Repere ale sociologiei economice

REPERE ALE SOCIOLOGIEI ECONOMICE

1. Teorii si doctrine din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea

Mercantilismul reprezinta un curent important al gandirii economice, a carui paradigma era reprezentata de bani (paradigma = notiune esentiala, chintesenta teoretica, model reprezentativ). Concomitent cu mercantilismul, cu ganditorii care socoteau ca intr-o economie conteaza forta banului, au existat si alti ganditori, fiziocratii care considerau pamantul ca principal element economic, productiv. Cel mai important reprezentant al fiziocratilor a fost medicul francez, de la curtea regelui Ludovic al XVI-lea, Fran ois Quesnay.

Economia ca stiinta, isi face simtita prezenta incepand cu secolul al XVIII-lea, prin aceste incercari de teoretizare realizate de mercantilisti si fiziocrati, cei care au socotit ca factorul esential in dezvoltarea unei tari il constituie banii, respectiv pamantul. Aceasta dualitate in gandirea economica a functionat pe parcursul a doua secole, al XVII-lea si al XVIII-lea, cand oameni invatati ai timpului de la curtea principalelor monarhii europene, au inceput sa sesizeze si sa studieze unii factori in evolutia societatii, primordialitatea care trebuie acordata unora din acesti factori, atitudinea pe care statul trebuie sa o aiba fata de supusii sai care lucrau cu totii pentru preamarirea suveranului. Asupra stiintei economice isi punea amprenta asa-numita ordine divina, cea in care credeau membrii bogati si saraci ai societatii respective.

Dezvoltarea economica a statelor vest europene a produs alaturi de cuceriririle din stiinta si transformarile culturale (Renasterea si Reforma), o puternica efervescenta spirituala, care avea sa marcheze definitiv dezvoltarea societatii europene de-a lungul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea. Se poarta discutii despre libertatea omului in societate, despre drepturile naturale (divine) si conventionale ale omului, despre implicarea statului in dirijarea activitatii umane. Toate aceste precepte constituie baza unui nou curent economic, a unei noi doctrine, cea a liberalismului economic.

Liberalii sunt primii ganditori care, de pe pozitiile stiintei economice au inceput sa nege ordinea naturala existenta in societate. Sunt cei care au determinat in plus fata de mercantilisti si fiziocrati, obiectul stiintei economice - cercetarea cauzei avutiei individuale si avutiei popoarelor. Ei sunt primii ganditori economici care au descoperit si aplicat metoda abstractizarii in cercetarile pe care le efectuau. Dintre primii ganditori liberali, care au fost si economisti citam pe englezii W. Petty si J.Locke. Pentru W.Petty, valoarea este creata de munca: "munca este data de principiul avutiei, in timp ce pamantul ii este mama". Lucrarea sa de referinta este "Aritmetica politica", in care descrie pamantul si populatia ca factori principali ai economiei; el este primul care introduce principiile rentei si salariului.

J. Locke era adept al conceptiei ordinii naturale, care trebuia sa fie inlocuita insa de o ordine economica si sociala noua. Pentru J. Locke, societatea civila este cea care garanteaza dreptul la viata si libertatea cetatenilor, iar valoarea este un dat obiectiv, dependent de mai multi factori legati de activitatea oamenilor in societatea civila. In timp ce Petty era un adept al fiziocratismului, J. Locke avea o conceptie mercantilista, fiind socotit un reprezentant al valorii cantitative a banilor, pe care avea sa o defineasca putin mai tarziu, David Ricardo.

Dintre ganditorii francezi, precursori ai liberalismului economic citam pe Richard Cantillon si Etienne Condillac. "Comert si guvernare" - principala lucrare a lui Condillac - incearca sa demonstreze importanta valorii intemeiate pe schimbul cu surplusul de bunuri (comert). Valoarea marfurilor era data de utilitatea, numarul si raritatea acestora.

Liberalii secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea au fost cei care au descoperit si au postulat importanta valorii produselor, a avutiei economice individuale si sociale, a influentelor pe care le determina munca in producerea marfurilor.

Adam Smith (1723-1790) este unul din liberalii clasici. Cele mai importante lucrari ale sale sunt "Teoria sentimentelor morale" si "Avutia natiunilor" (1776). Pentru Smith, "munca manuala a oricarei natiuni constituie fondul care, dintotdeauna, o aprovizioneaza cu toate bunurile necesare si de inlesnire a traiului, pe care le consuma anual si care constau totdeauna fie in produsul imediat al acestei munci, fie din ceea ce se cumpara cu acest produs de la alte natiuni. Smith a avut pentru sfarsitul de secol al XVIII-lea, una dintre cele mai originale conceptii economice, depasind net ideile mercantiliste si fiziocrate ale secolelor dinaintea sa. Este primul economist liberal clasic, care vorbeste despre productivitatea muncii mai mare in industrie (manufacturi), decat in agricultura (munca la camp). De aici, trage concluzia referitoare la primordialitatea dezvoltarii industriale.

Raportul dintre numarul celor care sunt intrebuintati intr-o munca folositoare si numarul celor care nu sunt intrebuintati ne da imaginea productivitatii muncii. "Munca reprezinta masura reala a valorii marfii". A. Smith a creat notiunile de valoare de schimb - influentata de salariul muncii, profitul capitalistului si renta a pamantului. Salariul, profitul si renta sunt cei trei factori principali ai valorii, cei care sunt dati de munca, capitalul investit si respectiv de natura.

A. Smith a formulat primul teoria capitalului si a acumularii. El intelege prin capital - partea de la care se asteapta un venit. "Venitul brut al locuitorilor unei tari cuprinde produsul total anual al pamantului si muncii lor, iar venitul net, ceea ce ne ramane dupa ce se scad cheltuielile de intretinere, mai intai a capitalului fix, apoi a celui circulant.". Acumularea de capital si de bunuri permite reluarea activitatii respective la un nivel superior. Tot Smith este autorul teoriei diviziunii muncii intre natiuni, a comertului intre tari si a avantajului absolut, dat de conditiile naturale diferite de existenta si de aprovizionare cu materii prime, la fabricarea produsului respectiv.

In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, Adam Smith, primul mare economist clasic lansa, in una din cele mai importante lucrari ale sale si ale gandirii economice - "Avutia natiunilor" (1776) - conceptul de om economic. "Astazi[1], s-a uitat faptul esential ca el a scris nu numai "Avutia natiunilor", in care porneste de la ipoteza ca omul ar fi strict individualist si egoist, ci si o a doua mare lucrare, de care era foarte mandru: "Teoria sentimentelor morale", care are alt punct de plecare: profund umanist, moral si altruist.prin care Adam Smith intregea analiza facuta lumii. [Astazi], declarandu-se ipoteza lui din "Avutie" drept singura baza de desfasurare a activitatii in societate, se poate promova mai usor un soi de darvinism social, folositor unora, dar daunator marii majoritati a populatiei, prin care statului ii mai ramane doar rolul sa guverneze acumularea primitiva a capitalului si goana dupa profit, oamenii comportandu-se unii fata de altii, asa cum spuneau anticii, ca lupii".

David Richardo (1772-1823) a elaborat prima sa paradigma economica in lucrarea "Despre principiile economiei politice si ale impunerii" (1817): valoarea si avutia constituie obiectul economiei politice. El este primul ganditor care prezinta cele trei calse ale societatii: proprietarul de pamant (care obtine renta); arendasul pamantului (obtine profitul); muncitorii (taranii), obtin salariul pentru activitatea prestata; distributia rentei, a profitul si a salariului constituie principala problema in economia politica. Valoarea se deosebeste de bogatie. Bogatia se acumuleaza si se stocheaza in timp ce valoarea este un produs al muncii omului.

A doua paradigma a lui Ricardo se refera la impozite. Cele patru maxime fundamentale referitoare la impozite sunt: a) supusii sa contribuie la sustinerea statului in conformitate cu posibilitatile lor; b) impozitele sa fie sigure, nu arbitrale; c) impozitul sa fie convenabil; d) sa fie cat mai mic posibil. D. Ricardo a mai gandit la rolul masinismului in economie, precum si la teoria avantajelor relative - conditiile sociale diferite in care se produce o marfa, precum si partea de munca umana incorporata in acea marfa.

In paralel cu liberalismul economic, de-a lungul secolului al XIX-lea s-au dezvoltat si alte teorii economice, dintre care cele mai importante au fost: socialismul utopic, marxismul si protectionismul. Reprezentantii socialismului utopic sustineau dezvoltarea egala, accesul egal al tuturor oamenilor la valorile create. Celebre utopii creasera filosoful idealist antic Platon, autorul lucrarii "Republica" si Thomaso Campanella, autorul lucrarii "Cetatea soarelui". Cei mai cunoscuti socialisti utopici au fost Saint Simon, Pierre Proudhomme, Charles Fourrier si Robert Owen. Toti acestia au propus, pornind de la principiile liberalismului clasic, societati socialiste, egalitariste, care sa asigure oamenilor libera dezvoltare a facultatilor lor si care sa aplice principiul de repartitie - de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa munca.

Pe terenul socialismului utopic, al economiei politice engleze, propulsata de filosofia clasica germana, a aparut doctrina marxista, care propunea dezvoltarea societatii pe principiile strictei planificari a evolutiei acesteia.

Liberalismul a fost dezvoltat apoi de Thomas Robert Malthus (1766-1834), un prelat englez, care a scris la 1820 - "Principii de economie politica". Malthus considera economia, drept o stiinta esentialmente practica si aplicabila la treburile obisnuite ale vietii oamenilor. Pentru el avutia reprezinta obiectele materiale necesare, utile sau placute omului, avutia nationala fiind data de munca productiva si serviciile oferite de cetateni, iar renta reprezinta un venit justificat pentru posesorul pamantului.

Dintre adeptii protectionismului, il citam pe germanul Fr. List (1779-1846), al carui concept principal este cel de nationalitate, ca veriga intre individ si omenire. Criticand bagajul teoretic acumulat pana la el, List numeste economia politica - o stiinta experimentala, iar adevarata economie politica - o stiinta economica a natiunii, pe care o numeste "sistemul organic national de economie politica". Astfel, economia realizeaza legatura intre toate fortele productive ale natiunii. Ea garanteaza nu numai posesiunea, ci si sporirea valorilor, inlocuirea acestora, dezvoltarea lor progresiva.

Teoria fortelor productive ale natiunii reprezinta "reactia chimica" a spiritualitatii germane la ideile economiei liberale vehiculate in epoca si pune accentul pe importanta specificului national in evolutia economica.

2. Teorii si doctrine din secolul al XIX-lea

John Stuart Mill (1806-1873) a pornit de la legatura dintre libertatea economica si libertatea politica, pe care nu le separa, sustinand ca tot ce limiteaza concurenta este rau, iar tot ce o extinde e un bine definitiv. A fost un adept al reformelor propunand un program liberal de politica sociala prin care sugera doua directii de reforma: schimbarea repartitiei, nu a productiei si circulatiei; proprietatea individuala este buna,daca si regulile gestionarii ei si ale impartirii rezultatelor sunt bune. Problema schimbarii proprietatii individuale a fost pusa in contextul calitatii regulilor gestionarii, ale repartitiei, ale rezultatelor vizand conditiile de trai si de civilizatie ale oamenilor. J.S. Mill compara proprietatea colectiva cu proprietatea privata individuala, analizand masura in care cele doua sisteme de proprietate acorda suma cea mai mare de libertate si de spontaneitate umana. Dupa ce mijloacele de subzistenta sunt asigurate, nevoia cea mai imperioasa a fiintei umane este cea de libertate Intensitatea acestei nevoi sporeste in loc sa se micsoreze, pe masura ce inteligenta si facultatile morale se dezvolta. Se intelege ca orice sistem de proprietate, prin care se asigura sporirea bunastarii materiale in detrimentul libertatii este sortit, mai devreme sau mai tarziu, esecului;

In demersul teoretic in problemele proprietatii si ale repartitiei, J.S. Mill pune in discutie si problemele viitorului societatii, osciland intre libertate si socialism. Contradictiile, inechitatile, distorsiunile economiei si societatii capitaliste l-au condus spre un socialism sui-generis in care problema sociala a viitorului ar consta in a concilia cea mai mare libertate de actiune a individului, cu dreptul tuturor asupra proprietatii materiilor primite oferite de planeta si cu participarea tuturor la profiturile muncii in comun.

Leon Walras (1834-1910), profesor de economie politica la Universitatea din Lausanne, a dorit sa fie un reformator, care sa amelioreze conditiile sociale, ca urmare a abordarii stiintifice a mecanismelor economice, facand distinctie intre trei domenii ale stiintei economice si anume: economia pura, economia concurentiala (aplicata) si economia sociala. In lucrarea sa "Teoria matematica a avutiei sociale" (1883) pune in evidenta atat distinctia cat si legatura dintre aceste trei domenii. Dupa L. Walras economia pura studiaza in principal fenomenele rezultand din raporturile omului cu bunurile, iar economia sociala este acea parte a stiintei economice, despre avutia sociala, care trateaza repartitia acestei avutii intre indivizi si stat si care recurge la principiul dreptatii. El arata ca economia pura reprezinta baza economica a economiei sociale, daca economia concurentiala este lasata sa functioneze liber. Astfel, economia concurentiala aloca in asa fel factorii si proportioneaza valorile de intrebuintare, incat asigura pentru societate belsug si bunastare, in termenii satisfacerii necesitatilor oamenilor de acces la bunuri si servicii. Practic, el a sugerat teoria bunastarii economice, de mai tarziu, care isi propune sa solutioneze problema optimizarii distribuirii veniturilor, in conditiile asigurarii avantajului atat la nivelul individului, cat si la cel social.

Desi in elaborarea teoriei echilibrului economic general, L. Walras a facut abstractie de rolul statului, totusi realitatea i-a aratat ca statul este necesar si in acest sens mentiona: "O societate economica n-ar putea sa functioneze fara interventia unei autoritati insarcinata cu mentinerea ordinii, securitatii, cu realizarea dreptatii, cu asigurarea apararii nationale si cu infaptuirea multor altor lucruri necesare. Or, statul nu este un intreprinzator; el nu-si vinde produsele pe piata, nici dupa principiul liberei concurente, nici dupa principiul monopolului sau al maximizarii produsului net; el le vinde adesea cu pierdere, le da uneori gratuitSi noi credem (.) ca el trebuie sa procedeze in acest fel din motivul ca serviciile statului fac obiectul unui consum colectiv si nu individual. Cheltuielile facute de stat, in sensul aratat, sunt acoperite, de regula, din impozite luate de la populatie, fapt considerat de el ca incorect si nedrept". Dupa L. Walras, corect ar fi ca acestea sa fie acoperite din renta ce ar trebui incasata de stat prin trecerea in proprietatea statului a pamantului si a altor monopoluri economice naturale, care ar asigura resursele necesare statului si ar duce la desfiintarea impozitelor. Aceasta rascumparare s-ar face practic, prin intermediul unei emisiuni de rente, ale caror titluri ar fi oferite proprietarilor in schimbul pamantului lor si prin rascumpararea minelor, a drumurilor de fier si a altor monopoluri economice, cu scopul de a usura si stimula desfasurarea concurentei in conditii cat mai bune.

Dupa L. Walras, statul si individul nu se opun unul altuia, ci, se completeaza, avand fiecare domeniul lui. Statul este insarcinat sa asigure conditiile generale de existenta comuna tuturor oamenilor; individul este insarcinat sa-si realizeze, dupa aptitudinile, munca si perseverenta sa, pozitia personala in societate. Pentru ca fiecare sa-si poata indeplini sarcina sa, trebuie sa i se asigure resursele necesare: individului - resursele provenind din munca si capacitatea sa de economisire, statului - venitul provenind din progresul social general, adica renta pamantului. Astfel, statul nu va mai avea nevoie sa ia particularilor prin impozit, o parte din fructele muncii lor.

Teoria economica imaginata de L. Walras despre rolul statului nu este decat un socialism stiintific particular, diferit de cel marxist; un socialism care se infatiseaza ca o economie de piata, cu un stat puternic si ferm, capabil sa tina frau liberei concurente, un stat insarcinat cu punerea in practica a principiului cerere - oferta, un stat chemat sa fie prezent in productie si repartitie, cu responsabilitati foarte clare pentru a realiza un echilibru intre drepturile individului si cele ale statului insusi. Walras a incercat sa arate ca piata si concurenta pot exista foarte bine si dincolo de capitalism, ca drepturile de proprietate asociate pietei transcend capitalismul. Fata de problemele economico-sociale, cu care se confruntau economiile nationale de piata dupa primul razboi mondial, probleme acutizate de criza din 1929-1933, au fost exprimate si alte atitudini.

Economistii germani domina, la randul lor, prima parte a secolului al XIX-lea in teoria economica. Pornind de la criteriul schimbului, R. Hildebrand a propus trei tipuri de economii: economia fara schimb, economia cu moneda si economia cu credit. Elaborandu-si al sau sistem al economiei nationale, Friedrich List a clasificat patru tipuri de economii: pastorala, agricola, agricola-manufacturiera si manufacturiera. Iar Karl Bucher, la randul sau, a propus patru stadii:

economia domestica inchisa (casnica sau familiala), in care nu exista decat productie personala; economia nu cunoaste schimbul, bunurile se consuma chiar de producator. Ea exista la noi intr-o anumita masura in gospodariile taranesti[2]: de pilda, imbracamintea lucrata de ai casei din canepa sau lana produsa in gospodarie si purtata de familie. Se produce personal si se consuma chiar de producatori;

economia urbana (oraseneasca), in care productia se face pentru clienti, adica schimbul se face direct, bunurile trec nemijlocit de la prodcuator la consumator. Ea se intalneste si la noi, la meseriasii care lucreaza la comanda (incaltaminte, mobila etc.) si care cedeaza direct, fara intermediari, productia lor clientilor;

economia nationala, in care se produce marfa, adica bunuri de circulatie. Bunurile trec de la producator la intermediar, pana ajung la consumator. Aceasta presupune libertatea comertului, chiar liberul schimb;

economia mondiala, in care productia se realizeaza intr-o tara, iar prin comertul international ajunge sa se consume in alta tara. Asa sunt toate marfurile pe care le cumparam din strainatate.

Tara noastra cunoaste toate patru formele in acelasi timp. Ele nu arata numai patru forme de relatii economice, ci, patru cercuri sociale de manifestare. Prima se manifesta in familie, adoua intr-o localitate (sat sau oras), a treia in sanul unei natiuni, a patra intre mai multe natiuni. Dezvoltarea economica se petrece deci si aici in functie de dezvoltarea formelor sociale. De aceea, activitatile economice au, ca orice fenomen social, in mare parte un caracter traditional si obligatoriu.

Darvinismul social[3] este un curent sociologic aparut in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, care incearca sa explice dezvoltarea sociala si raporturile dintre oameni prin extinderea mecanica asupra vietii sociale a legilor biologice ale luptei pentru existenta si ale selectiei naturale, descoperite de Darwin in lumea plantelor si animalelor. Darvinismul social neaga legitatea obiectiva specifica a dezvoltarii societatii si incearca, pe aceasta baza, sa prezinte capitalismul ca o oranduire conforma naturii si, prin urmare vesnica.

Sfarsitul secolului al XIX-lea lanseaza pe piata ideilor economice o doctrina noua care vine sa completeze lupta de idei intre adeptii celor mentionate pana acum. Doctrina marginalista analizeaza mecanismul economic nu la nivel macro - unde conform liberalului A. Smith, "o mana invizibila regleaza totul", ci, la nivel micro, punand pentru prima data in istoria doctrinelor economice accentul pe decizia subiectiva, pe psihologia individului si perceperea rolului pe care il are fiecare individ in producerea valorii. Elementul principal este ultima unitate din bunul economic respectiv, care se numeste unitate marginala si a carei valoare este chintesenta care misca mecanismul economic. In functie de adeptii teoriei marginaliste, exista mai multe scoli:

scoala austriaca, reprezentata de Carl Menger, cel care a scris in 1871 lucrarea "Fundamentele economiei politice", conform careia individul reprezinta scopul si obiectul activitatii economice, activitate ce depinde de nevoile umane;

scoala marginalista engleza: reprezentata de W.S. Jevons (1871 - "Teoria economiei politice"), care propune introducerea "calculului hedonist" (masurarea senzatiilor de satisfactie ale consumatorului). Acesta trebuie sa fie noul fundament in stiinta economica. Metoda propusa este cea a observatiei, pe baza careia formuleaza legea unicitatii dreptului de schimb;

scoala marginalista elvetiana, al carei reprezentant de marca, Leon Walras, este socotit "primul fondator al stiintei economiei moderne" sau "cel mai mare economist al tuturor timpurilor". Lucrarea sa de referinta este "Teoria matematica a avutiei", publicata in 1883; era prima lucrare in care un economist incerca sa formalizeze, sa matematizeze stiinta economica, introducand o serie de axiome care explica intr-un limbaj matematic transformarile din economie. El face abstractie in modelul sau economic, de rolul statului si propune ecuatiile schimbului si ale capitalizarii.

scoala marginalista americana, reprezentata de J.B. Clark.

Un fenomen cu profunde cauze si semnificatii economice si sociale este cel al sinuciderii, studiat de sociologi inca din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Sinuciderea, ca act asocial, a fost semnalata inca din antichitate, primele sinucideri aparand in randul unor persoane dezaxate nervos sau care consumau prea mult alcool. Cazurile semnalate de sinucideri s-au inmultit mult in vremea Imperiului Roman, cand ar fi aparut si primele probleme psihice grave. Psihiatrii explica aparitia primilor nebuni prin schimbarile survenite in viata oamenilor in aceasta perioada. Sinuciderea este un act condamnat dur de doctrina crestina, care o considera un mare pacat, deoarece Dumnezeu este cel care ne-a dat viata si tot el este singurul care ne-o poate lua. Doctrina religioasa apreciaza ca cei care se sinucid sunt necredinciosi, iar un om care crede in ceva este superior unuia care nu crede in nimic. De aceea, preotii nu oficiaza slujbe de inmormantare persoanelor care si-au luat singure viata.

Cel mai important studiu despre sinucidere, retinut de istoria sociologiei - "Le suicide. Etude sociologique", a aparut la Paris, in 1897 si apartine lui Emile Durkheim. Acesta a subliniat in studiul sau ca nu exista o legatura cauzala intre numarul si intensitatea starilor psihopatologice si numarul sinuciderilor. Durkheim deosebeste patru tipuri de sinucidere: anomica, egoista, altruista si fatalista. Iata cum le caracterizeaza sociologul francez:

Sinuciderea anomica (etimologic, "a-nomos" semnifica "fara nume") este favorizata de situatiile sociale caracterizate prin: dezintegrarea structurilor normative si valorice, definirea neclara a scopurilor individuale, conflicte inregistrate intre mijloace si scopuri. Daca orientarile valorice dominate in societate sunt de tip individualist, sunt favorizate sinuciderile de tip egoist. Pentru sinuciderea altruista, motivatia o constitue dorinta de a face bine altora (de exemplu, prin comiterea unor acte de eroism). Sinuciderea fatalista se produce ca reactie la norme prea restrictive, care blocheaza orice perspectiva individuala (de exemplu, sinuciderea sclavilor).

Fenomenul sinuciderii este influentat de: a) comunitatea de resedinta, fiind mai intens la orase, unde relatiile sociale sunt mai "rarefiate", decat la sate; b) convingerile religioase, fiind mai pronuntat la liber cugetatori, decat la credinciosi; c) mobilitatea sociala, iar in acest sens, mobilitatea descendenta favorizeaza sinuciderea; d) stabilitatea vietii de familie - s-au inregistrat sinucideri mai frecvente la femeile divortate, decat la cele casatorite); e) imitatia sau contagiunea sociala; f) varsta - sinuciderea creste ca frecventa o data cu numarul de ani); g) sexul - s-au inregistrat sinucideri mai fecvente la barbati decat la femei, ca act implinit, dar ca tentativa, sinuciderea este mai frecventa la femei; h) categoria sociala careia ii apartine sinucigasul, persoanele defavorizate economic si social fiind mai mult predispuse; i) perioadele de criza economica, de tranzitie sociala sau de razboi, care, de asemenea, favorizeaza sinuciderile. Astfel, crizele economice si sociale determina o stare de instabilitate familiala, fiind urmate de cresterea numarului de divorturi in coditiile inrautatirii statutului economic al familiei. Starile deviante ale societatii - criza si opulenta - produc, la randul lor, cresteri ale numarului de sinucideri. Exagerarea caracterului competitiv al relatiilor sociale, provoaca uneori, mai ales la firile slabe, stari de neliniste, care conduc la sinucidere.

Sinuciderea este un exemplu de comportament deviant, in care factori de mediu, psihologici si genetici se interconditioneaza, nici unul din ei nefiind suficient singur. Se pare ca exista factori genetici ce favorizeaza sinucidere si care, opereaza independent sau aditional, fata de depresie sau alte psihoze majore. De asemenea, anumite trasaturi de personalitate precum: emotivitatea, impulsivitatea, labilitatea, dominanta afectivitatii, inclina balanta in favoarea comportamentelor suicidare.

Din punct de vedere social, frecventa sinuciderii este mai mare la celibatari decat la casatoriti, la vaduvi fata de cei casatoriti, la persoanele casatorite fara copii decat la cele cu copii. Un risc crescut pentru sinucidere il au, de asemenea, copii proveniti din doua familii diferite, in cazul carora se creaza o atmosfera atipica, datorata supraprotectiei pe care fiecare parinte o acorda propriilor copii; copii proveniti din familii descompuse, fie ca urmare a divortului, fie prin decesul unuia din parinti, caz in care copilul ramas fara parinte depinde foarte mult de parintele ramas, care trebuie sa compenseze dragostea celui plecat sau disparut. Pe alta parte, conditiile economice si socio-culturale ale familiei nu au acelasi efect asupra tuturor copiilor, ci difera in raport cu numarul acestora si cu ordinea nasterii lor.

Profesia intervine in masura in care ea implica un anumit nivel intelectual, precum si un anumit mod de viata. Astfel, in Anglia se produc mai multe sinucideri in clasele superioare si medii, decat in cele inferioare. In SUA, exista o rata foarte ridicata a sinuciderilor in randul medicilor: 38,5 pentru 100.000 de locuitori, fata de 13-16 la 100.000 de locuitori, cat reprezinta rata medie a sinuciderilor, in general. La militari, rata sinuciderilor este cu cel putin 25 la suta mai ridicata decat la civili. Diferite studii subliniaza ca si coborarea pe scara sociala conduce la un risc suicidar crescut. S-a mai constatat ca rata sinuciderii la populatia de religie protestanta este mai ridicata decat la populatia de religie catolica, iar la populatia catolica, mai ridicata decat la evrei.

In ultimii zeci de ani s-au manifestat fenomene ingrijoratoare de suicid colectiv, petrecute mai ales in sanul unor secte religioase. Actul suicidar comis simultan de mai multi membri ai aceleiasi secte a primit ca principala explicatie, influenta liderului religios in inducerea sau limitarea dorintei de moarte.

Un posibil rol de incurajare a comportamentului suicidar este atribuit si factorilor meteorologici, reprezentati prin temperatura, presiune atmosferica, umiditate, nebulozitate si viteza vantului. Dintre acesti factori, E. Durkheim acorda o mai mare importanta temperaturii, evidentiind o relatie intre zilele cu calduri toride si cresterea numarului de sinucideri in tarile mediteraneene. Alte corelatii semnificative au mai fost comunicate de catre diferiti autori din Italia, Spania, Marea Britanie, Mongolia si chiar Japonia, in legatura cu presiunea atmosferica si, in mai mica masura cu gradul de umiditate a aerului. S-a constatat, de asemenea, ca influenta factorilor bioclimatici afecteaza mai mult rata sinuciderilor la populatia varstnica.

Sociologii, scriitorii si psihiatrii cred ca sinucigasul e cel care sfideaza absolut tot. Ii sfideaza pe cei vii prin renuntarea la o existenta pe care o socotea nesatisfacatoare sau intolerabila. Ii sfideaza pe cei morti, carora li se alatura cu o graba de neinteles[4]. Sinucigasul, scriu Philippe Aries si George Duby in "Istoria vietii private", "il sfideaza pe Dumnezeu, deoarece ii contesta propria-i Creatie si, de aceea, preotii considera ca sinuciderea prin spinzurare, ca a lui Iuda Iscarioteanul, e un pacat mortal".

Avalansa de sinucideri din a doua parte a anului 2004 i-a pus pe ganduri pe sociologi si psihologi. Unii au fost de parere ca mediatizatul caz al mortii magnatului Mihai Erbasu ar fi putut declansa o adevarata psihoza, altii au comentat ca fenomenul se datoreaza caniculei din vara anului respectiv. Situatiile caniculare sunt, intr-adevar, cauze reale pentru sinucideri. Canicula (desi nu s-a putut explica clar pana acum care este motivul) a sporit rata actelor suicidare pe perioada verii, chestiune reala si masurata statistic. Atunci cand creste peste medie numarul sinuciderilor, faptul s-ar datora unui fenomen de inductie a starilor de suicid. In esenta, aparitia unei situatii de tip Erbasu, asa cum a fost prezentata in media, poate declansa celelalte cazuri de sinucidere. In astfel de situatii, se realizeaza o psihoza la nivel de mase. Cea din a doua parte a anului 2004, de la noi, este similara cu ce s-a intimplat in America in vara anului 1980, cand s-a consemnat un val de sinucideri fara precedent, in decurs de doua saptamini. La Brasov, in ultimele doua-trei luni au fost peste zece cazuri de sinucidere prin aruncare de la inaltime, printre ele si cel al directorului Sucursalei BNR Brasov.

Statisticile arata ca 16 romani din 100.000 se sinucid in fiecare an. Brasovul are o rata apropiata de media pe tara. Numarul barbatilor care isi pun capat zilelor este de doua ori si jumatate mai mare decat cel al femeilor, care au insa mai multe tentative. Barbatii cu tendinte sinucigase sunt cei necasatoriti, divortati sau vaduvi. Numarul sinuciderilor este mai mare la oras decat in zonele rurale. Tot statisticile arata ca intelectualii isi pun capat zilelor mult mai des decat oamenii fara studii. In primele 8 luni din 2004, la Brasov au fost 155 de sinucideri. 80 la suta dintre victime au fost barbati. Cei care au decis sa-si incheie in acest mod socotelile cu viata aveau varste cuprinse intre 15 si 90 de ani. Aproape jumatate dintre ei au ales sa-si puna streangul de gat. Alti 20 la suta s-au aruncat de la inaltime, iar alti 15 la suta s-au azvarlit in fata trenului. Ca numar de cazuri, urmeaza sinuciderile cu tablete. In situatii mai rare, victimele au murit dupa ce s-au impuscat, si-au taiat gatul sau au inghitit diferite substante toxice, cum ar fi detergenti, produse de curatat sau chiar acizi.

Exista trei categorii de oameni cu tendinte sinucigase. Cei care nu vor cu adevarat sa-si puna capat zilelor aleg metode cu sanse mici de reusita, in speranta ca vor fi gasiti la timp si salvati. Altii se sinucid in momentul unei crize puternice, fara a-si planifica actul in sine, ca un gest disperat, ca o salvare de moment. Cei din a treia categorie isi planuiesc cu atentie si in detaliu moartea. Si sunt hotarati sa nu dea gres. Aleg o metoda violenta, ca sa fie siguri ca nu pot fi salvati. O gandesc ca pe un fel de pedeapsa pe care si-o aplica. Si pe care cred ca o merita. Specialistii mai spun ca sinucigasilor le este de cele mai multe ori si rusine de alegerea lor. De aici si gestul de a-si dezbraca hainele si de a-si scoate papucii. Pentru a nu le murdari. Cei care si-au planuit pe indelete moartea sunt cei care lasa, de obicei, un bilet in care isi motiveaza gestul.

Saracia, stresul, dar, mai ales, nesiguranta zilei de maine ii aduc pe romani in pragul sinuciderii. Deceptiile in dragoste si, mai rar, bolile incurabile sunt alte motive pentru unii de a-si lua viata. "Este falsa convingerea ca suicidul ar fi doar apanajul bolilor psihice. Tentative se pot intalni si la persoanele normale, in anumite conditii existentiale care favorizeaza o anumita vulnerabilitate. Oamenii se lasa coplesiti de emotii si isi pierd controlul. La astfel de persoane se observa o crestere a numarului de sinucideri. Acestea se pot datora stresului socio-economic determinat de urbanizare, pensionare sau somaj. Cauze ale suicidului pot fi si conflictele familiale si judiciare. De multe ori, frica de pedeapsa poate fi foarte mare. Tendintele sinucigase pot aparea si din cauza unor situatii de esec sau a unor boli grave, urmate de convalescenta sau subnutritie", explica dr. Ion Calinescu, medic primar psihiatru.

Adesea, sinucigasii au mai multe tentative inainte de a-si pune capat zilelor. Este modul lor de a cere ajutor. Daca ar fi dusi la timp la specialist, ar putea fi salvati. "Uneori, mai ales in cazul persoanelor cu tulburari de personalitate, intalnim tentative de suicid, care urmaresc depasirea unei situatii dificile sau obtinerea unui beneficiu moral sau material. Este un strigat dupa ajutor si orice tentativa de suicid, oricat de teatrala ar parea, trebuie tratata cu toata seriozitatea. Sinuciderea poate fi prevenita daca omul este ajutat de familie si adus la medic. Relatia dintre pacient, familie si medic trebuie sa se bazeze pe caldura si intelegere, pe incredere si sprijin reciproc", a mai spus dr. Ion Calinescu.

Teorii si doctrine din secolul al XX-lea

In 1912, Joseph Alois Schumpeter, economist, sociolog si istoric economic austriac, sustinea in lucrarea "Teoria evolutiei economice" ca motorul progresului economic este inovatia, in lipsa careia economia ar stagna si s-ar rezuma la un simplu circuit. Inovatia determina dinamismul si profitul, ea se afla la originea dobanzii si a creditului. In 1913, in teoria sa asupra ciclurilor, considera inovatia, cauza explicativa a celor trei mari cicluri economice capitaliste: 1) 1787-1842: caracterizat de producerea bumbacului, a otelului si a masinilor cu abur; 2) 1843-1897: caile ferate, forta aburului; 3) 1898-1937: electricitatea, chimia, automobilul.

Conform doctrinei keynesiste, cea mai importanta scoala din aceasta perioada reprezentata de autorul ei, John Maynard Keynes - economia de piata dirijata (dirijismul) explica rolul limitat al interventiei statului in desfasurarea proceselor economice. Cele mai valoroase idei elaborate in aproape trei secole de evolutie a stiintei economice se regasesc in aceasta doctrina. Principalele lucrari ale lui J.M. Keynes au fost: "Urmarile economice ale pacii" (1919), "Tratatul asupra banilor" (1930) si "Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor" (1936). In ultima lucrare, preluand si dezvoltand cele mai valoroase teorii economice ale predecesorilor sai, marxisti si marginalisti, formuleaza legile sau inclinatiile psihologice ale oamenilor(legea inclinatiei marginale spre consum; legea inclinatiei intreprinzatorului spre eficienta marginala a investitiilor si legea inclinatiei spre valori lichide). Aceste legi guverneaza activitatea economica din orice societate.

Keynes este si autorul celebrelor deja postulate privitoare la salariu: salariul este egal cu produsul marginal al muncii si utilitatea salariului depinde de cantitatea de bunuri ce poate fi cumparata cu acesta. Pornind de la noi concepte precum: cost-factorial (volumul de ocupare a mainii de lucru), venit-global (venit al intreprinzatorului), pret-global de oferta, Keynes formuleaza o noua teorie economica, consfintind faptul ca poate fi masurat, evaluat si apreciat comportamentul economic al subiectilor. In legatura cu consumul a lansat urmatoarele trei postulate: 1) nivelul nominal al venitului real depinde de volumul ocuparii mainii de lucru; 2) cheltuielile de consum neproductive depind de inclinatia spre consum a individului; 3) nivelul ocuparii depinde de cererea efectiva, precum si ecuatia fundamentala, Y = C+I (unde: Y = venitul; C = consumul si I = investitiile). Aceasta ecuatie reprezinta starea de echilibru a unei economii.

Economia de piata dirijata ale carei baze le-a pus Keynes explica in ce mod statul poate sa intervina in functionarea unei economii. Cu aceste concepte, ecuatii si legi, Keynes restructureaza teoria economica generala, subliniind angajarea activa a statului in economie, in legatura cu starea si caracteristicile sistemului economic respectiv. Daca scoala marginalista acorda un rol important economiei la nivel micro, scoala keynesista pune bazele teoriei macro, relatia principala analizata fiind cea dintre bunurile acumulate, capacitatea de consum, investirea sau economisirea bunurilor respective.

In tot acest mecanism economic, rolul principal revine comportamentului uman care sporeste ciclic in functie de mecanisme psihologice sau economice, consumul sau investitiile. Inclinatia marginala spre consum, diminuarea acestui consum produce un spor de investitii, serveste imboldului la investitii si sporeste eficienta marginala a capitalului. In felul acesta, economia cunoaste o evolutie ciclica in cadrul careia modificarea permanenta a consumului sau investitiilor ii permite sa foloseasca, cu mai putina sau mai multa eficienta, veniturile.

Neokeynesismul este reprezentat de trei doctrine cu bataie lunga: teoria dinamicii economice, sinteza neoclasica si noua stanga de la Cambridge. Principalii reprezentanti ai ultimei doctrine sunt Pierro Sraffa si Joan Robinson. Conform acestora, proprietatea este un sistem economic determinat de modificari produse in economie, intre sferele economice, de variatiile pe care le inregistreaza factorii folositi. Intr-o economie de piata totul se vinde si se cumpara. Bunurile produse sunt fundamentale (servesc pentru satisfacerea unor trebuinte generale) sau de lux (servesc pentru satisfacerea unor trebuinte speciale). Daca sistemul economic produce mai multe marfuri decat minimul necesar pentru existenta membrilor sai, economia respectiva este cea care realizeaza un surplus de produse, care urmeaza sa fie redistribuit intre membrii respectivi. Apare o contradictie ce cuprinde repartizarea marfurilor care servesc pentru satisfacerea unor trebuinte speciale.

Noua stanga de la Cambridge a propus analiza importantei raportului dintre munca si mijloacele de productie utilizate, subliniind importanta subiectilor economici: persoane fizice sau persoane juridice. Valorile relative ale marfurilor sunt proportionale cu costurile lor in munca, adica cu cantitatea de munca necesara, direct sau indirect, pentru a le produce.

Reprezentantul de marca al sintezei neoclasice a fost Paul A. Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie. Lucrarea sa de referinta - "Economics", a cunoscut nenumarate editii succesive si a propus intre altele urmatoarele idei: statul trebuie sa mentina la un nivel ridicat ocuparea resurselor umane (adica sa urmareasca diminuarea somajului); cresterea economica riguroasa se intemeiaza pe stabilitatea preturilor; este necesara folosirea permanenta de catre stat a parghiilor fiscale si monetare; sporirea masei monetare in societate influenteaza rata dobanzii, cererea si oferta de bani.

Principalul reprezentant al teoriei dinamicii economice, Roy Harrod, face o analiza paralela a staticii si dinamicii economice, intelegand prin dinamica o schimbare permanenta a nivelului productiei, fie in sensul cresterii fie in sensul micsorarii. Acest sistem evita analiza staticii economice si propune echilibrul static sau echilibrul dinamic, adica gasirea acelei stari caracteristice pentru evolutia contemporana a sistemului economic de piata in care "diferiti indicatori economici raman constanti si productia in totalitatea ei isi continua miscarea in cerc".

Alte teorii economice specifice perioadei contemporane sunt:

- Teoria monetarista, al carei adept M. Friedman, reia pe baze moderne principiile mercantilismului. Lucrarea sa "Economia libera de piata privata" sustine ca rolul cel mai important in desfasurarea proceselor economice il au moneda si manevrarea masei monetare.

Teoria statului de drept reprezentata de Friedrich Augustus von Hayek. Doctrina statului de drept concepe o ordine spontana sau catalactica, ce trebuie sa actioneze intr-un stat. Aceasta ordine spontana conduce la cunoasterea incompleta si incerta a evenimentelor in evolutie din societatea respectiva. De aceea trebuie construite o serie de mecanisme juridice si economice, care sa previna influenta spontana, aleatoare a factorilor economici si sociali si acest lucru se poate realiza numai intr-un stat de drept (un stat in care primeaza forta legilor).

Sociologul Werner Sombart deosebea intre economia sociala si cea individuala, iar Mihai Ralea a propus patru tipuri de societati cu economie specifica in fiecare caz in parte: domestico-religioasa (corespunzatoare economiei comunitare a clanului), juridico-religioasa (corespunzatoare economiei familiale), politica (pentru economia rurala si urbana) si economica (corespunzatoare economiei nationale si internationale). Definitia sociologica a fenomenului economic trebuie cautata inca, spunea Mihai Ralea[5]. De exemplu, relatiile economice de schimb ori de productie sunt foarte greu imposibile intre indivizi izolati, pentru ca functiunea economica e eminamente sociala.

Dupa F. Simiand, pentru o apreciere individuala, subiectiva, valoarea este o problema e calitate; pretul unui lucru variaza extrem de la individ la individ: unul poate gasi ca cel mai pretios lucru - florile, altul - cartile, un al treilea - pietrele scumpe. Capriciul subiectiv poate gasi valoarea acolo unde altul nu gaseste nimic. Valoarea economica poate fi masurata obiectiv, generalizarea, socializarea valorii economice aduce cuantificarea acesteia. "Valorile economice, continua M. Ralea, nu variaza dupa capriciile individuale, dar pot varia dupa starile de opinie intr-un moment dat. Economia clasica greseste atunci cand considera ca homo economicus este acelasi in toate timpurile, iar economia este o functie eterna, independenta de tipurile sociale in care apare. Relatiile economice variaza in strinsa legatura cu toate celelalte functiuni sociale".

In teza sa de doctorat in filosofie la Universitatea din Bucuresti, Traian Herseni[6] sustine ca "economicul (sau civilizatia) este tot spirit obiectiv, dar in alt gen decat cultura., sensul economicului nu vine decat de la om, de aceea civilizatia nu constituie un domeniu de scopuri, ci, un domeniu de mijloace. Civilizatia ne ajuta sa traim, ne mareste confortul, ne face sa fim ceea ce suntem si ne mentine, cultura merge insa mai departe. Ea constituie adevaratul progres, ea ne indica ceea ce ar trebui sa fim si ajuta la treptata indepartare a aomului de animalitate, la realizarea omului ca om".

Va rugam sa comentati urmatoarele texte:

"Progresul si civilizatia mea au drept scop indreptarea relelor si imbunatatirea societati omenesti, iar nu desfiintarea lor si intoarcerea la omul salbatec sau la omul naturii.[Omul trebuie sa fie neaparat sociabil], fiindca numai in contactul cu alti oameni isi poate multumi aspiratiunile sufletuuli si ale intelectului, caci numia in starea sociala poate gasi sprijinul necesar la implinirea trebuintelor si dorintelor sale, numai in viata sociala se poate lumina si perfectiona. Prin schimbul ideilor sale cu acelea ale altor oameni isi mareste cercul cunostintelor; puterea fiecaruia se adauga si se inmulteste cu puterile de aceeasi natura ale celorlalti si dobandeste astfel ceea ce putem numi lucrarea spiritului romanesc. Industria si mestesugurile, artele, stiintele si literatura, aceste mari si frumoase producte ale inteligentei, care suie pe om atat de sus in ordinul moral si intelectual, sunt monumente nedestructibile ridicate de lucrarea colectiva a spiritului si a puterii omenesti, adica a sociabilitatii".[7]

"In urma cu trei ani, intreg orasul a fost zguduit de sinuciderea unei fetite de 13 ani care s-a aruncat in fata trenului pentru ca a luat nota sase la purtare. Anca Cojocaru era eleva in clasa a VI-a. Isi modificase notele in carnet si se temea ca mama ei va afla. Intr-o seara, a plecat de la cursuri si s-a dus la calea ferata din dreptul podului de peste strada 13 Decembrie. Cand a observat ca se apropie un tren s-a culcat pe burta pe calea ferata. Biletul pe care fetita i l-a lasat mamei sale a fost unul cutremurator. "Draga mama, Te rog din tot sufletul care a ramas sa ma ierti. Te rog ca la inmormantarea mea sa fii singura imbracata in alb si de fiecare data cand vii la mormantul meu sa pui un trandafir rosu. Te iubesc si te voi iubi mereu! Am facut acest lucru pentru ca am inteles ca viata mea nu mai are nici un rost. Nu mai puteam sa intru la nici un liceu si pe deasupra iti cream numai probleme si griji. Te rog, iarta-ma! Anca. TE IUBESC"[8].