: alfabetizarea, publicarea de carti privind istoria romilor, infiintarea unei universitati populare rome, a unui "muzeu national" rom, infiintarea de ateliere unde sa lucreze romi, colonizarea tuturor romilor nomazi, infiintarea de "sfaturi judetene" si a unui "sfat suprem al batranilor" pentru rezolvarea unor litigii intre romi etc.

G. A. Lazarescu-Lazurica, scriitor si gazetar rom, initial colaborator al lui Serboianu, a parasit asociatia si a pus bazele Uniunii Generale a Romilor din Romania al carei prim congres (8 octombrie 1933) a ales comitetul de conducere si ca presedinte activ pe Lazurica, iar presedinte onorific pe muziccianul Grigoras Dinicu. Sub urmatorul presedinte Gheorghe Niculescu, U.G.R.R. s-a dovedit activa in relatiile romilor cu autoritatile si a editat organe de presa proprii: O Róm la Craiova (septembrie-octombrie 1934) si Glasul Romilor la Bucuresti (1934-1941).