Raportul sociologiei economice cu stiintele socio-umane si societatea civila

RAPORTUL SOCIOLOGIEI ECONOMICE CU STIINTELE SOCIO-UMANE SI SOCIETATEA CIVILA

1. Relatia cu economia politica, sistemul stiintelor economice si sociologia

Sistemele teoretice din sociologia economica pot fi clasificate in:

a)sisteme in care variabilele economice sunt independente, generatoare de forme si relatii sociale (vezi lucrarile si studiile unor economisti si sociologi, precum Karl Marx, Werner Sombart, Vilfredo Pareto, Max Weber, Talcott Parsons, Henri H. Stahl);

b) sisteme in care variabilele economice sunt dependente, economia find produsa de structuri: sociale, studiate dintr-o anumita perspectiva (de exemplu, sociologismul lui Emile Durkheim); biologice (organicismul lui Herber Spencer) sau geoclimatice (antropogeografismul).

Talcott Parsons, urmarind sa explice 'structura actiunii sociale', s-a oprit in mod special asupra 'motivarii actiunilor economice' ale oamenilor, in lucrarea sa 'The Motivation of Economic Activities' din 1940, realizand o conexiune intre ideile lui Vilfredo Pareto si Max Weber, intre cercetarile economistilor si studiul comportamentului uman intreprins de sociologie, psihologie si antropologie sociala.

O idee esentiala a lui Parsons este urmatoarea: motivarea economica nu depinde de natura umana, ci, de 'anumite trasaturi ale sistemelor sociale de actiuni'. Aceasta idee a fost ulterior preluata si dezvoltata impreuna cu N. J. Smelser in lucrarea 'Economy and Society. A study in the Integration of Economic and Social Theory' (The Free Press, 1956).

In acelasi timp, sistemele teoretice ale economiei politice pot avea ca premise:

a)      propria structura productiva, studiata de K. Marx in lucrarea sa fundamentala, "Capitalul" (vol. I, cartea a II-a, cap. al XX-lea);

b)      comportamentul individual al oamenilor, studiat de doctirna economica marginalista;

c)      structurile sociale supraindividuale (organizatiile, clasele) si inclinatiile psihosociale ale omului, studiate de economistul John Maynard Keynes.

Cu peste trei decenii in urma, sociologul german Kurt Braureuther sublinia in studiul sau esential, 'Economia si sociologia', ca 'nimeni nu se indoieste de necesitatea elaborarii unor legaturi teoretice mai profunde intre economie si sociologie', fapt care 'va mai constitui catava vreme o sarcina' . Astfel, este pe deplin demonstrata legatura interdisciplinara dintre economie si sociologie, careia 'ii revine un rol important, in special atunci cand trebuie rezolvate probleme ale intregii societati, legatura generala sociala dintre multe probleme sociale de amanunt fiind mai stransa decat s-ar parea adesea la abordarea unor probleme noi. Conceptia prea ingusta a aspectelor economice ale intregii societati duce foarte usor la pierderea din vedere a inlantuirii evidente dintre problemele economice si cele sociologice. Cunoasterea faptului ca o multime de probleme sociologice sunt, in ultima instanta, determinante din punct de vedere economic, permite o delimitare mai exacta a problematicii socilologice. Relevarea legaturilor economice si sociologice din cadrul teoriei permite o tratare sociologica mai consecventa a problemelor vietii economice a societatii in interesul utilitatii practice-economice nemijlocite. Includerea problemelor de utilitate practica-economica nemijlocita nu numai ca nu impiedica, ci, stimuleaza cercetarea sociologica fundamentala'.

Relatia cu psihologia si cu alte discipline socio-umane (etica, morala, religia, antropologia)

Psihologia studiaza relatia individului cu sine insasi, economia - relatiile economice din societate, iar ramura de granita constituita din acestea - psihologia economica, are ca obiect de studiu comportamentul economic al indivizilor. In 1895, un psiholog francez clasic, Gustave le Bon punea bazele teoriei despre comportamentul social, in lucrarea sa, tradusa abia dupa cca 100 de ani la noi, 'Psihologia multimilor', una din primele lucrari de psihologie sociala.

Prima lucrare de psihologie economica, intitulata 'Psychologie economique', care a aparut la Paris, in Editura Alcan, in doua volume in 1902, o datoram celebrului psiholog francez, Gabriel Tarde. In 1918, intr-o exegeza asupra aceleiasi discipline[2], un alt psiholog francez nota: 'Miscarea psihologica trebuie sa modifice tendintele, metodele si chiar obiectul insusi al stiintei economice. Economia inceteaza tot mai mult sa fie o stiinta obiectiva a avutiei si devine studiul directiilor activitatii oamenilor pentru realizarea reciproca a cerintelor lor'.

Conform opiniilor prof. Mihail Cernea[3], in primele doua decenii ale secolului trecut, 'dominanta in evolutia psihologiei economice a fost tendinta, principial eronata de a absorbi economia in psihologie (.), ceea ce a blocat drumul dezvoltarii acestei discipline. Extragem de aici un avertisment sever si pentru anumite tendinte subiectiviste mai recente (G.H. Mead s.a.), de psihologizare a interpretarii economicului. Evolutia cunoasterii a respins ca nelegitima stiintific, tendinta de a construi o economie psihologica, confirmand in schimb ca justificat si fecund interesul pentru studiul psihologiei comportamentelor economice de masa'.

In 1964, prof. Pierre Louis Reynaud[4] definea psihologia economica drept 'studiul economiei, abordata in ceea ce priveste aspectul ei subiectiv., tratand problemele subiective puse de activitatea de creare a avutiilor, utilizand conceptele si metodele psihologiei si ale economiei moderne, a caror sinteza o face, provocand, la nevoie, depasirea lor prin descoperirea unor notiuni si metode originale.

In 1966, prof. Mihail Cernea[5] nota ca 'dintre faptele de constiinta care influenteaza comportamentul economic al oamenilor sunt laute in considerare, unilateral, doar cele care se situeaza pe palierul inferior al constiintei, palierul psihologic, constituit mai mult sau mai putin spontan. Psihologia economica, ca disciplina, cel putin asa cum se manifesta in unele lucrari, nu abordeaza diferentiat latura subiectiva a conduitei economice a diferitelor clase sau grupuri sociale, ci, trateaza tipuri (neclasiale) de comportament. Aportul ei in cunoasterea economica este, de aceea, in mod corespunzator limitat'.

Intre sociologia economica si etica exista legaturi care iau in considerare corectitudinea raportata la norme juridice si cutume traditionale, in care oamenii desfasoara activitati economice. Morala (de la termenul latinesc "mores"="obiceiuri") cuprinde regulile de conduita valabile intr-o societate sau intr-un grup uman, ansamblul normelor de comportament proprii unei societati date. Religia reprezinta ansamblul credintelor si dogmelor care definesc raportul omului cu sacrul, cu fiinta suprema, ansamblul practicilor si riturilor proprii fiecarei credinte. Cu morala si cu religia, sociologia economica stabileste relatii care explica in ce mod oamenii sunt influentati in activitatea lor economica de normele si regulile pe care le cuprind aceste discipline socioumane esentiale (morala, religia).

Etnologia reprezinta in opinia lui R. Cresswell, 'sociologia altor culturi', adica modul de configurare a structurii sociale, regulile de comportament social, modul de a produce si de a repartiza bunurile, obiceiurile, miturile, institutiile sociale esentiale, structura puterii etc. Francezul Claude Levi-Strauss intelege prin etnologie, antropologia. Exista mai multe feluri de antropologie: culturala, economica, sociala sau politica. Sociologia economica aduce completari (pe care le presupune analiza activitatii umane in context economic), la obiectele de studiu ale antropologiei si etnologiei.

In acest fel, ca disciplina de granita, de sine statatoare, sociologia economica este un liant al disciplinelor socioumane citate mai sus, iar activitatea umana constituie, in manierele specifice mentionate, obiectul de analiza al fiecareia in parte.

3. Sociologia economica si societatea civila

Sensul comun al termenului de societate civila ne conduce la ideea ca aceasta reprezinta o societate a cetatenilor. Etimologic, termenul provine din limba latina - "civilis societas". Principalele sale semnificatii le datoram, inca din antichitate, marelui orator roman Cicero. In acceptiunea acestuia, prin societate civila se desemna nu numai statul sau indivizii, ci si conditiile de viata ale unei comunitati politice civilizate, suficient de dezvoltate pentru a cuprinde orase cu legi proprii, relatii sociale, avantajele si libertatile unei vieti civile. Acad. Paul Mircea Cosmovici subliniaza ca "societatea civila este un element constitutiv al sistemului democraticConceptul de "societate civila" nu poate fi insa definit cu usurinta, si nu este de mirare ca, pentru unii, este un concept paradoxal, care se contureaza in diferite moduri in cadrul raporturilor dintre stat si societate Exista doua interpretari diferite ale conceptului si anume, o interpretare negativa in sensul ca "societatea civila" implica o limitare a puterilor statului, impiedicarea acestuia de a reglementa ansamblul activitatii sociale, de a monopoliza initiativele si talentele care se manifesta in societate. Intr-o interpretare pozitiva se pune accentul pe instituirea in cadrul societatii a unor centre care pot constitui un releu al opiniei publice, dar si un instrument de presiune impotriva puterilor publice . Apreciem ca deosebit de relevante trasaturile caracteristice ale unei "societati civile", nominalizate de acad. P. M. Cosmovici: economia de piata care, sub aspectul ce intereseaza aici, descentralizeaza deciziile economice si creaza largi posibilitati de actiune si de informare in cadrul societatii civile; autonomia mijloacelor de informare si de comunicare, tinand seama ca intr-un regim democratic este necesara independenta efectiva a acestora, atat fata de guvernanti, cat si fata de grupurile de interese particulare; centrele cu competente independente fata de stat, care au posibilitatea de a aprecia problemele politice si actiunile puterilor publice sub diferite aspecte; de asemenea, o retea in continua extindere de asociatii voluntare in diverse domenii ale vietii sociale, care permit ca membrii acestor asociatii sa-si gestioneze propriile afaceri.

Financiarul si ganditorul George Soros, un aplicant al conceptului, prin intermediul retelei de fundatii care-i poarta numele, deschise in 25 de tari, subliniaza ca acest "concept universal " nu si-a pierdut relevanta, numai ca trebuie regandit, reformulat, prin recunoasterea faptului ca interesul comun trebuie sa aiba prioritate fata de interesele individuale. "Dupa parerea mea, noteaza Soros intr-un studiu de mare profunzime a ideilor - "Amenintarea capitalismului", publicat in ianuarie 1997 in "Die Zeit" si reluat apoi in "The Atlantic Monthly"- "societatea deschisa"poate fi amenintata si din partea opusa, de individualismul excesiv, de exagerat de multa competitie sau de prea putina cooperare Teoria economica risca sa devina o ideologie ostila "societatii deschise", din cauza premisei ca ar exista cunoastere perfecta - ceea ce la inceput s-a afirmat deschis, iar apoi s-a travestit in mijloc ideologic"[7]. Apreciem ca societatea civila este un subiect care ar trebui dezbatut cat mai larg la noi in aceasta perioada. Existenta societatii civile este o dovada a maturizarii economice si social-democratice. Astfel, pe langa puterea statului, trebuie sa existe o societate civila activa si suficient de consolidata. Aceasta face posibil ca puterea in societate sa fie scoasa de sub monopolul statului si translatata catre structuri neguvernamentale. Este vorba de un proces mult mai larg, prin care centrele de putere din afara controlului de stat sunt progresiv intarite.

In paralel cu conceptul de societate civila au fost utilizate si o serie de concepte conexe, cum sunt cele de "pact social", "ordine civila" sau "cultura civica". In lucrarea sa fundamentala, "Contractul social", filosoful iluminist francez J.J. Rousseau (1712-1778) sublinia ca "pactul social" se afla la originea societatii: "Vreau sa caut daca in ordinea civila poate sa existe o regula de administrare legitima si sigura, luand oamenii asa cum sunt si legile asa cum pot sa fie"[8]. "Primul om care, imprejmuind un teren, s-a incumetat sa spuna acesta este al meu si care a gasit oameni destul de prosti ca sa-l creada, a fost adevaratul intemeietor al societatii civile" . Pentru a descoperi originea societatii, trebuie sa demonstram o prima conventie - pactul social - adica o asociere politica, ce apara si protejeaza, prin intermediul fortei comune, vointa generala, persoana si bunurile fiecarei societati.

Prof. univ. dr. Sergiu Tamas propune un concept inrudit cu cel de societate civila, si-anume - "cultura civica", pe care o defineste ca o cultura sociala proprie cetatenilor, sesizabila prin atitudinile si comportamentele lor in procesul abordarii si rezolvarii problemelor cotidiene ale colectivitatii sau societatii din care fac parte. Ea se exteriorizeaza printr-un ansamblu de cunostinte, perceptii si mentalitati despre drepturile si indatoririle cetatenilor, normele de comportare sociala, mecanismele de luare a deciziilor, relatiile dintre guvern si guvernanti. Cultura civica reprezinta un factor de stabilitate politica si o conditie a bunei functionari a institutiilor democratiei[10]. Expresia "societate civila" poarta amprenta unei mosteniri istorice particulare, incarcate de imprecizie si contradictii. Aceasta din mai multe motive. Unul dintre ele ar fi dubla si succesiva intrebuintare a termenului de "societate civila" pentru a denumi realitati distincte. Initial"societatea civila" desemna o societate organizata ca stat, adica statul. Pentru ca ulterior si in prezent, ea sa denumeasca o sfera a vietii sociale, coexistenta statului dar autonoma si aflata, am putea spune, intr-un echilibru cu acestaTermenul de societate civila a aparut si a capatat semnificatie proprie in spatiul culturii filosofice si al civilizatiei moderne occidentale. El a desemnat, in consecinta, realitati si forme de organizare specifice dezvoltarii societatilor in cauza. De aici si incongruenta dintre acest concept si functionarea societatilor din spatiul extraoccidental. Continutul notiunii de societate civila este, de aceea, in buna masura legat de procesul modernizarii sociale si politice.

In perioada moderna de dezvoltare a societatii omenesti, filosoful englez John Locke (1632-1704) sublinia ca societatea civila se opune autoritatii militare sau religioase, fiind un factor de progres, generator de ordine sociala bazata pe lege. Atat el, cat si contemporanul sau, juristul german Samuel Pufendorf (1632-1694) foloseau termenul de societate civila ("societats civilis" in latina sau "civil society" in engleza), ca sinonim cu cel de stat. Meritul de a fi explicat diferenta dintre stat si societate civila, in lucrarea "Principiile filosofiei dreptului"(1821), i-a revenit lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), reprezentantul cel mai de seama al filosofiei clasice germane. Dintr-o perspectiva teoretica opusa celei hegeliene, Karl Marx (1818-1883) admite si el coexistenta celor doua domenii distincte de existenta sociala - societatea civila si statul - dar face din prima, cauza si originea celui de-al doilea[12]. Pentru el "societatea civila cuprinde toate relatiile materiale ale indivizilor in cadrul unui anumit stadiu de dezvoltare a fortelor de productie". Sau, cu alte cuvinte, "organizarea sociala care se dezvolta direct din productie si din schimb si care formeaza in toate timpurile baza statului si a oricarei suprastructuri idealiste" .

In perioada moderna si contemporana a istoriei, termenul s-a imbogatit in semnificatii, referitoare, mai ales, la aspectele nonpolitice ale ordinii sociale, a caror importanta a crescut din ce in ce mai mult. Pe aceasta baza s-au pus in discutie, pe bazele dreptului modern, raportul intre cetateni si stat. Frederich Augustus von Hayek (1899-1972), unul din teoreticienii statului de drept, sustinea ca libertatea individuala trebuie conceputa si realizata numai in cadrul societatii civile, nu in afara ei.

Deci, societatea civila este in acelasi timp: 1) o sfera (un domeniu) al vietii sociale reglementate de o anumita ordine legala (un set de reguli, cutume), dar autonoma in raport cu statul, in care se manifesta spontan initiativa voluntara a indivizilor si grupurilor umane in vedera satisfacerii intereselor, aspiratiilor private si de grup, precum si 2) diversitatea formelor de organizare (de asociere), prin care se exprima public si se incearca promovarea acestor interese, de la cele economice, culturale, informationale, educative, profesionale, pana la cele civice si politice Modernizarea economica si politica este o conditie necesara pentru afirmarea societatii civile, dar nu si suficienta. Starea si forta de manifestare ale societatii civile depind de progresul cristalizarii unor factori culturali si psiho-sociali, intre care autonomia individului si deci individualizarea raporturilor dintre oameni, propensiunea spre libertate economica si a persoanei umane, emanciparea de cadrul particular comunitar, de credintele traditionale pe care se fondeaza autoritatea acestuia si formarea loialitatii cetatenesti, ca trasatura identitara comuna tuturor membrilor unei societati care se constituie ca stat si se supune acelorasi legi generale[14]. Dar, secolul nostru a folosit in paralel cu conceptul de societate civila, pe cel de societate deschisa.

Termenul de "societate deschisa",   pe care-l socotim apropiat ca sens de cel de societate civila, a fost propus de filosoful francez Henri Bergson (1859-1941), in lucrarea sa "Cele doua surse ale moralitatii si religiei"(1932). H. Bergson a conceput si explicat, de asemenea, termenul de "societate inchisa", pentru a desemna acel tip de transformari petrecute in interiorul unei societati fara legatura cu exteriorul. Spre deosebire de societatea inchisa, societatea deschisa, pluralista, reprezinta cadrul (aproape) ideal pentru evolutia constructiva a societatii civile, este insasi aceasta societate, construita de cetateni pentru ei insisi. In societatile deschise, pluraliste, societatea civila cuprinde aspectele nonpolitice ale ordinii sociale contemporane, a caror importanta si influenta au crescut tot mai mult in ultimele decenii. Societatea civila constituie azi una din formele cele mai importante de aparare a indivizilor si grupurilor umane impotriva expansiunii statale.

In urma cu mai bine de o jumatate de secol, filosoful si logicianul austriac Karl Popper a analizat acest concept in lucrarea sa "Societatea deschisa si dusmanii ei"(1945). Popper intelegea prin societate civila, o modalitate de convietuire umana in care libertatea individului, lipsa de violenta, apararea minoritatilor, a celor slabi, constituie valori importante. Referindu-se la K. Popper in studiul citat anterior, George Soros nota: "K. Popper a opus ideologiilor totalitare o alta viziune asupra societatii, aceea in care se recunoaste ca nimeni nu detine monopolul adevarului. Diferitii oameni au variate pareri si este nevoie de institutii care sa le permita sa traiasca impreuna in pace. Aceste institutii protejeaza drepturile cetatenilor si asigura libertatea de alegere si libertatea de expresie. Popper a numit aceasta forma de organizare sociala "societatea deschisa", dusmanii ei fiind ideologiile totalitare".

Principiile de constructie a unei societati deschise implica astazi, conform regulilor Institutului pentru o Societate Deschisa, cu sediul la New York, ca necesitatea si oportunitatea de a obtine sprijin sa fie echitabila si deschisa tuturor si nu restransa sau partial restransa la un grup de presiune. Prima incercare a lui George Soros de a sustine edificarea societatii deschise, intr-o societate inchisa, totalitara, a fost infiintarea unei fundatii care-i purta numele in Africa de Sud, in 1979, pe vremea regimului de apartheid (evident, incercarea s-a constituit intr-un esec). Iata ce marturiseste "experimentatorul": "Recunosc faptul ca o "societate deschisa" este o forma mai evoluata, mai sofisticata de organizare sociala decat o "societate inchisa" (fiindca in "societatea inchisa" n-avem decat un sablon impus societatii, in timp ce in "societatea deschisa" fiecare cetatean are nu numai permisiunea, ci si obligatia sa gandeasca pentru sine). Dupa insuccesul din Africa de Sud, George Soros si-a indreptat atentia spre tarile central si est europene, in 1984 infiintand fundatia din Ungaria, apoi in 1987 - fundatia din fosta Uniunea Sovietica, 1988 - din Polonia, 1990 - Bulgaria, Estonia, Lituania, Romania (filiala din Cluj Napoca) si Ucraina; in 1991 s-a constituit fundatia din Iugoslavia; 1992 - din Albania, Belarus, Bosnia si Hertegovina, Croatia, Cehia, Letonia, Macedonia, Moldova, Slovacia si Slovenia; 1993 - Kazahstan, Kirghizstan si, din nou, in Africa de Sud; 1994 - Georgia, iar in 1995, chiar in Haiti. In cadrul societatii deschise pe care o promoveaza toate aceste 24 de fundatii, care fac parte din "Open Society Fund", George Soros respinge liberalismul de tip "laissez-faire", darvinismul social si geopolitica. "Fiindca "societatea deschisa" nu e doar lipsa interventiei guvernamentale si a opresiunii. Este o structura complicata, sofisticata, care poate fi instaurata si mentinuta doar printr-un efort deliberat. Avand in vedere ca "societatea deschisa"este mai sofisticata decat sistemul pe care-l inlocuieste si cere institutii complexe pentru a supravietui, o tranzitie rapida are nevoie de asistenta externa. Insa combinatia ideii laissez-faire cu darwinismul social si realismul geopolitic, care a dominat SUA si Marea Britanie, n-a lasat sa se devolte speranta de a avea o asemenea asistenta. Daca liderii americani si britanici ar fi avut o alta conceptie asupra lumii, ei ar fi putut stabili baze ferme pentru o noua ordine mondiala, bazata pe o "societate deschisa globala". In momentul colapsului Uniunii Sovietice, ONU a avut ocazia de a functiona in conformitate cu mandatul sau initial. Insa, de atunci pana acum, aceasta ocazie a fost ratata. Pentru ONU, Bosnia a insemnat ceea ce, in 1936, a fost Abisinia pentru Liga Natiunilor".

Societatea deschisa este cadrul in care diferite puncte de vedere privind problemele sociale si politice pot fi reconciliate si reprezinta un mod de a trai impreuna si de a rezolva anumite probleme sociale. Cei ce sustin societatea deschisa afirma si perfectibilitatea acesteia, cred in libertatea de expresie si comenteaza liber criteriile de stabilire a ceea ce este bun sau adevarat. Unul din oamenii politici de nuanta democrat-crestina, dar si teoretician al perfectibilitatii societatii civile, fostul presedinte al Venezuelei, Rafael Caldera, declara: "Nu suntem deterministi, nu credem in fatalitatea destinului. Recunoastem influenta pe care factorii naturali, geografici, rasiali, economici, culturali o exercita asupra vietii popoarelor, influenta mai mare sau mai mica potrivit circumstantelor. Dar, credem ca omul si societatea - constituita din oameni - au, in ultima instanta, capacitatea de a hotari asupra propriului destin, de a actiona transformand circumstantele si realitatea. Astfel ca, pentru noi, societatea nu constituie un fapt in fata caruia trebuie sa ne supunem total si inert, ci o realitate pe care avem posibilitatea si datoria sa o transformam, in sensul de a o perfectiona" .

Este important sa intelegem in fiecare moment ce este societatea civila, care ii sunt binefacerile si limitele, cum isi poate pastra sau pierde vitalitatea. Societatea civila nu poate sa apara decat ca un produs al activitatii cetatenilor, care se organizeaza si actioneaza liber. Se apreciaza astazi tot mai mult ca societatea civila este esentiala pentru succesul economic si politic. Exista insa un risc in actuala popularitate a societatii civile: ea poate fi "confiscata" de stat sau de sectorul privat. Societatile contemporane edifica societatea civila de secole sau decenii intregi. Statele central si est-europene, foste comuniste, deci totalitare, au inceput procesul acesta cu mult timp inaintea tarii noastre. Prin amploarea si efectele revolutiilor de la Berlin (1953) si din Ungaria (l956), ale "primaverii" de la Praga (din 1968), ale Cartei 77 din Cehoslovacia si ale miscarii Solidaritatea din Polonia (dupa 1981), putem aprecia, ca toate aceste evenimente au fost si rodul unei societati civile in curs de structurare in statele respective. Datorita represiunii dictaturii totalitare din Romania, cu exceptia miscarilor muncitoresti din Valea Jiului (1978) si Brasov (1984) si a unor dizidente sporadice si individuale ale unor intelectuali romani, societatea civila romaneasca era foarte putin structurata in decembrie 1989, aproape lipsea cu desavarsire. Iata, de altfel, ce noteaza legat de acest aspect acad. P.M. Cosmovici[16]: "Trebuie retinut insa ca Romania a suferit inainte de 1989, cea mai cumplita distatura comunista. Nu au existat premise pentru aparitia si dezvoltarea unei societati civile. Nici conditii ca acelea din Polonia - unde Solidaritatea a deschis un nou capitol in istoria Europei rasaritene, datorita declinului autoritatii partidului conservator si cresterii vointei populare - si nici ca in Cehoslovacia - in care dupa "Primavara de la Praga" s-a nascut optiunea politica a Cartei 77 anticipand o noua forma a politicii caracteristica ideologiei postcomuniste, ce isi gaseste expresia in societatea civila. Chiar si in Ungaria, dizidenta nu a fost supusa unui regim de foarte mare severitate, astfel ca, in anii '80, Ungaria parea cea mai avansata tara din blocul sovietic sub aspectul liberalizarii pe plan intern".

Prin inlaturarea totalitarismului ceausist s-au creat si germenii functionarii societatii civile. Prin evolutia acestui fenomen in tara noastra, s-a reusit destul de mult implicarea politicului si subordonarea unor fenomene ale societatii civile factorilor de decizie administrativa si, evident politica, atat inainte de alegerile din noiembrie 1996, cat si dupa acestea. "Principala noastra sarcina este resuscitarea grabnica a societatii civile" - noteaza Stelian Tanase[17]. "Aceasta opera realizata va produce schimbarea raportului de forte intre cele doua elemente aflate in conflict: statul si societatea civila. Deocamdata acest raport de forte este defavorabil societatii civile. Aici aflam cauza tuturor esecurilor procesului demarat in 22 decembrie Totusi, asaltul pentru o schimbare a raportului de forte nu poate sa pornesca decat de pe pozitiile deja existente ale societatii civile".

Crearea Grupul de Dialog Social in ianuarie 1990, a unor fundatii precum Fundatia Romania de Maine (1992), s-a produs si pentru promovarea dezbaterilor pe probleme sociale si civice. Aparitia miscarilor civice in Romania s-a facut deci cu intarziere. In prezent, cca 3,5% din populatia Romaniei face parte dintr-o structura ONG, iar din partidele politice cca %. Cca 1/5 din totalul membrilor ONG sunt recrutati din randul voluntarilor care participa la activitatile acestora. Peste 2/3 din totalul ONG-urilor dispun de personal remunerat, in timp ce aproape 1/3 isi desfasoara activitatea fara salariati, numai cu colaboratori si voluntari. Voluntariatul ii ajuta pe cetateni sa fie activi si da un sens vietii lor. Peste jumatate din voluntari sunt barbati, situati in majoritate in esantionul de varsta 30-55 ani si desfasoara aceste activitati pentru ajutorarea semenilor sau conservarea mediului In ceea ce priveste motivele inscrierii intr-o ONG, predomina cel al obtinerii unor ajutoare sau a altor facilitati si abia dupa aceea, apararea intereselor de grup; intre celelalte motive care determina inscrierea intr-o asociatie se numara nevoia de comunicare, nevoia unei protectii sociale, nevoia de a desfasura o activitate utila, dorinta de a-i ajuta pe altii sau persuasiunea unor prieteni. Motivele pentru care cetatenii romani nu doresc sa se inscrie intr-o ONG sunt: lipsa lor de interes lipsa de timp lipsa unei propuneri in acest sens si lipsa de incredere in ONG-uri. Relatia guvernare - democratie - societate civila pare a fi cea care contribuie la structurarea actuala a societatii civile, influentata evident de institutiile oficiale ale statului, pe de o parte, dar si de procesul propriu de formare, pe de alta parte. In cadrul relatiei sus-amintite, rolul ONG-urilor este acela de a promova adevarul, de a actiona ca medici spirituali ai societatii. In celelalte tari din Europa de est, miscarile civice au evoluat ca grupuri institutionale, care joaca un rol de propunere, de evaluare, de implementare a politicilor guvernamentale, acoperind intregul spectru politic. Acest rol de punte intre populatie si administratia publica, intre asociatiile profesionale si puterea politica este tocmai ceea ce miscarile civice au neglijat cel mai mult la noi in tara. Incercand eliminarea acestor cauze si evitarea greselilor produse de ele, soarta relatiei guvernare - democratie - societate civila ar putea sa se schimbe in favoarea ultimei verigi, asezand-o la locul ce i se cuvine in mecanismul social. In multe cazuri, relatia guvernare - democratie -societate civila, trebuie inteleasa ca functionand nu numai la nivel national, ci si international si, mai ales, regional. Imbunatatirea starii generale a societatii respective, asigurarea cadrului juridic si institutional pentru promovarea egala a drepturilor si libertatilor omului, a participarii acestuia la activitatile obisnuite sunt elemente indispensabile ale functionarii trinomului guvernare - democratie - societate civila. Analizand si explicand activitatea oamenilor in campul economic si social, sociologia economica este chemata sa contribuie mai mult si mai eficient la intelegerea aspiratiilor si actunilor umane in cadrul societatii civile.

Va rugam sa comentati urmatoarele texte:

"Sociologia este profund inrudita si legata de doua stiinte sociale - economia politica si politica, de doua grupe de stiinte sociale - stiintele economice si stiintele politice. Cercetarile si concluziile sociologice se intemeiaza pe cercetarile economice, in primul rand si se finalizeaza in propuneri politice. .Fara productia si reproductia celor necesare traiului, existenta sociala nu poate continua. Aceasta nu inseamna ca vointa sociala se reduce numai la viata materiala, este mult mai vasta, mai complexa, mai multilaterala, dar raporturile de productie formeaza nucleul, miezul tuturor relatiilor sociale de toate felurile. Pe de alta parte, depasind planul cunoasterii si abordand domeniul vietii sociale, este un fapt recunoscut ca orice interventie radicala in viata sociala, presupune, in primul rand, actiunea in economie, in infrastructura economica"[18].

Conceptul de societate deschisa care "domina astazi, pare a fi un fenomen temporar Cred ca in acest moment trebuie redefinit, pentru a include mai mult decat libertate fata de ortodoxia impusa oficial. In loc de dihotomia simpla intre "societati inchise" si "societati deschise", eu vad "societatea deschisa" ocupand terenul de mijloc, unde drepturile individuale sunt aparate, dar unde exista si valori impartasite, care dau coeziune societatii. Acest teren de mijloc este amenintat din toate partile. La o extrema, doctrinele totalitare ar duce la dominarea de catre stat. La cealalta, capitalismul laissez-faire ar duce la instabilitate si chiar dezagregare Totusi, cred ca schimbarea radicala de atitudine, care se cere pentru succesul "societatii deschise", este posibila si ne va permite sa ne dezvoltam potentialul mai bine decat un sistem social, care pretinde a fi in posesia adevarului ultim. Exista un precedent istoric (iluminismul - n.n.) pentru o schimbare de o asemenea magnitudine[19].

Lectura

POPORUL DE IMPARATI DIN TARA NIMANUI

dr. Mircea Dogaru

Astazi, popoarele care au daruit lumii marile civilizatii ori au disparut (sumerienii, persii, vechii egipteni, incasii), ori, comparativ cu gloria trecuta, vegeteaza (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.). Noi, cei nascuti din ciocnirea a doua civilizatii care au modelat fata Lumii Vechi, traco-daca si romana, nu am avut inca momentul nostru de stralucire. Ba parca, cel putin teritorial, traim intr-un regres continuu!

Suntem un popor nascut batran, sau neterminat spun unii, popor vegetal, proclama altii! Strainii sunt de vina si faptul ca ne-am nascut in calea rautatilor, proclamam noi! Sau greaua mostenire a trecutului, sustine fiecare generatie, lamentandu-se ca nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi si refuzand sa priceapa ca omul nu poate fi sub vremi, ci tot sub oameni, sub alti oameni, care au avut taria sa-si supuna vremurile! Si niciodata nu ne-am pus intrebarea de bun-simt Dar noi, noi chiar nu avem nici o vina?

Strainii ne resping pentru ca au ceva cu noi sau pentru ca nu pot sa ne inteleaga? Dar noi, noi ii intelegem, oare? Am facut ceva concret sa-i intelegem si sa ne facem intelesi? Ii vorbim strainului, adesea copilul sau chiar nepotul nostru, la scara Istoriei, in limba lui si pe coordonatele mentalului lui, sau in limba noastra si pe coordonatele gandirii noastre intortocheate, de ghiuj batran si sfatos chiar si cand cere? Se impaca vreunul dintre noi cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei si nu un Napoleon genial in toate, gata sa gaseasca solutii si sa dea sfaturi oricui, la orice, oricand si in oricare imprejurare? Se simte vreunul dintre noi in stare sa si primeasca lectii, nu numai sa dea? Vrem cu adevarat sa invatam despre si de la altii si sa-i invatam, la randul nostru, cate ceva despre noi? Stim si, daca stim, recunoastem oare cine suntem cu adevarat?

De ce?

Ne tragem seva, ca popor statornic, in aceasta parte a Lumii Vechi, dintr-o semintie care era, pentru antici, cea mai numeroasa dupa aceea a inzilor. O semintie care, considera Herodot, cu doua milenii si jumatate in urma, ar fi putut fi de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului! Ar fi putut fi, dar nu a fost! De ce? Nu numai ca inaintasii nostri nu au durat un imperiu care sa supuna lumea, dar si-au pierdut treptat bastina!

Spatiul nord tracic, spatiu al etnogenezei romanesti, cuprins intre Dunarea de Mijloc si Adriatica, Nipru si Marea Neagra, Carpatii Padurosi si Albania, Kosovo, nordul Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide), a explodat in puzderie de insule gravitand de jur imprejurul continentului nord-dunarean (Adolf Armbruster), redus la ceea ce, la 1 decembrie 1918, s-a numit Romania Mare. Si erodarea a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul si Debretinul, Timocul si vestul Banatului in 1920, Moldova de est si de nord, cu Tara Hertei, in 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot in 1940 dupa fosta Vlahie care este Tara lui Asan, Insula Serpilor in 1948 De ce, daca vitejia nu ne-a contestat-o niciodata nimeni? Si nici dreapta judecata! De ce, daca inaintasii nostri au fost cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci (Herodot)?

In evul mediu romanesc, nici un proiect de cruciada nu ne-a ocolit, imparatul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216), fiind incredintat ca romanii erau oamenii cei mai temuti si cei mai tari ai intregului Imperiu, ba chiar ai pamantului! Si nici un papa, rege, ori imparat catolic n-a imaginat o cruciada antiotomana fara Magna Valahia (Marea Tara a Romanilor, Mapamondul Borgian, sec. XV) sau blocul dacic (1595, Barton, agent englez la Poarta). De ce, daca s-a temut insusi Soliman (Magnificul, dupa Anton Verancsics) sa ne atace in 1526, cand a desfiintat Ungaria, sau in 1529, cand a indraznit sa asedieze Viena, de ce, cand in prima conflagratie mondiala, Occidentul, prin Georges Clemenceau, declara "in fata poporului roman imi scot respectuos palaria", am pierdut treptat aproape totul? De ce am castigat batalii dupa batalii, dar am pierdut de fiecare data razboiul? De ce vitejii traco-daci si-au pierdut rand pe rand pamanturile in fata legiunilor Romei, intre 146 i.Hr. si 106 d.Hr.? De ce, daca erau superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii (Cassius Dio), si-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri, traditii, intr-un cuvant cultura, capotand in fata civilizatiei romne? Si daca tot si-au impletit destinul cu al semintiilor mediteraneene, de limba si cultura latina, venite in Dacii ex toto orbe Romano (Eutropius), de ce poporul rezultat din impletire n-a mostenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinii si supunerii fata de porunci (Strabon) care, racordate calitatilor lor nationale, aceleasi ca si ale romanilor, i-ar fi facut stapanii lumii? De ce i-au influentat ei pe cuceritori, o data deveniti cetateni ai republicii si militari, legiune dupa legiune proclamandu-si comandantul imparat si indreptandu-se de la Dunare spre Roma, cu vechea netemere de moarte a poporului nemuritorilor (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon)? De ce n-am suportat, ca germanicii, ideea unui conducator pe care sa-l urmam? De ce, inteligenti fiind si autori individuali de planuri perfecte, niciodata aproape duse la bun sfarsit, n-am durat o putere care sa infrunte veacurile? De ce imparatii basmelor noastre, Ros Imparat, Verde Imparat etc. in realitate sunt simpli cnezi de sate, de ce Fetii nostri Frumosi au alergat dupa himere si tinerete fara de batranete sau viata fara de moarte, nu dupa concret, chiar daca fetele noastre l-au preferat pe Catalin Luceafarului? De ce taranii nostri si-au spus pruncilor coconi, adica fii de imparat, si nevestelor lor cocoane, de ce voievozii s-au numit dominus - domn, purtand mantia de purpura si coroana imperiala? De ce, avand ca indivizi toate calitatile si stapanind un pamant atat de bogat, a carui dulceata am preschimbat-o in Eden pentru latrones gentium din toate timpurile, am fost si suntem condamnati sa fim vesnic poporul sarac din tara bogata? De ce, darzi si razboinici, adevarata intruchipare a lui Marte (Ovidiu), ne-am topit in popoarele moderne vecine, constituite pe pamantul nostru, cu sangele nostru curgandu-le prin vene, cu trasaturile noastre, dar cu alte apucaturi in spatele pavezei ridicate de limbi straine noua, pe care le-am insusit uitandu-ne stirpea? De ce suntem romani dar si, in parte, unguri, secui, ceangai, bulgari, sarbi, croati, sloveni, slovaci, cehi, hutuli si, de foarte curand, ucraineni? De ce buciumele si doinele noastre plang? De ce intotdeauna in baladele noastre eroul moare acceptandu-si cu fatalism destinul? De ce la trei romai doi se intorc intotdeauna impotriva celui de-al treilea? De ce, beneficiind de uriasul bagaj de cunostinte tehnice si inventivitate mostenit de la inaintasii traco-romani, am durat o civilizatie a lemnului in Tara de piatra? De ce noi, urmasii cetatenilor Romei care au cladit Europa, noi, un artefact al istoriei, suntem astazi invitati sa intram alaturi de urmasii barbarilor in casa comuna care a fost, in fapt, casa noastra? De ce din bagajul de intelepciune mostenit ne-am facut lozinci doar din proverbele ce accepta fatalitatea: Apa trece pietrele raman!, Capul plecat, sabia nu-l taie!, Fa-te frate cu dracul pana treci puntea! s.c.l., sugrumandu-ne in numele lor, in fasa, eroii? Si fara sa ne gandim ca, apa trecand, roade piatra care in timp se tot micsoreaza, ca nu e nevoie ca sabia sa desprinda capul care va fi strivit de cizma straina pusa pe grumaz si ca, o data pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare data in hau! De ce ne-am impiedicat eroii sa-si urmeze destinul? Din pizma care, potrivit cronicilor, l-a ucis si pe Domnul Unirii? Ca nu cumva sa sara cizmarul peste calapod? De ce ne place sa ne punem in frunte prosti, pentru a putea sa-i batjocorim apoi cum ne vine la gura, aratandu-ne superioritatea doar prin vorbe? Si de ce vedem intotdeauna doar paiul din ochii altora si niciodata barna din propriii ochi? De ce la noi prostul moare intotdeauna de grija altuia? De ce n-am acceptat niciodata principiul omul potrivit, la locul potrivit? De ce clamam nevoia de Tepes, dar admitem ca hotul neprins e negustor cinstit? De ce admitem transformarea hotilor in negustori cinstiti si a tradatorilor in eroi, gratulandu-i cu invidie cu un "Bravo lui, baiat destept!". Cine poate, oase roade!? De ce generatie dupa generatie ne confruntam, in saracie cu lustru, exact cu aceleasi probleme, refacem ca Sisif drumul la infinit, cand solutia era mostenita? De ce sfarsim la batranete prin a deveni exact ceea ce uram mai mult in tinerete, pentru ca generatia urmatoare sa o ia de la capat, cu speranta ca, daca strangem cureaua un pic, o sa e fie bine candva, la pastele cailor sau, mai curand, pe lumea cealalta? "Vulturii nu vaneaza muste!", ne-au lasat odata mosii si exact asta facem, nascandu-ne si murind, generatie dupa generatie, in una si aceeasi vesnica reforma, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafata, ca furtuna ce rascoleste fundul apelor adanci, fiindca mandria ne-a impiedicat de fiecare data sa incepem cu inceputul - cu acel strop de intelepciune, care spune "Cunoaste-te pe tine insuti!" Si, cunoscandu-ne, ne-am fi dat seama ca tragedia noastra incape intreaga in cinci vorbe - "Sa moara si capra vecinului!".

Avem tot ce ne trebuie sa cladim piramide, dar constructia noastra nu depaseste stadiul de plan, fiindca de mii de ani ne amagim cu minciuna ca "Pe-al nostru steag e scris Unire,/ Unire-n cuget si-n simtiri!". Noi, cei care sarim intotdeauna cu usurinta nevastuicii dintr-o extrema in cealalta! Votand schimbarea cu eterna majoritate zdrobitoare de 99,98%! De ce, scapati de marxism, de patriotardism, ne aruncam astazi, cu bucuria prostului, intr-un nou tip de internationalism, la fel de antiuman ca si cel proletar? Chiar nu putem trai fara isme?

Ce ne lipseste?

Cheia insucceselor noastre dintotdeauna nu sta in suma defectelor noastre care, trecand pe prim-plan la elite, ne saboteaza interesul national, aceleasi defecte sesizate de Herodot in veacul al V-lea i.n.Hr., de Mauricius in veacul al VI-lea d.Hr., de Kekaumenos in 1078, de mii de tineri reformatori ai natiei sau de observatori straini pe care ne grabim sa-i huiduim si chiar de noi insine, atunci cand ne analizam la rece clasa politica in cuvinte identice pe parcursul a doua milenii si jumatate: umbla pe toti sa-i insele si minte strasnic si fura mult, jurandu-ne zilnic cu juraminte infricosate - si isi calca usor juramintele si facand si fratii de cruce, si cumetrii, inchipuindu-si ca prin aceasta ii vor insela pe cei mai simpli! Cheia se afla in cuvintele lui Herodot - sub o conducere unitara! Sub o conducere unitara, semintia inaintasilor nostri si a noastra ar fi putut deveni de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului!

Dar de cate ori au acceptat inaintasii nostri si noi insine unitatea in istorie? De ce ala si nu eu? De circumstanta l-au acceptat pe Burebista in fata asaltului Romei si, cand Cezar a pierit, de Maur n-a mai fost nevoie! Porniti pe un drum, uniti in interes national s-au gasit intotdeauna, de-a doua zi, unii mai cu idei, care au actionat independent si contrar, din pozitie subalterna. Decebal tradat si parasit, Vitalian tradat si ucis, Gelu parasit si uitat, Ahtum tradat si ucis, si asa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Tepes, Ion Voda, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu etc. Au rezistat ca lideri la romani cei foarte norocosi si cei ce au stiut sa-i scurteze de cap pe hicleni: Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Petru Rares si ceilalti, dar acestora li s-a dus vestea de degraba varsatoriu de sange nevinovat. Tara a ramas aceeasi si a indurat mai departe, suportandu-si fatalist boierii, pe care Macarie ii definea la 1538, pentru eternitate, drept minti oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar sa-si insuseasca averi ale altora, iar pe ale lor sa le inmulteasca cu mijloace nedrepte, prea rar saturandu-se de nesfarsita reforma si sculandu-se "impotriva balaurilor care ne inghit de vii" (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptand periculoasa idee ca nu am fost si nu suntem in stare sa facem nimic decat sub bici!

Soarta noastra ar fi fost alta si va putea fi alta daca am fi inteles ori vom intelege ca, in numele interesului national, ar fi trebuit sau va trebui, o data decizia luata si liderul ales, sa actionam unit si nu numai prin vorbe, de la opinca la vladica, pentru telul propus, fara sa acordam prioritate intereselor personale sau de grup. Dovada ca, in ceea ce priveste trezirea constiintei nationale, doua milenii de istorie, de experiente catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire, n-au schimbat intr-adevar nimic. Sta in plangerea reformistilor de la 1769, care-si doreau exact ce ne dorim si noi, astazi: "In patru parti ale lumii/ Pre numiti era romanii/ Ca sunt escusiti la fire/ Dar n-au intre ei unire./ Si dintr-a lor neunire/ Va veni a tarii peire." (Istoria Tarii Romanesti da la let 1769).

Iar daca cei ajunsi, cel mai adesea pe nemerit, in fruntea bucatelor au subordonat aproape intotdeauna interesul national lacomiei, setei de putere, ambitiilor lor meschine, poporul s-a facut in egala masura vinovat de a se fi complacut, adaptandu-se fara ambitii oricarei situatii si facand din complacere si adaptabilitate un modus vivendi. In 1736-1739, unul din cumplitele razboaie ruso-austro-turce, decise sa rezolve Chestiunea Orientala (nerezolvata nici astazi, cu toate bombardamentele pacifiste din Kosovo), ne-a insangerat pentru a mia oara tara, excese deosebite petrecandu-se in Banat, acolo unde romanii luptasera atat in armata romano-germana, cat si in armata turca si, cei mai multi, pe cont propriu, ca haiduci impotriva colonistilor catolici. Cu stupoare notau agentii imperiali ca, la hore, duminica, jucau alaturi tarani, haiduci si soldati romani in uniforme nemtesti sau otomane, chiuind "Tine Doamne tot asa, nici cu turcu, nici cu neamtu! Tine Doamne tot asa! Haosul devenise stare naturala, iar urmasii cuceritorilor Lumii Vechi - un popor de supravietuitori!

Tradarile si ambitiile personale, lipsa de unitate au facut ca planul unirii tuturor romanilor, conceput atunci, la jumatatea veacului al XVIII-lea, sa tot fie amanat, pana cand Europa s-a incaierat, miza fiind tocmai bogatiile noastre, si razboiul Crimeii a pus capat celei de-a n-a Noi Ordini continentale, introdusa cu tunul de Sfanta Alianta. Condusa de tineri cu pregatire militara, dar si scoliti in revolutiile europene, generatia pasoptista a reusit sa-si impuna vointa vechilor boieri si sa realizeze, dintr-o fictiune numita Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, printr-o lupta tenace, in perioada 24 ianuarie 1859-11 decembrie 1861, unirea reala, intr-un singur stat numit Romania. Cum? Ne dezvaluie secretul, scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogalniceanu catre C.A. Rosetti: Am indemnat pe toata lumea, si sper sa fi reusit, ca fiecare sa lase deoparte orice dusmanie, orice parere de mana a doua si sa ne tinem hotarat si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii!

Printr-un efort de vointa surprinzator, care a dovedit ca se poate, unitatea a rezistat atunci pana la implinirea obiectivului Unirii, avand deci, ca liant camarazii de arme si idei, dar a capotat ulterior in fata magicului cuvant Reforma. Proiectul de reforma agrara din 1862, i-a facut pe cei ce purtau in suflet germenul parvenirii si demonul lacomiei sa devina peste noapte, din marxisti, boieri. Este cazul lui I.C. Bratianu, daca nu artizanul, cel putin sufletul Monstruoasei coalitii, care a dus la rasturnarea ctitorului Romaniei moderne, Alexandru Ioan I Cuza, punand sub semnul intrebarii insasi Unirea in perioada 11 februarie-10 mai 1866!

In locul lui Cuza, care a acceptat sacrificiul de dragul interesului national, a fost adus un strain si inoculata criminala idee ca nu suntem in stare sa ne guvernam singuri. Ca ne trebuie un mediator strain pentru a realiza ceva! Nemaivorbind de faptul ca noi, cei nascuti intr-o republica devenita imperium mundi, am acceptat reintoarcerea de la democratie la barbarie prin regalitatea reintrodusa, intr-o Europa unita si civilizata, de germanici (franci, ostrogoti, vizigoti, vandali, saxoni) la inceputurile evului intunecat!

Uitam adesea, datorita meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Bratianu, in continuarea operei cuzistilor de modernizare a structurilor statale, ca, la apusul carierei, el a fost, alaturi de Carol I, artizanul si semnatarul unui tratat secret de alianta a Romaniei cu Austro-Ungaria (Viena, 18/30 octombrie 1883), indreptat nu numai impotriva Frantei, Marii Britanii si Rusiei, dar si a interesului national care cerea eliberarea teritoriilor celor patru milioane de romani supusi de Ungaria dualista genocidului etnic ssi cultural si Unirea lor cu tara! Ca o ironie a sortii insa, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu si Cuza, in perspectiva primei mari conflagratii mondiale, avea sa fie tocmai fiul sau, Ionel Bratianu, adevaratul artizan, alaturi de Regina Maria, al Marii Uniri din 1918. Cu diplomatie, dar si duritate, el a explicat generatiei sale ca in chestiunile cele mari, in acelea de ordin moral, care stapanesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare si de nationalitate, nu pot fi preturi de tocmeala, nu pot fi motive de oportunitate ca sa te hotarasca a le compromite, coborandu-te de pe taramul inalt si sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor si anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora rasplatirii!

De ce era necesara o astfel de punere la punct? Pentru ca adevarul in privinta elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizata de urmasii sai intru totul de astazi, difera de ceea ce ni s-a inoculat prin educatie. Si, fara cunoasterea acestui adevar, am ajuns sa facem scump platita greseala din 1996, cand ne-am dat pe mana celor 15.000 de specialisti, adica a propriilor noastre himere! In cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analistii politici lucizi facea, din interior, radiografia elitei politice romanesti a anilor 1914-1919, definind-o drept Turn Babel in care cele mai scarboase ambitii cautau sa-si faca jocul la adapostul declamatiilor patriotice Toata lumea facea politica europeana si nimeni romaneasca, adica toata lumea se preocupa de soarta Europei si nimeni de a Romaniei. Romanii se imparteau in francofoni si germanofili si cereau intrarea noastra imediat in razboi, dupa cum simpatiile lor se indreptau spre unii sau spre altii din beligeranti, fara sa se ocupe de interesele romanesti. Nimeni nu mai simtea romaneste! (C. Argetoianu).

Daca am fi cunoscut si acceptat acest adevar, am mai fi fost oare nevoiti sa o luam de la capat sau sa suportam oracaiala bicisnica a unor falsi profeti botezati analisti politici? Fiindca Europa nu a permis Unirii celei Mari, platita cu un milion de martiri, carora, in loc de Remembrance Day, le dam astazi Valentine's Day, sa existe decat 20 de ani, dupa care, in anul tradarii generale 1940, cand diplomatii lesinau ca midinetele, semnandu-i decesul, cand regele, politicienii si generalii si-au pus limba in ghips, armata Tarii, neprimind ordinul de lupta s-a retras de la toate fruntariile fara sa fi tras (suprema umilinta!) un foc de arma! Cu o singura exceptie - maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion, care s-a jertfit interesului national, oprindu-i pe rusi cu foc in fata Putnei! Iar rasplata i-a fost pe masura! Proclamat de rusi criminal de razboi, figureaza inca pe lista infamiei in tara in care o justitie chioara i-a declarat eroi pe spionii defectori care, vanzand secrete economice si militare, n-au tradat poporul roman, ci pe Ceausescu.

In aceeasi situatie se afla Reintregitorul, militarul care a reinviat virtutea romana, angajandu-i pe romani intr-un razboi national, fara aliati consfintiti prin tratate! Si a facut-o ridicand prin proclamatia Catre romani, din ianuarie 1941, steagul lui Mihai Kogalniceanu, Cuza si Ion Bratianu: "Fii om, fii drept si recunoaste ca deasupra ambitiilor si intrigilor si urilor este Patria, este vesnicia Neamului si ca acolo trebuie sa ne intalnim intotdeauna chiar daca nu ne intelegem de fiecare data!" (Ion Antonescu). Pentru ca nu Unirea pamanturilor noastre intr-un tot a fost cheia de bolta a edificiului nostru national, ci unirea in cuget si-n simtiri, unitatea care ne-a lipsit aproape intotdeauna si ne lipseste si astazi cand suntem pe cale sa cedam pentru eternitate parti din putinul ramas, fara sa ne punem, orbi la colapsul spre care ne indreptam ca neam, intrebari

Ai voie?

Ai voie in dispretul majoritatii, urmand doar propriul interes, sa calci in picioare jertfa generatiilor trecute si viitorul generatiilor nenascute? Ai voie sa te substitui lui Dumnezeu, decizand unilateral ca binele general nu tine de vointa majoritatii dispretuite, ci de vointa celor putini si (auto)alesi, despre a caror moralitate si calitati reale ar fi multe de spus? Ai voie sa vinzi in detrimentul interesului national suflete de romani, pamant romanesc, paduri, pasuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, banci? Gandeste-te, spunea geniul national si el hulit astazi de epigoni, ca Tara aceasta este rodul muncii unor zeci de generatii si ca apartine altor zeci de generatii care vor veni (Mihai Eminescu). Iar interesul national este liantul fara de care ne-am inceta existenta ca fiinta etnica, este coloana noastra vertebrala, este ceea ce ne face demni si egali in randul celorlalte natiuni, amintindu-le ca avem si noi o misie a implini in lume (Nicolae Balcescu). Cu singura conditie de a ne tine hotarat si uniti sub steagul lui! Cine s-a saturat de Romania este liber sa plece unde o vedea cu ochii! Dar fara pamantul mortilor nostri si al pruncilor nostri nenascuti, pe talpi! Pentru ca nimeni nu are dreptul sa ia decizii pentru altii!

De mii de ani ne lamentam! De mii de ani cladim scenarii si ne ucidem, din indolenta sau invidie, visele. De mii de ani speram ca poate o noua generatie va avea curajul sa se priveasca sincer in oglinda sufletului si sa extirpe, in sfarsit, cancerul din noi! Romanul dusmanul romanului! Singurul etern! De mii de ani! Si tot de mii de ani adormim cu speranta ca generatia copiilor nostri va fi poate cea aleasa, aceea care va gasi solutia nu in isme, nu pe pamant strain, ci in sine! Sa fi sosit oare clipa? Sa se fi nascut in sfarsit o generatie de romani-soldati, dupa atatea si atatea generatii de romani-Napoleoni si imparati? O generatie unita, capabila sa-si schimbe mentalul, genetic mostenit, de supravietuitor intr-unul de cuceritor? Si daca aceasta este generatia, va intelege ea, oare, ca nu Canada trebuie cucerita, nu Statele Unite, nu Germania, ci Romania?