Prestigiul - valoare centrala intr-o comunitate de romi

Bucuresti,

Romii au fost in nenumarate randuri obiect de studiu pentru antropologi - mai ales din perspectiva integrarii sau non-integrarii lor in societatea din care fac parte. Fie ca sunt sate intregi, cartiere sau doar parti ale unor cartiere in care convietuiesc cu populatia non-roma, aceste comunitati au reprezentat un deliciu pentru cercetatori, pentru ca aici a fost regasit salbaticul, exoticul de langa noi.

Ceea ce m-a determinat sa imi aleg si eu drept obiect de studiu una din comunitatile rome a fost o intrebare care parea fara raspuns: la ce poate fi folosita o usa exterioara la etajul doi, care nu are nici balcon, nici scari, pur si simplu nu duce nicaieri (da in gol). Oare un lucru cu o aparenta inutilitate practica (pentru noi) are utiliate in alta parte (pentru ei)?

Trebuie sa precizez inca de la inceput ca in aceasta lucrare ma voi referi la o comuniate mica de romi, aflata la perferia sudica a Bucurestiului (Gara Progresu) si ca toate aspectele pe care le voi discuta aici si toate consideratiile pe care le voi face se vor raporta doar la aceasta comunitate si nu la intreaga populatie roma. De asemenea, vreau sa adaug ca nu voi vedea in romii despre care scriu salbaticii neintegrati, ci niste oameni cu alte valori decat ale noastre.

In lucrarea de fata voi demonstra ca in aceasta comunitate de romi prestigiul este valoarea centrala, care motiveaza actiunile indivizilor si le orienteaza modul de viata in cadrul comunitatii.

Pentru a-mi demonsta afirmatia, voi vorbi in cele ce urmeaza despre respectul fata de sef, dorinta de a avea mai mult, ajutorul reciproc si deschiderea casei la musafiri, rezolvarea conflictelor, petreceri, batrani si ocupatiile din cadrul comunitatii. La prima vedere, toate acestea nu au nici o legatura una cu alta. Insa ceea ce le uneste este rolul dorintei de prestigiu.

Comunitatea "tiganilor din Progresu", dupa cum ei insisi isi spun, este alcatuita din sase familii extinse, adica aproximativ 50 de persoane, cu varste cuprinse intre 0 si 72 de ani.

Fiecarei categorii de varsta ii corespunde cate un conducator, un sef (care se bucura fiecare de stima "supusilor" sai), iar seful intregii comunitati (bulibasa) este unul si acelasi cu seful celor maturi (cei care aduc cei mai multi bani in comunitate si care, propriu-zis, asigura traiul tuturor). Bulibasa se bucura de respect din partea tuturor membrilor comunitatii, iar cuvantul sau este urmat indeaproape.

Dupa cum am afirmat si la inceputul lucrarii, ceea ce m-a determinat sa ma indrept spre acest teren este intrebarea de care am amintit mai devreme: la ce foloseste o usa care nu da nicaieri?

Raspunsul bineinteles ca era in fata mea: totul a pornit de la un pariu intre doi frati: seful comunitatii si fratele sau, tot persoana cu un statut important in comunitate. Ei au pariat (pe trei milioane de lei la acea vreme, in 1993), fiecare spunand ca el isi va construi un palat mai frumos decat al celuilalt, si intr-un timp mai scurt. Precizez ca in comunitatea de romi casa este cel mai evident indicator de status. Asa ca zis si facut! S-au apucat de constructie, iar cel care a terminat primul a fost chiar seful comunitatii. Celalalt frate insa nu a mai avut destui bani sa faca tot ceea ce isi propusese cu casa sa, asa ca a renuntat la scarile exterioare de marmuraura care confereau utilitate usii de la etajul doi, si, prin urmare, aceasta usa nu da nicaieri, de aproape zece ani. Insa, pentru proprietar ea reprezinta ceva: dorinta ca in viitor sa termine si el casa si sa fie la fel de frumoasa, chiar mai frumoasa decat a fratelui sau. Aceasta usa simbolizeaza intr-un fel aspiratia la mai mult si indarjirea credintei intr-un ideal.

Conform parerilor impamantenite (dar eronate in cazul de fata), romii nu au simtul proprietatii, ce este al unuia este al tuturor. Dupa cum spuneam, pentru cei despre care scriu eu nu poate fi vorba de asa ceva: fiecare tine la ceea ce este al lui, fara sa imparta cu ceilalti. Intr-adevar insa, in cazul in care un membru al comunitatii are nevoie de ajutor, de orice natura, nimeni nu ezita sa i-l ofere. In primul rand pentru ca daca ar refuza, ar fi sanctionati de ceilalti (ar fi marginalizati, priviti ca un fel de tradatori), iar prestigiul casei respective ar avea de suferit; dar si datorita faptului ca oricine poate fi in situatia de a avea nevoie de ajutorul celorlalti, oricand. Nu este nici un fel de rusine ca cineva din comunitate sa aiba nevoie de ajutorul celorlalti, dimpotriva, ceilalti sunt bucurosi sa faca un lucru cu care se pot mandri, iar cel in cauza stie ca si el va fi de folos candva.

In afara de intr-ajutorarea reciproca, un rol important il joaca si faptul ca in casa oricui poate veni in vizita oricare din membrii comunitatii. Cum spun ei, "casa mea e deschisa pentru orice tigan". Acest obicei nu reprezinta numai respectarea traditiei, ci si un factor care contribuie la imaginea familiei respective (mai ales a sefului familiei). In conditii normale, nici nu este conceput ca fiind posibil ca unul din ei sa isi "inchida" casa - acest lucru se poate intampla numai in cazul in care acesta se afla in conflict cu alt rom.

Conflictele care apar in interiorul comunitatii sunt intotdeauna rezolvate de ei, niciodata apelandu-se la instante exterioare. Seful comunitatii, adica omul cu cel mai mare presigiu, este rugat de cele mai multe ori sa medieze conflictul. In situatia in care acesta nu poate fi prezent, urmatorul in rang ii ia locul de "judecator"; oricum trebuie sa fie cineva care este impartial, care nu are nimic sau de castigat sau de pierdut, pentru a fi siguri ca decizia e cea corecta. Deciziile sale sunt intotdeauna respectate (mai ales datorita rolului pe care il are in comunitate si stimei de care se bucura), desi cu siguranta cineva nu este multumit.

O alta situatie in care prestigiul are un rol esential sunt petrecerile. Sa luam drept exemplu o nunta. Unul din momentele importante din ceremonialul nuntii este "jucatul camasii miresei". Acest lucru semnifica faptul ca mireasa este fecioara, lucru ce creste prestigiul fetei, al familiei sale, al mirelui si al familiei lui. In caz contrar, familia fetei trebuie sa plateasca o despagubire familiei lui, pentru ca el nu se casatoreste cu o "fata curata" si astfel este platit "pacatul" ei de dinainte de casatorie si este rascumparata mandria mirelui.

Dar si nunta in sine este un motiv de mandrie, caci cele doua familii (de multe ori din comunitati diferite) aduc lautari cat mai cunoscuti (dupa buget) si organizeaza totul cu mare fast. Cu cat lautarul este mai cunoscut si mai scump, cu atat dupa nunta prestigiul lor va fi mai mare. La fel, cu cat este mai mult fast si mai multa cheltuiala si galagie in cartier, cu atat mai renumite vor fi familiile mirilor.

Aceeasi regula se aplica si inmormantarilor. Desi este prilej de tristete, fastul nu lipseste. Ei considera ca pe ultimul drum raposatul trebuie sa se bucure de toata atentia pe care o merita si toata stradania posbila. Iarasi, prestigiul familiei indoliate are numai de castigat.

De o consideratie deosebita, in afara de seful comunitatii se mai bucura si batranii. Ei sunt considerati cei mai intelepti membri ai comunitatii, la luarea deciziilor importante ei avand un cuvant greu de spus. De asemenea ei sunt cei care pastreaza limba (sunt singurii care vorbesc tiganeste tot timpul, ceilalti cand vorbesc romaneste, cand tiganeste) si traditiile (ei stiind toate "randuielile").

Fiecare ocupatie din comunitate se bucura de consideratie, atata vreme cat este facuta cu mestesug si ies bani de pe urma ei.

Indiferent daca meseria sa este cositoritul, reciclarea fierului vechi, furatul sau comertul cu cherestea, fiecare are parte de consideratie atata vreme cat face bine ceea ce face. Totul este sa se priceapa la ceea ce face. De exemplu, daca recicleaza fier vechi trebuie adune cat mai mult in timp cat mai scurt si sa obtina un pret cat mai bun. Daca este hot de buzunare, trebuie in primul rand sa nu fie prins si sa adune cati mai multi bani; si tot asa.

Cei care isi fac cel mai bine treaba sunt si cei mai stimati, intrucat le este apreciat talentul si iscusinta. Ei sunt cei care dau lectii celorlalti care vor sa intre in meserie.

Concluzia acestui studiu este ca indiferent de forma si domeniul in care se manifesta, aspiratia de a avea cat mai mult prestigiu este cea care indruma viata din comunitatea de fata.

Indiferent daca este vorba de respectul fata de sef, de batrani sau de meserias, faima celui care a organizat o nunta sau o inmormantare, recunostinta pentru ajutorul acordat sau respectul pentru cel care ii primeste in casa sa pe ceilalti, toate acestea sunt forme de prestigiu, pe care si-l doreste orice membru al comunitatii.