Propaganda - Tendinte conceptuale si interpretari contemporane

Tendinte conceptuale si interpretari contemporane

Propaganda este fara indoiala un concept complex si multi-disciplinar. Acest termen reflecta realitati din sfera stiintelor politice, din campul geopoliticii si al geostrategiei, din universul din ce in ce mai vast al comunicarii interpersonale, dar si de masa, din zona mass-media, din domeniul psihologiei - cu referinte profunde la psihologia individului, dar si a maselor - din teritoriile sociologiei, si ale antropologiei sau istoriei. Practic, in acest moment nu exista domeniu de cercetare din cele mentionate mai sus in care sa nu fi fost abordata si analizata propaganda din propria perspectiva, desigur intr-o masura mai mare sau mai mica, dar cu evidentierea aspectelor specifice. De aceea credem ca parcurgerea unui traseu al intelesurilor atribuite propagandei prin filtrul fiecarui domeniu in parte nu ar duce decat la o suma de identitati fragmentare ale acestui concept. Nici tabelul cu definitii ale propagandei si ale conceptelor conexe acesteia din anexa 1 nu este si nici nu poate fi complet sau exhaustiv. El insa poate oferi o imagine asupra multitudinilor aspectelor si nuantelor pe care le poate infatisa acest concept. Dat fiind ca o sistematizare a abordarilor propagandei este totusi necesara am optat pentru cel national, considerand ca diferentele de ordin ideologic si politic au fost evidentiate in capitolul anterior. Astfel, am ales pentru comparatie doua modele apartinand - asa cum ne-am propus inca de la inceput - civilizatiei crestine euroatlantice, respectiv perspectiva franceza si cea anglo-americana.

Perspectiva franceza asupra propagandei ar putea fi parcursa prin intermediul a trei autori care au semnat in 1950, 1961 si 2000 lucrari teoretice dedicate propagandei sau metodelor de influentare, fiecare dintre acestia Jean Marie Domenach, Jacques Ellul si Loup Francart aducand contributii semnificative conceptului potrivit evolutiilor corespunzatoare timpului lor.

Volumul dedicat Propagandei politice a fost publicat de Jean Marie Domenach in 1950, (reeditat in 1979) ceea ce explica puternicele impresii ale autorului asupra propagandei hitleriste si staliniste care domina lucrarea. In plus, Domenach - fost luptator in Rezistenta Franceza - se afla sub efectul la fel de proaspetei dezamagiri politice suferite fata de fostele sale simpatii de stanga (similar lui Panait Istrate sau Petre Tutea). Neavand inca la dispozitie numeroasele cercetari sociologice, psihologice si comunicationale referitoare sau conexe propagandei din perioada postbelica (asa cum avea sa fie cazul lui Jacques Ellul un deceniu mai tarziu), Domenach nu acorda propagandei un statut stiintific: "Propaganda politica nu este totusi o stiinta pe care am putea-o concentra in formule. In primul rand, ea utilizeaza mecanisme fiziologice, psihice si ale inconstientului foarte complexe, dintre care multe sunt putin cunoscute; in al doilea rand, principiile sale isi au originea atat in empirism, cat si in stiinta". (Domenach, 2004, p.21). Poate de aceea Domenach nu a propus o definitie clara a propagandei, pe care el nu o intelegea a fi decat politica, recurgand doar la o parafraza dupa Clausewitz : "Propaganda este un razboi dus cu alte mijloace". (Domenach, 2004, p.33). In schimb, Domenach pozitioneaza destul de precis propaganda fata de publicitate si fata de educatie: "Propaganda se aseamana cu publicitatea prin aceea ca ea incearca sa creeze, sa transforme sau sa confirme opiniile si foloseste o parte dintre mijloacele pe care aceasta i le-a furnizat. Deosebirea consta in faptul ca ea vizeaza un scop politic si nu comercial: nevoile sau preferintele suscitate de catre publicitate vizeaza un anumit produs particular, in timp ce propaganda sugereaza sau impune credinte si reflexe care adesea modifica comportamentul, psihismul si chiar convingerile religioase sau filozofice. Propaganda influenteaza deci atitudinea fundamentala a fiintei umane. Prin aceasta, ea ar putea fi asemanata cu educatia; dar diferenta consta in tehnicile pe care in mod abisnuit ea le foloseste si mai ales in scopul de a convinge si subjuga, fara a forma." (Domenach, 2004, p.20). Un aspect inedit sesizat de Domenach cu privire la propaganda este inrudirea acesteia cu arta poetica atat prin numeroasele tehnici comune utilizate (personificari, metafore, comparatii, hiperbole, epitete), cat mai ales prin faptul ca atat poezia, cat si propaganda fac poporul sa viseze si chiar sa creada in maretia trecutului si un viitor luminos. Cele doua surse ale propagandei sunt identificate in publicitate si ideologia politica: din publicitate (Domenach da exemplul campaniilor electorale americane desfasurate dupa retete publicitare) propaganda isi extrage tehnicile de persuasiune, iar din ideologia politica provin marile teme, liniile directoare. La fel ca si americanii si asa cum avea sa admita si Ellul mai tarziu, Domenach recunoaste necesitatea propagandei in societatea moderna, in viata politica a acesteia, sub conditia moralitatii sale: "Propaganda, atunci cand nu este un bluf plin de minciuni, atunci cand este folosita in mod sanatos, nu inseamna altceva decat explicare si justificarea unei politici. In schimb, ea obliga politica sa se defineasca si sa nu se contrazica, deci ii face un mare serviciu". (Domenach, 2004, p. 106). Observatiile lui Domenach referitoare la propaganda democratica sunt corecte, dar incomplete: o propaganda democratica nu trebuie sa fie exclusiva, adica sa admita afirmarea unor contra-mesaje si mai ales sa nu fie oneroasa, in sensul ca ea sa fie benefica exclusiv celor ce o practica si dimpotriva in dezavantajul celor asupra carora este practicata. Chiar daca astazi se folosesc diverse alte eufemisme, propaganda electorala, spre exemplu, va continua sa fie o realitate cu conditia ca in competitie sa nu existe decat un singur candidat (asa cum era Ceausescu).

Lucrarea franceza de referinta in domeniul propagandei ramane cea a lui Jacques Ellul - Propagandes - aparuta in 1961, in plin Razboi Rece, deoarece cea mai mare parte a asertiunilor lui Ellul raman perfect valabile si la aproape jumatate de secol dupa ce au fost scrise. Viziunea lui Ellul este cu atat mai pertinenta cu cat, ea singura aproape, face fata intregii scoli americane care a studiat propaganda inca din perioada interbelica. Evolutiile tehnologice si performantele mass-mediei din ultimul deceniu aproape ca nu afecteaza asertiunile lui Ellul, dintre care unele au anticipat trasaturile viitoarelor operatii informationale, psihologice sau mass-media din zorii mileniului trei. Astfel Ellul considera propaganda ca fiind o stiinta, sau in cel mai rau caz, o tehnica ce se bazeaza pe stiintele psihologiei si sociologiei (Ellul, 2000, p.15), - ceea ce-l deosebeste de conationalul sau Domenach -, scopul ei fiind de a determina actiuni si nu de a modifica credinte sau idei (Ellul, 2000, p.36), apreciere care-l apropie pe analistul francez de viziunea behaviorista americana. Tot la fel ca si anglo-americanii, Ellul crede ca propaganda reprezinta o necesitate de care nu se poate scapa (Ellul, 2000, p.11), indivizii societatii moderne, ca parti componente solitare ale unei multimi sau gloate, avand chiar o nevoie inconstienta de aceasta. Pentru a fi eficienta, propaganda trebuie sa fie totala si sa excluda orice contrazicere (asa cum au demonstrat-o nazistii si comunistii), sa fie continua si durabila, desfasurarea ei trebuie sa fie organizata, institutionalizata (Ellul, 2000, pp.23-34), iar argumentatia sa trebuie sa porneasca de la ceva pre-existent in constientul si realitatea audientei tinta. Desi admite existenta unor diferente sensibile privind diferitele fundamente stiintifice folosite de propaganda (propaganda stalinista s-a bazat pe teoria reflexelor conditionate ale lui Pavlov, propaganda hitlerista a avut la baza teoriile lui Freud asupra libidoului si refularilor, iar propaganda americana s-a construit pe teoria lui Dewey asupra instruirii), Ellul conchide ca propaganda ca fenomen este esentialmente aceeasi, fie aceasta in China, SUA, URSS sau Algeria.(Ellul, 2000, p.10).

Refuzand o clasificare a diferitelor tipuri de propaganda pe criteriul politic al regimului care a produs-o (hitlerista, maoista, stalinista, americana sau franceza), Ellul propune distinctia intre mai multe categorii pereche ale propagandei, functie de caracterele lor interne. (Ellul, 2000, pp.75-103). Astfel, o prima, dar discutabila in opinia noastra, distinctie este cea dintre propaganda politica - vazuta drept "acele tehnici de influenta utilizate de un guvern, un partid, o administratie sau un grup de presiune in scopul modificarii comportamentelor publicului fata de acestea" - si propaganda sociala, care urmareste integrarea la maximum a indivizilor, unificarea comportamentelor acestora dupa un anumit model sau stil de viata exterior care sa fie impus apoi altor grupuri umane. Modul de exprimare a acestei propagande sociale - a carei institutionalitate, organizare si scop final nu sunt precizate - este exemplificat de Ellul prin publicitate sau cinema, cu adresa directa la antipaticul si proaspat descoperitul de catre francezi a lui American way of life in perioada postbelica. O analiza mai atenta a ceea ce Ellul desemneaza drept propaganda sociala permite identificarea fie a unor campanii de educatie sociala, fie a unor actiuni publicitare sau in fine a unei propagande politice bine mascate. Desigur educatia civica foloseste numeroase din tehnicile de publicitate, iar atunci cand este promovat intr-o maniera destul de agresiva un anumit stil de viata al unei mari puteri pot exista suspiciuni de propaganda a unei mari puteri asupra alteia. Promovarea lui American Way of Life in Europa prin intermediul celebrului Plan Marshall din anii 50 a socat traditiile din vechiul, conservatorul si orgoliosul continent, dar aceste campanii nu au negat, nu au exclus stilul de viata local, optiunea libera apartinand individului. In schimb, prin modul exclusivist, autoritar si chiar coercitiv in care s-a facut in Romania socialista educatia civica comunista (pletele erau interzise la barbati, altfel il legitima militia, la fel fustele prea scurte sau pantlonii evazati, fiind apoi eventual ostracizati la gazetele de perete sau in ziare la rubrica "Asa nu", cu consecinte directe asupra profesiei si carierei) conform careia doar un anumit model comportamental sau atitudinal era acceptat si impus in baza "Codului Eticii si Echitatii Socialiste", aceasta "educatie" facea parte din mecanismele de presiune sociala, care sustineau propaganda regimului.

O mult mai pertinenta deosebire face Ellul intre propaganda de agitatie si cea de integrare, deosebire care corespunde distinctiei leniniste intre agitatie si propaganda: propaganda de agitatie este predominant subversiva si de opozitie si are efecte de scurta durata, in timp ce propaganda de integrare "este propaganda natiunilor evoluate", are obiective pe termen lung si urmareste adaptarea individului la viata sociala a comunitatii, unificarea si consolidarea corpului social, ceea ce noi credem ca nu o deosebeste prea mult de anterior definta propaganda sociala. Ellul subliniaza insa importanta deosebita a informarii si a culturii in acest tip de propaganda, care se va regasi cateva decenii mai tarziu in campaniile de operatii informationale si psihologice din cadrul misiunilor de mentinere a pacii. O alta categorie pereche definita de Ellul este propaganda pe verticala - cea de la liderul politic sau religios spre gloatele aflate intr-o pozitie inferioara - si cea orizontala, folosita indeosebi de Mao, prin care fiecare individ este un propagandist pentru vecinul sau. In fine, Ellul distinge intre propaganda rationala - tipic americana - bazata pe fapte si cea irationala, emotionala, pasionala, despre care el spune ca s-ar afla pe cale de disparitie, dar pe care Milosevici a utilizat-o cu mult succes in primavara lui 1999 atunci cand a reusit sa-i solidarizeze pe sarbi (inclusiv pe opozantii sai politici) impotriva atacurilor NATO. Relevant este raspunsul pe care Ellul il da la intrebarea daca propaganda poate fi si democratica, nu doar totalitara: da, dar cu conditia existentei unei pluralitati propagandistice in acea societate sau acel stat, iar propaganda sa fie rationala, factuala si nu emotionala. (Ellul, 2000, p.262). Mai putin excluderea caracterului emotional al propagandei democratice subscriem la aceasta opinie privind conditiile ce trebuie sa le indeplineasca un act de propaganda pentru a fi democratic.

Sociologul francez este dintre putinii analisti care ataca problema eficientei propagandei, chestiune care revine cu obstinatie si in cazul operatiilor psihologice si informationale contemporane. Deoarece propaganda tinde sa actioneze cat mai profund, sa determine stari latente mai mult sau mai putin permanente, nu poate fi exprimat in cifre numarul de persoane atinse de o campanie de propaganda, tot asa cum nu se poate determina in termeni cantitativi, rentabilitatea unui efort propagandistic. (Ellul, 2000, p. 286). Tot ceea ce poate fi facut este constatarea unor efecte deja trecute, care arata ca populatia a raspuns sau nu la o anumita campanie de propaganda, dar dupa ce acesta s-a consumat. Opinia publica in schimb poate fi analizata prin intermediul sondajelor de opinie si alte metode de investigatie sociologica, dar pentru propaganda nu exista metode precise cantitative de evaluare. Exista si o serie de limite ale propagandei (Ellul, 2000, p.315-316) care pot fi identificate cu usurinta si in cazul operatiilor informationale si a celor psihologice. Este vorba despre limitele unor atitudini pre-existente in care propaganda poate actiona (spre exemplu este usor de imaginat ce efecte ar avea o propaganda privind umanismul politicii israeliene in taberele refugiatilor palestinieni, sau dimpotriva o propaganda anti-cecena la Moscova) si care pot fi schimbate doar foarte incet in timp (propaganda din exterior trebuie sa se poata lega de ceva din spatiul in care va actiona); despre limitele curentelor generale, fundamentale existente in societatea respectiva; despre limita concordantei dintre mesajele propagandei cu faptele si realitatea din teren; despre limitele continuitatii si duratei propagandei. In plus, propaganda facuta din exteriorul audientei tinta este mult mai putin eficienta decat cea provenind din interiorul sistemului, ceea ce sugereaza o limita spatiala a propagandei, deoarece "mecanismele de neincredere instinctiva, absenta comunicarii directe, diferentele de sensibilitate, dimensiunile nemasurabile ale miturilor sterilizeaza in mare parte chiar si o propaganda bine facuta". (Ellul, 2000, p.318). Aceste concluzii credem ca raman perfect valabile si in cazul teatrelor de operatii din Irak sau Afganistan, la fel ca si cele din Kosovo, de exemplu, unde mesajele campaniilor de operatii psihologice si informationale, bine si solid construite si diseminate se lovesc inevitabil de limitele mai sus amintite, aspecte care vor constitui obiect de analiza in capitolele urmatoare .

Desi nu se ocupa exclusiv de propaganda, ci abordeaza ansamblul metodelor de influentare, cu accent pe formula franceza a operatiilor informationale denumite "razboi al sensurilor", generalul Loup Francart aduce la zi viziunea franceza asupra fenomenului propagandistic. Practic, volumul strategului militar francez (Francart, 2000) nu aduce nici spectaculos element de noutate in panoplia a ceea ce noi am numit "arme care nu ucid" (Hentea, 2004), decat o renominalizare si resistematizare a acestora. Asa cum militarii francezi au preferat sa numeasca operatiile psihologice, operatii militare de influenta, Francart a redenumit totalitatea actiunilor desfasurate sub umbrela coordonatoare a ceea ce americanii si britanicii au numit operatii sau razboi informational, drept razboi al sensurilor, care cuprinde totalitatea abordarilor din sfera comunicarii, al noilor tehnici informatice si informationale sau de influentare. (Francart, 2000, p. 19). Prin actiune in campurile psihologice, Francart intelege tot ceea ce se face pentru influentarea unora de catre altii, incepand de la nivel de individ, pana la interactiunile de influentare survenite la scara societatii. (Francart, 2000, p. 70). Ceea ce este remarcabil in efortul lui Francart este ierarhizarea si delimitarea in consecinta a fiecarei trepte ce se poate parcurge in cadrul a ceea ce el a numit modalitatile de actiune in campurile psihologice (Francart, 2000, pp. 104-107), divizate in trei etaje, corespunzator obiectivelor urmarite: comunicarea, mistificarea si alienarea. Astfel, primul "etaj", cel al comunicarii, urmareste convingerea si obtinerea adeziunii din partea audientelor tinta si cuprinde treptele informarii (aducerea la cunostinta a faptelor pentru formarea unei opinii obiective), argumentarii (care urmareste convingerea si antrenarea unei schimbari in atitudine prin furnizarea de date, informatii, demonstratii), sugestiei (asemanatoare argumentarii, dar cu plusul de atractivitate corespunzatoare tehnicilor de publicitate), persuasiunii (bazata tot pe tehnicile de influenta dezvoltate de management si de marketing). Al doilea etaj este cel al mistificarii care cuprinde actiunile menite sa falsifice intelegerea, sensul, perceptia adversarului, format din treptele stratagemelor (capcanele intinse adversarului), inselarii (inducerea in eroare a adversarului asupra intentiilor adevarate prin simularea unei false manevre si ascunderea celei adevarate), intoxicarii (prin slabirea sensului critic al decidentilor adversi, ca urmare a actiunii serviciilor secrete de informatii pentru demoralizarea acestuia) si dezinformarii (influentarea mediatica prin manipulare directa sau indirecta a informatiei). In fine, cel de-al treilea etaj, cel mai toxic, este cel al alienarii care cuprinde treptele propagandei (perceputa in cultura franceza drept o actiune sistematica exercitata de un grup, o comunitate sau un guvern pentru impunerea unei anumite reprezentari a lumii, a unei anumite viziuni asupra evenimentelor care-i sunt favorabile), indoctrinarii (situata la un nivel superior de atingere a libertatii gandirii prin impunerea indivizilor unei anumite doctrine de natura de a-i face sa participe activ la actiunea politica dominanta), subversiuni (metoda de cucerire a puterii prin dezarmarea si izolarea puterii institutionale dintr-o tara) si terorismului (care cauta impunerea unei viziuni prin violenta fizica si psihologica extrema). In ceea ce ne priveste nu suntem foarte convinsi de aceasta tendinta tipic franceza de a clasifica, eticheta si ierarhiza totul intr-un mod cat mai riguros cu putinta pentru simplul motiv ca viata insasi nu este atat de schematizabila. Cu urmare credem ca frontiera dintre propaganda si indoctrinare este extrem de volatila, totul depinzand de intensitatea fenomenului in cauza si de conditiile sociale si politice in care se desfasoara. La fel este si raportul dintre subversiune si terorism: terorismul urmareste subminarea puterii prin teroare, iar subversiunea odata demascata in public poate fi usor calificata drept un act de terorism functie de violenta fizica sau psihica a metodelor utilizate.

Revenind asupra propagandei, Francart afirma ca daca Primul Razboi Mondial a transformat statele beligerante in propagandisti, al Doilea Razboi Mondial a dat propagndei valentele unei arme de razboi inainte ca aceasta sa cedeze locul razboiului psihologic. (Francart, 2000, p. 225). In perioada postbelica a fost stabilita o delimitare ipocrita intre propaganda statelor totalitare - in speta cele membre ale Tratatului de le Varsovia si modul in care a fost utilizata informatia in statele democratice, sub forma marketingului politic sau al persuasiunii politice. Francezii, spune Francart, au o viziune dogmatica asupra propagandei pe care o asociaza totalitarismului si practicilor acestuia, fiind ceea ce Larousse defineste drept "o actiune sistematica exercitata asupra opiniei publice pentru a fi acceptate anumite idei sau doctrine in mod special din domeniul politic si social." (apud Francart, 2000, p. 227). Asadar, dupa Francart, in viziunea franceza, caracteristicile propagandei care o deosebesc de publicitate sau comunicarea politica, sunt: propaganda se afla in serviciul unei ideologii totalitare, nu admite o alta perspectiva, tinteste masele, pune in valoare sefii si le creeaza o imagine de parinte al natiunii, recurge la utopie pentru a obtine incadrarea sociala, propune un mod de actiune rational pentru atingerea obiectivelor sale. (Francart, 2000, pp.229-230). In acesta caracterizare a propagandei trebuie delimitate unele excese ce tin de perceptiile si susceptibilitatile franceze: propaganda nu tine doar de o ideologie totalitara, ea putand fi desfasurata si intr-un decor democratic, tot asa cum nu este preocupata exclusiv de cultul personalitatii liderilor politici. De altfel, comunicarea politica este un concept de sorginte franceza ce incearca sa deparaziteze propaganda de conotatiile negative, pentru a da astfel un nume si niste reguli democratice si moral acceptabile intreg esafodajului de actiuni de influentare a electoratului de catre liderii si clasa politica in general. (Thovernon, 1996) Temele utilizate de propaganda constituie in acelasi timp ideile cheie ale respectivului proiect politic, iar vectorii de transport ai acesora spre audientele tinta sunt simbolul - ca semn reprezentativ al unei teme anume -, sloganul si cuvantul de ordine. Printre procedeele propagandei, calificate de altii drept tehnici, Francart enumera simplificarea evenimentelor, insinuarea, argumentul autoritatii, transferul de culpabilitate, ridiculizarea, divagarea, iluzia efectului de majoritate, exploatarea unei perspective idilice asupra viitorului, apelul la nostalgie si traditii, exaltarea sentimentelor patriotice, exploatarea fricii.

Daca perspectiva franceza asupra propagandei are o conotatie profund negativa si este legata - datorita dramaticei experiente a anilor de ocupatie nazista - de impunerea coercitiva a unei ideologii, perceptia anglo-americana nu sufera de aceste complexe si anxietati, fie si datorita faptului ca in istoria spatiului anglo-saxon nu au existat perioade de intense agresiuni propagandistice. Astfel, propaganda este considerata a fi o realitate inevitabila, fireasca, necesara chiar, fiind intalnita in practica tuturor organismelor politice, economice sau culturale si nu contine neaparat neadevaruri sau minciuni. Imediat dupa Primul Razboi Mondial, Walter Lippmann, ce fusese implicat in efortul propagandistic american din timpul conflictului (unii autori atribuindu-i chiar ideea infiintarii Comitetului de Informare Publica), argumenta in clasica sa lucrare Opinia Publica rolul integrator si necesitatea persuasiunii si propagandei in conducerea politica a societatii contemporane: "Persuasiunea a devenit pentru noua generatie de oameni politici, o arta constienta de sine si o componenta a guvernarii publice. Nici unul dintre noi nu incepe sa-i inteleaga consecintele, dar nu este o profetie prea indrazneata sa afirmi ca stiinta de a crea consens va modifica toate premisele politice. Sub impactul propagandei, nu neaparat in sensul negativ al cuvantului, constantele gandirii noastre au devenit variabile. Nu mai este posibil sa crezi in adevarul absolut al democratiei, acela ca stiinta necesara conducerii afacerilor umane vine spontan din inima". (apud Bernays, 2003, p. 60). Tot Lippmann este acela care sustinea inca din 1922 ca orice oficial este in acelasi timp si un cenzor al informatiilor destinate publicului si prin aceasta filtrare a ceea ce oamenii au sau nu dreptul sa stie, orice lider politic devine un propagandist. (Lippmann, 1997, p. 158). Totusi, pentru evitarea unor confuzii si pentru menajarea susceptibilitatilor a fost introdus termenul de comunicare politica, bazat pe date si fapte concrete si reale, conform traditiilor strategiei adevarului practicata mai ales in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Cu alte cuvinte, conceptul de propaganda in viziunea anglo-americana nu este neaparat imoral, nici coercitiv si cu atat mai putin exclusivist, data fiind garantata libertate de exprimare democratica a oricaror idei sau optiuni.

Una dintre primele definitii americane ale propagandei formulate in perioada interbelica de catre Institutul de Analiza a Propagandei, avand in spate doar experienta Primului Razboi Mondial si influenta studiilor lui Harold Lasswell, recunoaste drept elemente caracteristice doar premeditarea, mijloacele predominant psihologice si obiectivul de influentare a opiniilor si actiunilor celor vizati de aceasta: "Expresie a opiniilor sau actiunilor unor indivizi sau grupuri, deliberat desemnata spre a influenta opiniile sau atitudinile altor indivizi sau grupuri, in scopuri determinate, prin manipulare psihologica". (apud Ellul, 2000, p. 7). Lasswell a fost cel care a atribuit propagandei drept functie fundamentala "manipularea simbolurilor pentru a controla opinia publica" (Ilcev, 2002, p.11) si a facut diferenta fata de educatie prin aceea ca propagandistul propune audientei sale "rationamente constient unilaterale", ceea ce deschide calea exclusivismului si ulterior cenzurii pentru materializarea acesteia. Politologul american M. Choukas, contemporan cu Lasswell, apropie propaganda de sfera politica recunoscandu-i si el caracterul premeditat, exclusivist si oneros: "Raspandire controlata a unor idei constient unilaterale, pentru a se produce actiuni convenabile scopurilor anterior stabilite de anumite grupari politice". (apud Ilcev, 2002, p. 11). Desi mentioneaza considerentele unor alti autori americani, privind aspectele negative ale propagandei, cum ar fi continutul mincinos si lipsit de etica, argumentatia adesea irationala a acesteia, istoricul bulgar Ivan Ilcev respinge utilizarea criteriului moralitatii din definitia propagandei si prefera o incadrare preponderenta in sfera comunicarii, citand formularea din 1986 a americanilor G. Jowett si Victoria O'Donnell: "O incercare constienta si consecventa pentru formarea perceptiilor, pentru manipularea cunoasterii si pentru directionarea comportamentului in scopul de a obtine un raspuns care sa favorizeze obiectivul dorit al propagandei". (apud Ilcev, 2002, p.13). Dimpotriva, credem ca moralitatea epocii, prin pozitionarea propagandei fata de minciuna sau mai precis fata de morala de a doua instanta, reprezinta un criteriu de baza in definirea propagandei, tocmai pentru a o diferentia de alte forme comunicare de influentare.

Interpretarile mai recente ale propagandei, de dupa incheierea incrancenarilor si angoaselor caracteristice Razboiului Rece, provenind din spatiul anglo-saxon, pastreaza acelasi ton generalist, neutru si igienizant. Se poate vorbi chiar de tendinta, irezistibila si seducatoare, a istoricilor britanici de a conferi propagandei o anumita legitimitate istorica, prin identificarea acesteia in cele mai vechi timpuri. Astfel, Philip Taylor intelege prin propaganda "incercarea deliberata de persuadare a oamenilor pentru a gandi si actiona intr-un mod dezirabil anume" (Taylor, 1995, p. 6), definitie care permite alocarea in sfera propagandei a numeroase acte si fapte dintr-o larga varietate de domenii. Taylor simte insa nevoia sa precizeze si punctele comune de frontiera ale propagandei cu celelalte sfere ale comunicarii: reclama (advertising) este vazuta ca o propaganda economica, relatiile publice, informarea publica, relatiile cu mass-media reprezinta doar eufemisme simpatice ale propagandei (nice propaganda), deoarece toate aceste denumiri nu fac decat sa ascunda incercari de persuasiune ale oamenilor prin intermediul canalelor mass-mediei, pentru a gandi si a se comporta intr-un mod dorit de sursa; educatia insa se deosebeste de propaganda prin faptul ca il ajuta pe recipient prin transmiterea de informatii sa judece singur intr-o situatie data si nu sa reactioneze in modul sugerat direct sau indirect de mesajul propagandistic. (Taylor, 1995, p.6). Daca razboiul este privit drept o comunicare organizata a violentei, atunci propaganda si razboiul psihologic pot fi privite drept procese organizate de persuasiune. Pe de alta parte, asa cum cultul razboiului este mult mai vechi decat cultul pacii, tot asa propaganda de razboi a precedat cu mult propaganda pentru pace; daca razboiul a fost considerat mult timp drept ceva normal, acceptabil si chiar glorios, in comparatie cu ostracizarea la care este supus in ultimul secol, tot asa nimeni nu s-a gandit multa vreme sa blameze propaganda drept ceva imoral. (Taylor, 1995, p. 9). Aceasta demonstratie a istoricului britanic privind inevitabilitatea si omniprezenta propagandei este reprezentativa pentru modul de perceptie a acestui concept in lumea anglo-saxona.

O pertinenta perspectiva asupra propagandei, dar pe care nu o impartasim, poate fi intalnita la un alt istoric britanic, Oliver Thomson. Definitia acestuia pentru propaganda porneste de la sintagma "manufacturarii consensului" preferata de americanii Noam Chomski si Walter Lippmann: "Utilizarea capacitatilor/abilitatilor de comunicare de orice fel de catre un grup de oameni pentru obtinerea unor schimbari atitudinale si comportamentale asupra altui grup de oameni". (Thomson, 1999, p.5). Aceasta generalitate extrema permite incadrarea in domeniul propagandei a aproape oricarui act de comunicare avand cea mai mica incarcatura persuasiva deliberata sau nu. De altfel, Thomson afirma ca nu ar fi intelept sa fie excluse din sfera propagandei toate acele acte involuntare sau nesistematice, deoarece, spune el, prea multe miscari de persuasiune in masa au debutat si chiar au continuat fara a avea un plan initial, chiar daca ele au fost exploatate ulterior de grupuri de interese ce aveau definita o agenda proprie. (Thomson, 1999, p.3). Nu agreem aceasta generozitate conceptuala deoarece ea poate genera confuzii regretabile asupra a ceea ce este sau ceea ce nu este un act de propaganda, deschizand calea unor speculatii extreme de genul "orice poate fi propaganda" sau "de propaganda nu avem cum sa scapam". Pe de alta parte, o astfel de viziune permite asocierea imorala a unor opere de arta care au generat prin forta lor plastica sau filozofica emotii si rationamente cu consecinte actionale in randul celor ce le-au privit, ascultat sau citit, cu alte creatii din aceeasi zona culturala dar care inca din faza de conceptie au fost menite sa produca asupra audientelor efecte prestabilite, conform unui anumit program politic. Confuzia lui Thomson merge si mai departe, atunci cand stabileste, in functie de domeniul de desfasurare, opt categorii de propaganda: politica, religioasa, economica, morala, sociala, diplomatica, militara, diversionista. (Thomson, 1999, pp. 7-12). Fortand pana la limita logica lui Thomson privind diferentierea categoriilor de propaganda functie de terenul ei de actiune, s-ar putea spune ca atunci cand un barbat face curte unei femei pentru a-i castiga iubirea, el nu ar face altceva decat o "propaganda sentimentala" sau "amoroasa", ipostaza evident ridicola. In plus, eludand orice referire la coercitie, exclusivism, onerozitate, moralitate din definitia propagandei se poate ajunge pana la punerea semnului de egalitate intre actul de comunicare si cel de propaganda, ceea ce iarasi consideram a fi o evidenta exagerare. O analiza mai profunda a tuturor celor opt sfere de actiune ale propagandei formulate de Thomson pentru a deosebi tot atatea tipuri de propangada poate dezvalui faptul ca fiecare dintre acestea are in spate un anumit proiect politic, se bazeaza pe o anumita decizie politica si este sustinuta pe baza intereselor unei autoritati politice care se manifesta astfel in respectivul domeniu al vietii sociale.

Propaganda a fost si continua sa fie in permanenta observatie si analiza nu doar a universitarilor si a militarilor, cei care se confrunta cu ea in teatrele de operatii. In toate manualele si doctrinele americane sau ale NATO referitoare la operatii psihologice sau, mai nou informationale, propaganda este nu numai mentionata, dar si definita si analizata din punctul de vedere al tehnicilor de contracarare a acesteia. Este vorba asadar de ceea ce fac "ceilalti", adica adversarii. In ultimul timp se poate observa o schimbare semnificativa de atitudine in viziunile doctrinare ale militarilor americani si a celor din NATO, referitoare la propaganda. Daca pana nu demult, operatiile psihologice aveau de infruntat si de contracarat conform doctrinelor NATO pentru operatii psihologice AJP 3.10.1. si informationale AJP 3.10. "propaganda ostila a inamicului". in draftul pe 2006 propus spre ratificare statelor membre a doctrinei operatiilor psihologice a NATO apare sintagma de "actiuni psihologice ostile". In aceasta exprimare "corecta politic" se elimina prezumtia de vinovatie a adversarului, care era ostracizat, inca din start, prin eticheta peiorativa de propagandist. Al doilea semnal privind reconsiderarea propagandei de catre militari poate fi gasit in manualul PSYOPS al armatei americane din 2005 in care apare pentru prima data sintagma de "operatii de propaganda". Aceste operatii de propaganda sunt compuse din patru tipuri de operatii: dezinformarea (disinformation), informarea eronata (misinformation), propaganda, si contra-informatia (opposing information). Spre deosebire de semnificatiile precedente, dezinformarea reprezinta acele informatii diseminate prin serviciile de informatii militare sau alte servicii secrete in scopul inselarii sau deformarii informatiei prin canale indirecte sau neconventionale de comuicare. Informarea eronata este acea informatie neintantionat gresita, emanand practic de la orice sursa posibila, fara a avea un obiectiv militar, politic sau un scop bine definit. Propaganda este acea informatie incorecta sai inselatoare indreptata impotriva unui adversar real sau potential in scopul frangerii sau afectarii capacitatilor sale nationale de putere informationala, politica, militara sau economica, de obicei (spun doctrinarii americani) indreptata imporiva Statelor Unite sau aliatilor sai. In fine, contra-informatia reprezinta adevarul relevat in mod intentionat sau nu, de catre oricine, si continand o viziune opusa asupra realitatii bazata pe dovezi evidente. Aceasta noua abordare a propagandei de catre militarii americani, la fel ca si nuantele noi survenite in documentele adoptate prin consens de catre NATO au consecinte directe in desfasurarea operatiilor psihologice si informationale din conflictele moderne. Este vorba nu numai de acceptare pe plan de egalitate morala si conceptuala a adversarilor in lupta pentru mintea si sufletzul oamenilor, dar si recunoasterea pragmatica a unui adevar privind perenitatea propagandei sub orice termeni, mijloace, rigori, tehnici s-ar ascunde aceasta.

In concluzie, despre viziunea anglo-americana asupra propagandei se poate spune ca ea este marcata de acelasi spirit pragmatic, care face diferenta fata de abordarea franceza dominata de onoare, fronda, sau susceptibilitati morale. Daca tot propaganda este o realitate de netagaduit si de neevitat, provenind din insasi natura fiintei umane, atunci - spun anglo-americanii - hai sa nu ne mai prefacem ca ea nu exista sau sa o ignoram printr-o pudoare morala ipocrita, ci mai bine sa o acceptam, eventual sa-i dam o forma utila, igienica si benefica pentru societate si sa o adaptam realitatilor si necesitatilor politice ale lumii in care traim. In felul acesta, au aparut relatiile publice, reclama, operatiile psihologice, cele informationale, diplomatia publica sau cooperarea civili-militari, toate acestea fiind concepte care au fost teoretizate si apoi materializate de catre americani pe intreg parcursul secolului XX.