Reziduurile sociabilitatii

Reziduurile sociabilitatii

Reziduu - Materie ramasa de la o operatie de prelucrare chimica a unui material. (DEX)

Q. Acceptiuni ale termenului Reziduu in dictionarele de sociologie:

Termen sociologic "inventat de sociologul italian Vilfredo Pareto (1848-1923), in strinsa legatura cu derivatiile, pentru a explica structura si formele activitatii umane. Deoarece orice actiune umana concreta poate fi descompusa, in scopuri analitice, intr-o parte constanta si alta variabila,

prima, denumita reziduu, a fost considerata de Pareto, prin analogie cu lingvistica, "radacina' actiunii umane,

in timp ce partea variabila (derivatia) este doar o forma prin care se incearca rationalizarea "radacinii'.

Daca aceasta rationalizare corespunde standardelor logico-experimentale ale stiintei, actiunea este logico-experimentala (pe scurt, actiune logica). Altfel, actiunea este non-logico-experimentala (non-logica, dar nu non-rationala si cu atit mai putin irationala)."[1]

Reziduul calitativ. La "toate ecuatiile din fizica, fie ca e vorba de mecanica sau de structura materialelor, variabilele reprezinta numere. Singura modalitate prin care calitatea apare explicit in aceste ecuatii este diferentierea simbolurilor, ca in E = mc2, in care E, m si c sunt categorii sau constante discret distincte. De regula, fizicianul nu este catusi de putin preocupat de faptul ca unele variabile exprima masuri de cantitati, in timp ce altele masoara calitati cuantificate. Cuantificarea unui atribut calitativ - asa cum am aratat in sectiunea precedenta- nu schimba insa natura atributului insusi. Dupa cum aceasta nu poate sa distruga elementul calitativ al unui fenomen comportand un asemenea atribut. Aceasta ne duce imediat la concluzia ca intrucat cuantificarea nu face sa dispara calitatea, aceasta lasa un reziduu calitativ care, necesarmente, trebuie sa apara in formula numerica ce descrie fenomenul. Altminteri, aceasta formula nu ar reprezenta o descriere adecvata. Problema este de a stabili sub ce forma se ascunde acest element calitativ rezidual intr-o schema pur numerica."[2]

In forma rationalizata, 'prin comunicare si interactiune sociala, instinctele, sentimentele, inclinatiile si starile afective formeaza reziduurile, indicatorul cel mai adecvat al relatiilor sociale, intrucat el nu apare decat atunci cand exista aceasta interactiune umana sau dependenta mutuala, cum ii spune Pareto: Reziduul nu este deci nici instinct si nici "rationalizare verbala" a instinctului, ci mai degraba instinctul rationalizat verbal."[3]

Reziduurile sunt manifestari sociale ale starilor psihice si in acest sens nu sunt entitati psihologice.

Q1. Reziduurile permit jonctiunea dintre psihologic si social-istoric, fiind vorba aici de o analiza psihosociala a interactiunilor umane, analiza fundamentata de prezentarea celor sase tipuri de reziduuri:

a) Instinctul combinatiilor "se refera la faptul ca intreaga viata sociala este rezultatul unui imens sir de combinatii intre diferite "elemente" stiintifice, tehnice, economice, socioculturale, naturale, spirituale etc, din care rezulta o actiune.

Actorii sociali fac aceste combinatii urmarind regulile stiintei logicoexperimentale, sau independent de aceste reguli. Astfel, omul de stiinta, afirma Pareto, va lucra dupa normele generale si universale ale stiintei lui, in timp ce omul politic nu va putea urmari in aceeasi masura regulile stiintei politice, care nu sunt generale si universale.

Daca "elementele" asupra carora actioneaza omul de stiinta sunt relativ stabile, cele ale actiunii politicianului sunt instabile, contingente, istorice, dinamice. Chiar daca unele combinatii sunt logico-experimentale, ca cele ale oamenilor de stiinta, si altele sunt nonlogico-experimentale, dar cu o anumita functie sociala, ca cele ale politicienilor, ambele categorii se subsumeaza acestui prim tip de reziduuri.

b) Persistenta agregatelor caracterizeaza fenomenele sociale, care se definesc ca entitati autonome, cu nume propriu, in care intregul difera de suma partilor sale, dar nu exista in afara lor, dupa cum si partile exista doar prin intermediul intregului. Rentierul, spre deosebire de cercetatorul sau politicianul indraznet, se caracterizeaza prin retinere, conservatorism, rutina, teama de necunoscut, incadrandu-se intr-o clasa sociala, a carei structura se manifesta ca reziduul persistentei agregatelor. Acest tip de reziduuri are la baza permanenta reala a anumitor fapte si fenomene sociale, impingand insa mentinerea acestei permanente dincolo de limitele utilitatii ei reale.

c) Reziduul sociabilitatii se refera la inclinatia umana spre asociere, egalitate, comunitate, uniformitate, ascetism, nevoia de aprobare si sentimentul ierarhiei etc.

d) Reziduul integritatii sau autonomiei individului si a dependentelor sale exprima predispozitia omului pentru teritorialitate, proprietate, egoism, sentimentul de egalitate, nevoia de purificare si de restabilire a echilibrului societatii.

e) Reziduul exteriorizarii surprinde nevoia individului de a-si manifesta sentimentele prin actiuni vizibile, exterioare, in special exteriorizarea de tip religios, profetismul etc.

f) Reziduul sexual cuprinde manifestarea instinctului sexual in formele sociale, rationalizate".[4]

Q. Din perspectiva lui Vilfredo Pareto (economist si sociolog italian, reprezentant al Scolii de la Lausanne) clasa reziduurilor in raport cu sociabilitatea este constituita din:

reziduurile care se refera la viata sociala si cele care se refera la disciplina, fiindca sentimentele corespunzatoare disciplinei sunt intarite de viata in societate.

Societatea este imposibila fara oarecare disciplina si, in consecinta, intre necesitatea sociabilitatii si cea a disciplinei exista o stransa legatura'.[5]

Q. Din perspectiva sociologului italian Vilfredo Pareto, care sunt motivele care justifica activitatea umana si de ce aceste motive sunt "ascunse" de "actorii" umani?

Motivele "care justifica activitatea umana sunt:

instincte;

sentimente;

stari afective etc.;

Toate aceste motive sunt "ascunse" de actorii umani cu scopul de a obtine sprijinul sau cooperarea celorlalti."[6]

Cu alte cuvinte actorul isi prezinta adesea scopurile si motivele actiunii sale in asa fel incat ceilalti sa le accepte si sa le sprijine. Pentru a le face "acceptate" socialmente, el da instinctelor, sentimentelor etc. o "forma pseudo-logica", in sensul ca nu poate fi verificata experimental, forma denumita de Pareto "derivatie".

Notes:

Pseudologic: Fiecare disciplina are nucleul ei de concepte fundamentale. In unele discipline, aceste idei sunt corelate logic, in sensul ca sunt deduse unele din altele, in alte discipline ideile sunt corelate pseudologic, in sensul ca unele dintre ele ofera structura de semnificatii prin care celelalte idei pot fi formulate si intelese. Ordonarea este logica atunci cand elementele disciplinei respective sunt corelate deductiv, dupa cum se intampla la matematica, fizica, chimie etc. Ordonarea este pseudologica atunci cand asezarea cunostintelor se face in functie de puterea lor explicativa."[7]

Derivatie= ramifica ie secundara, temporara sau permanenta, a unui curs de apa, a unei canalizari, a unui circuit electric, a unei conducte de fluid sau a unei cai de comunica ie. (DEX)

Q2. Notiunea de derivatii si identificarea reziduurilor:

contine "incarcatura socio-culturala a motivatiilor, structurata pe insusirea comunicarii, si considerata a se afla la baza relatiilor dintre oameni."

Intre reziduuri si derivatii "nu exista raporturi de cauzalitate, deoarece ele sunt co-prezente, adesea co-determinate. Derivatiile imbraca reziduurile cu o haina logica rationala, fara de care, explica Pareto, n-ar exista in societate decat forta oarba a instinctelor."[9]

Oamenii actioneaza in general "in functie de inclinatiile lor sentimentale, de pasiunile si starile lor afective. Mobilurile rationale sau logice nu privesc decat aspecte fragmentare ale activitatii umane, cum sunt cele economice, in timp ce actiunile sociale propriu-zise, datorita caracterului lor sintetic, creeaza doar aparenta rationalizarii logice, ramanand in realitate la o rationalizare nonlogica, pe care Pareto o analizeaza cu ajutorul conceptului de derivatii".[10]

derivatiile sunt "extrem de diferite de la un individ la altul, de la o colectivitate sau societate la alta, ceea ce ar duce la un haos in relatiile interumane daca in varietatea extrema a derivatiilor nu ar putea fi identificata o parte constanta, denumita reziduu."[11]

In consecinta, analiza stiintifica a unei actiuni sociale trebuie sa conduca, arata Pareto, la identificarea reziduurilor, un fel de radacini ale partii de deasupra, care se vede cu ochiul liber in viata sociala. Trebuie, deci, sa distingem intre formele exterioare in care apare sociabilitatea, si care sunt diferite de la un individ sau grup la altul, si formele ei constante, care sunt concretizate in reziduurile sociabilitatii."[12]

Disciplina si sociabilitate

Q. Cum analizeaza sociabilitatea Vilfredo Pareto si cum este definita disciplina sociala?

"Vilfredo Pareto analizeaza sociabilitatea ca o forma reziduala a disciplinei, considerand, ca si sociobiologii moderni, ca aceasta din urma este o caracteristica "naturala" a fiintei umane, datorita gregarismului ei."[13]

Gregarism conceptie potrivit careia tendinta unor specii de a se aduna in turme, inclusiv in grupuri umane, s-ar explica prin existenta unui spirit gregar.(DEX)

disciplina este modalitatea prin care actorii sociali stimuleaza asocierea[14], o controleaza, o dezvolta, sau prin care ei reprima actiunile ce pot submina asocierea dintre indivizi."

Q3. Sociabilitatea "masoara marimea unei clase de sentimente sau instincte, dintre care cele mai importante sunt:

sentimentul de noi;

nevoia de uniformitate;

mila si cruzimea;

altruismul, sentimentul ierarhiei;

ascetismul;"[16]

Q4. Ce este sentimentul de "noi" si in ce consta "utilitatea" pentru societate a acestui sentiment?

senti­mentul de noi "este reziduul care permite indivizilor sa-si legitimeze colectiv si sa-si maximizeze, astfel, puterea lor personala."

"utilitatea" pentru societate a acestui sentiment consta in disciplina "orizontala" pe care el o impune indivizilor, iar institutia creata de societate pentru aceasta este "asociatia particulara" (secte, grupari inchise, asociatii voluntare etc.).

desi mai toate "asociatiile particulare" isi stabilesc scopuri altruiste, ele urmaresc in realitate, sustine Pareto, "expansiunea sociala a intereselor membrilor, si de aceea sentimentul de noi genereaza un reziduu al sociabilitatii."[17]

Q5. Cum se manifesta nevoia de uniformi­tate spre deosebire de sentimentul de "noi"?

nevoia de uniformitate incepe sa se manifeste de indata ce s-a format o constiinta minimala a colectivitatii, respectiv odata cu stabilirea unui nucleu al solutiilor care reglementeaza atitudinile tuturor membrilor colectivitatii. Intre nucleele diferitelor colectivitati pot exista atat relatii de sprijin si respect reciproc, cat si de opozitie."[18]

ca urmare, "spre deosebire de sentimentul de noi, nevoia de uniformi­tate se manifesta:

atat in planul disciplinei "orizontale" (intre membrii aceleiasi colectivitati sau intre colectivitati aflate pe aceeasi treapta a ierarhiei sociale),

cat si in planul disciplinei ierarhice."[19]

Imitatie= ac iunea de a imita i rezultatul ei; imitare. Obiect copiat dupa un model; copie. Reluare, repetare a unei teme sau a unui motiv muzical pe diferite trepte de inal ime. (DEX)

Q. Conform lui Vilfredo Pareto diferitele forme sociale in care se manifesta nevoia de uniformitate, sunt:

Cea mai importanta este, desigur, imitatia adica procesul prin care nucleul de solutii este insusit de toti membrii grupului sau de toate colectivitatile dintr-o societate."[20]

Tarde teoretizeaza conceptul de imitatie sociala: "presupune acceptarea, chiar daca nu se reduce la ea, de a fi la fel sau de a face la fel. Sunt doua principii care guverneaza activitatea de creatie a inovatiei: principiul acumularii si al substituirii:

Rezulta ca progresul social , ca si progresul individual , are loc prin doua procedee: substituirea si acumularea. Sunt descoperiri si inventii care nu sunt decat substituibile si altele acumulabile."[21]

Imitatia este "procesul fundamental prin care o inovatie se raspandeste in societate . Cu cat o inovatie este mai apropiata de alte lucruri deja imitate si, deci, institutionalizate , cu atat are sanse mai mari sa fie la randul ei imitata. Imitatia este mai intai filtrata mental sau mai bine spus, sufleteste. Procesul de imitatie se declanseaza in interiorul nostru. Nu copiezi forma , ci mai intai trebuie sa fii patruns de idee, spune Tarde."[22]

Termenul de imitatie "face doar sa numeasca un fapt care poate fi observat de toata lumea, si anume comportamentul unui individ este modelat dupa comportamentul altuia. Imitatia este un comportament care se aseamana comportamentului altei persoane. Nimeni nu imita fara incetare; unii imita mai mult decat altii, sau imita mai mult unele comportamente.[23]

Imitatia este "o tendinta generala (Shivers,1980), ea se aseamana celorlalte expresii comportamentale deoarece incorporeaza procese psihologice de baza precum motivatia, perceptia, invatarea.

Actul imitatiei trezeste perceptii interpersonale prin care se recunoaste ca acel comportament care este imitat tinde sa satisfaca unele dorinte ale imitatorului. Comportamentul imitativ este mai probabil sa apara in acele conditii sociale unde sunt dorite anumite abilitati sau caracteristici comportamentale. In ceea ce priveste relatiile interpersonale, este mai probabil ca un individ sa imite pe altul atunci cand percepe la acesta calitati de superioritate, ca si atitudini care reflecta similaritate cu cel pe care il va lua ca model."[24]

Imitatia poate depasi insa starea reziduala (na­turala) a sociabilitatii, iar  aceasta se intampla atunci cand "solutia nucleului" este adoptata pe baza unui rationament logico-experimental (stiintific).

De regula, imitatia este insa "reziduala", adica individul "justifica" intr-un fel actul sau de imitatie, dar justificarea respectiva nu este corecta din punctul de vedere al stiintei logico-experimentale sau aceasta nu o poate evalua cu mijloacele sale specifice. In acest caz avem de-a face cu forma instinctiv-afectiva (imitativa) a nevoii de uniformitate."[25]

O forma diferita este aceea care se manifesta, "prin impunerea normelor proprii unui individ sau grup altor indivizi sau grupuri, iar forma cea mai dezvoltata a nevoii de uniformitate este neofobia[26], repulsia fata de nou, considerat un element care poate tulbura uniformitatile stabilite deja."[27]

Un alt palier al reziduurilor sociale: mila si cruzimea

Q. Cum putem defini mila si cruzimea si cand acestea se manifesta rezidual?

mila si cruzimea sunt sentimente care iau forma sociala a reziduurilor intrucat nu se manifesta decat rareori ca atare, in stare pura, ci totdeauna invelite in derivatii umanitare, in teorii sociale ad-hoc lipsite de o baza logico-experimentala si ghidate de parabole ca: fii fara mila fata de dusman, fii milos cu cel deopotriva cu tine etc."[28]

in general, mila "se manifesta rezidual atunci cand interesul egoist este transformat in mila pentru celalalt, cu scopul ca actorul sa castige si el din sus­pendarea suferintei celuilalt."[29]

Q. Ce crede Vilfredo Pareto despre cei slabi si despre cei tari?

Vilfredo Pareto crede ca adesea cei slabi "pledeaza impotriva suferintelor pentru a-si ascunde propria neputinta, tot asa cum cei tari dezaproba suferinta, dar o fac pentru a-si spori castigurile materiale ca urmare a aplicarii principiilor dreptului restitutiv."[30]

Q6. In conceptia lui Vilfredo Pareto, ce este - ca reziduu al sociabilitatii - altruismul, ce sta la baza sentimentului ierarhic si cum se manifesta acest sentiment rezidual?

ca reziduu al sociabilitatii, "altruismul este, in conceptia lui Pareto, o varianta sociologica a altruismului reciproc din sociobiologie:"[31]

omul este, intr-adevar, in stare sa se sacrifice pentru celalalt, dar desi el motiveaza altruismul in termenii "umanitatii", "milei", "iubirii fata de aproape" etc., ceea ce urmareste, de fapt, "este sa-si mareasca propriul avantaj fie prin raspunsul asteptat din partea celui ajutat, fie prin intarirea disciplinei in pro­pria colectivitate (cazul sacrificiului pe care il fac subordonatii pentru a-si salva comandantul)."[32]

aceleasi calcule interesate stau si la baza sentimentului ierarhiei, considera Pareto.

acest sentiment se manifesta rezidual prin respectul pentru superiorul ierarhic si prin generozitatea fata de inferior. In primul caz se ascunde insa dorinta inferiorului de a fi promovat, iar in celalalt teama superiorului fata de inferior.

in general, "sentimentul ierarhiei permite folosirea unor mijloace pentru a obtine aprobarea celorlalti si a colectivitatii in ansamblul ei atunci cand interesele urmarite, de fapt, de catre individ sunt diferite si uneori contrare celor ale colectivitatii."[33]

totodata, "prin reziduul ierarhiei se manifesta disciplina pe verticala, care este, dupa Pareto, fundamentul societatii umane

Ascetismul[35]

Ascetism= "lucrare constienta si indrumata ducand la purificare, iluminare, desavirsire. Ascetismul in sine nu-i un scop, ci o cale. Si nu o cale spre performante suprafiresti, ci spre imbunatatire si mantuire."[36]

Q7. Ce reprezinta ascetismul si precizati modurile in care se manifesta reziduul ascetismului:

ascetismul este cea mai complicata forma de manifestare a reziduurilor sociabilitatii al carui substrat nu este, cum se crede indeobste, pur si simplu religios."[37]

dimpotriva, este posibil ca "sentimentul religios sa fie un produs al ascetismului sau doar o forma de intarire a acestuia.

resortul principal al ascetismului este dupa Pareto, din nou, disciplina sociala si prin acest resort poate fi ascetismul comun credinciosilor si savantilor, militarilor si oamenilor de afaceri."[38]

reziduul ascetismului se manifesta "sintetizand celelalte reziduuri ale sociabilitatii (in special nevoia de uniformitate), dar caracteristica sa principala consta in faptul ca el se manifesta inclusiv atunci cand finalitatea ascetismului (sociabilitatea) a disparut, ramanand doar mijlocul realizarii acesteia, care este hiperbolizat."[39]

mai mult decat oricare reziduu al sociabilitatii, ascetismul presupune, deci, o mare capacitate de ritualizare, ceea ce ii si confera puterea de rezistenta in timp si de expansiune in spatiul social.

ca si celelalte reziduuri ale sociabilitatii, ascetismul "ascunde" egoismul individului (fara insa sa-1 poata reprima) si "ipocrizia" comportamentului social.

de aici "nu trebuie sa tragem nici un fel de concluzii morale privind viata sociala si posibilitatea existentei ei obiective."[40]

Pareto nu exclude posibilitatea ca reziduurile sociabilitatii sa exprime sentimente umanitare adevarate, dar el atrage atentia asupra necesitatii distinctiei dintre fenomenul social si modalitatile sale particulare de mani­festare. Ca "un om se poate sacrifica pentru a salva viata celuilalt, impins de un sentiment adevarat de mila si de altruism, nu inseamna ca sacrificiul ca fenomen social presupune cu necesitate altruismul dezinteresat."[41]

Q8. Meritele paradigmei reziduurilor sociabilitatii, prin care Vilfredo Pareto ne propune un demers original in cunoasterea fundamentelor societatii umane, pot fi evaluate in urmatoarele directii principale:

O prima analiza "ne arata ca aceasta paradigma depaseste explicatia biologista a societatii (sociabilitatii) aratand ca mobilurile biologice (instinctele) nu actioneaza niciodata in societate ca atare, ci doar sub forma reziduurilor, care nu sunt entitati naturale, ci sociale;"[42]

Sociabilitatea nu este, deci, rezultatul unui "contract social" la care indivizii ar adera in mod spontan, tot asa cum ea nu este nici impusa de o forta exterioara suprasociala sau macar supraindividuala;"[43]

In analiza sociabilitatii "trebuie sa distingem riguros intre ceea ce "spun" indivizii, grupurile, societatile si ceea ce fac ei ele realmente."[44]

In ceea ce priveste limita paradigmei reziduurilor sociabilitatii, precizam ca Vilfredo Pareto reduce aproape toate formele acesteia la un fel sau altul de sentimente, iar atunci cand recunoaste rolul intereselor, el le analizeaza numai ca interese individuale, respingand, in principiu, posibilitatea ca aceste interese sa exprime tendintele reale ale colectivitatii si, deci, ca societatea sa se poata constitui pe baza unei sociabilitati nereziduale."[45]