Rromii pe teritoriul Romaniei

Rromii pe teritoriul Romaniei

1. Primele atestari pe teritoriile romanesti

La 3 oct. 1385, domnitorul Dan Voda, intr-un document, mentiona intre daniile facute de unchiul sau Vladislav Voda Manastirii Sfantului Antonie din Vodita - Tara Romaneasca, existenta a 40 de salase "de atigani" (Se observa pastrarea prefixului negativ din greaca bizantina).

In 1387, domnitorul Mircea cel Batran, fratele lui Dan Voda, reconfirma aceste danii (inclusiv cele 40 de salase de "atigani") Manastirilor Vodita si Tismana, iar in anul 1388 el insusi daruia Manastirii Cozia "300 de salase de tigani". In anul 1416, existenta rromilor era consemnata la Brasov (Kronstadt), iar in 1428 domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, daruia Manastirii Adormirii, din Bistrita, 31 de familii de "tigani" etc.

Prin extrapolare, putem afirma ca rromii erau prezenti cu siguranta in Tara Romaneasca cel putin din perioada 1364-1373, cat a durat domnia lui Vladislav Voda, deci cu 12 - 21 ani mai inainte fata de anul primei lor mentionari documentare cunoscute (1385). In Europa, urmatoarele mentionari au fost la anul 1387 (la Ljubliana), in 1399 si 1416 (in Cehia), in anii 1407, 1414, 1418, 1419 si 1424 (in Germania) si, intre ultimele mentionari, Tara Galilor (1579).

2. Robia rromilor in Tarile Romanesti

Rromii au devenit, se pare, robi, in scurt timp de la poposirea lor in spatiul geografic romanesc. Iata ce spune Petre Petcut (2005, 30), autorul principal al manualului de istoria rromilor, despre inceputurile robiei rromilor in Tarile Romane:

Ce se intampla insa in Transilvania Acelasi istoric, Petre Petcut (2005, 44) ne spune:

3. Dezrobirea rromilor

Daca in mai toate tarile Europei de Vest, inca de la primele aparitii ale 'bohemienilor' (romilor), au fost emise legi drastice prin care li se interzicea rromilor popasul indelungat in localitatile de pe teritoriul lor, in Principatele romane romii au fost acceptati si tinuti intr-o indelunga si rusinoasa cursa a robiei, aproape o jumatate de mileniu. Aceasta segregare umana avea sa fie inlaturata definitiv abia la jumatatea sec. al XIX-lea, printr-o serie de acte normative succesive, adoptate cu multa inertie, desi existasera si unele manifestari de generozitate in acest spirit. Astfel, pana la emiterea ultimului act de dezrobire a rromilor, in anul 1856, in contextul emanciparii romilor robi, au existat si unele initiative, personale sau institutionale, ce au premers legiferarilor finale, cele din anii 1855 - 1856. Intre primele, cele mai importante dateaza din anul 1714, cand domnitorul Nicolae Mavrocordat a desfiintat, in Moldova, dajdiile si din 1766, cand domnitorul Moldovei Grigore III Ghika a emis o anafora pentru eliberarea robilor. In aceeasi perioada, in Tara Romaneasca, Constantin Mavrocordat, tot printr-o anafora domneasca, acorda dreptul de a nu mai fi despartiti robii (copiii de parinti ori sotii intre ei).

Dar, primele legi, fundamentale pentru "dosarul dezrobirii", apar in Tara Romaneasca si in Moldova in contextul anilor 1843 - 1844. Astfel, in Tara Romaneasca a fost adoptata intaia lege, promulgata de domnitorul Gheorghe Bibescu la data de 22 martie 1843, ce privea 'desfiintarea dajnicilor de sub administratia Vorniciei temnitelor si trecerea lor sub administratia ocarmuirilor de judete', prin care se stergea robia unei numar mic de romi.

In Moldova a fost adoptata, la data de 31 ianuarie 1844, la propunerea domnitorului Mihai Gr. Sturdza, legea privind 'regularisirea tiganilor mitropoliei, a episcopiilor si manastirilor in deobste' - ceea ce facea ca robii 'manastiresti' ('duhovnicesti') ce apartineau asezamintelor monastice si bisericii sa fie liberi - si, de asemenea, legea prin care robii 'domnesti', ai Statului - nomazi ori sedentari - deveneau si ei liberi.

Si in Tara Romaneasca se procedeaza, la data de 11 februarie 1847, tot in vremea domnitorului Gheorghe Bibescu, la adoptarea legii de emancipare a robilor ce apartineau asezamintelor publice, bisericilor, manastirilor, episcopiilor, mitropoliei.

Aceste legi, cat si art. 14 din Proclamatia Revolutiei din Tara Romaneasca de la 11 iunie 1848 (ce prevedea dezrobirea prin despagubire a rromilor), articol neaplicat, nu rezolvau insa pe de-a-ntregul problema emanciparii, deoarece multi robi, cei "boieresti" ("particulari") ramaneau in continuare in stare de sclavie, care avea sa fie eradicata abia dupa runda urmatoare de legi.

Prin urmare, in Moldova, domnitorul Grigore Alexandru Ghika se adresa, la data de 28 noiembrie (10 decembrie) 1855, Sfatului Administrativ pentru a sublinia necesitatea eradicarii robiei romilor, propunand elaborarea unui proiect de lege in acest scop. Legea - ce avea la baza proiectul conceput de Mihail Kogalniceanu si Petre Mavrogheni - a fost votata la data de 10 (22) decembrie) 1855 de catre Divanul Obstesc ca 'legiuire pentru desfiintarea sclaviei, regularea despagubirei si trecerea emancipatilor la dare'.

In Tara Romaneasca, in mod similar, domnitorul Barbu Dimitrie Stirbei a promulgat, la 8 (20) februarie 1856, 'Legiuirea pentru emanciparea tuturor tiganilor din Principatul Tarii Romanesti ' (Achim 1998, 97).

In Transilvania, Maria Tereza (1740 - 1780), printr-unul din cele patru decrete ale sale, privind statutul rromilor, cel din anul 1767, se desfiinteaza jurisdictia voievodului asupra rromilor, ei depinzand, de acum, de sistemul administrativ obisnuit.

4. Configuratia istorica, sociala si lingvistica a colectivitatiilor de rromi

din Romania

In general, incercarile de clasificare a rromilor au fost si sunt expuse riscurilor de interpretare, caci de multe ori criteriile de clasificare se intrepatrund sau devin, in timp, irelevante. Pe de alta parte, o excesiva subdivizare a rromilor dupa criteriul ocupational - cum s-a mai facut in lucrarile unor autori - conduce la o perceptie eronata asupra realitatii lingvistice rrome.

Preocupari de clasificare a rromilor din Romania au existat la multi cercetatori romani - Mihail Kogalniceanu (1891), Octav G. Lecca (1908), Popp Serboianu (1930, 53), George Potra (1939), Ion Chelcea (1944, 22) s.a. - care au reusit in demersurile lor sa infatiseze o imagine generala despre aceasta chestiune.

Indeobste, pentru oricare cercetator cu preocupari in domeniu, exista, mai ales in faza incipienta de abordare a fenomenului rrom, tentatia, intemeiata de altfel, de a cunoaste raporturile existente intre diferitele colectivitati de rromi. Noi insine am intreprins o cercetare a acestui subiect, concretizata intr-o comunicare stiintifica prezentata, impreuna cu cercetatorul Nicolae Gheorghe, in cadrul Simpozionului "Implicatiile sociologiei in cercetarea limbii si literaturii", desfasurat la Universitatea din Bucuresti (28 - 29 martie 1986).

Pornind de la cele cateva criterii de clasificare propuse de Ion Chelcea (1944, 22), am realizat o clasificare proprie dupa sapte criterii: a) istorico-juridic ("dupa proprietate", valabil pana la "dezrobire"), b) de stabilitate (dupa modul de viata), c) ocupational (socio-profesional), d) criteriul aculturarii (grupul etnic pe langa care s-au aculturat rromii), e) istorico-geografic, f) al constiintei de apartenenta la un neam (spita, vita) pe baza sanguina, g) socio-lingvistic.

a) Criteriul istorico-juridic

Acest criteriu se verifica indeosebi in ceea ce priveste starea de robie, deci, perioada de dinainte de "emancipare" a rromilor.

Schematizand, robii rromi erau:

I. manastiresti sau 'preotesti' (in Basarabia se numeau "duhovnicesti"). Acestia erau daruiti de domnitori unor manastiri, avand obligatia ca sa acopere prin prestatiile lor toate necesitatile diurne ale manastirilor carora le-au fost arondati;

II. domnesti si ai asezamintelor publice ("ai Statului"). Acestia erau rromi daruiti de domnitori unor asezaminte publice, serviciile prestate de robi fiind cele specifice respectivelor institutii. Practic, erau denumiti impropriu "robi", intrucat, cu exceptia celor de pe mosiile domnitorului, majoritatea lor constituia ramura rromilor nomazi. Ei achitau taxele fata de Stat (sau prestau, in schimbul acestor taxe, servicii suplimentare, fiind denumiti, din acest motiv, si "scutelnici" ori "ruptasi"). Dar cum aceste taxe deveneau apasatoare, multi dintre rromii "domnesti" ajungeau la solutia finala: vanzarea de buna voie ca robi unor boieri, preferand astfel o siguranta ce repede se dovedea iluzorie.

Acestia erau vatrasi ("de vatra"), cei ce se vindeau boierului sau cei care lucrau pe domeniul domnitorului, respectiv, nomazi ("laieti", "laiesi", "corturari", "satrari").

Dupa profesiuni, robii "domnesti" nomazi puteau fi: "rudarii" (denumiti si: "aurari" sau, in zona de munte, "baiesi"), care, initial, fusesera cautatori de metale, apoi, prin disparitia acestei ocupatii, au imbratisat meserii de "lingurari", de "corfari", de "covatari" etc., de prelucratori ai lemnului in general. Este lesne de inteles de ce s-a produs schimbarea profesiunii. Si pentru obtinerea metalelor si pentru lemnul padurilor apa reprezenta conditia esentiala a exercitarii acestor doua indeletniciri, "caldararii" (cei care prelucreaza arama si confectioneaza caldari si vase de bucatarie, cazane pentru fabricat rachiul etc., "ursarii", veniti din Balcani, unde poposisera mai multa vreme ( v si "zavragiii"), cei care jucau ursul tot timpul anului (nu numai cu prilejul sarbatorilor de iarna!), "pieptanarii" (rromii care prelucreaza osul, "taind" pieptene). Sunt adesea eronat asimilati "cocalarilor" (cf. ngr. κοκάλα "oase"), "zlatarii" ("inelarii"), cei care prelucreaza metalele pretioase (aurul, argintul), confectionand inele (bijuterii, in general), "ciurarii" care confectioneaza ciururi, site pentru cernut faina sau malai, "spoitorii" ("cos(i)torarii"), rromii care se ocupa cu "spoitul" ("cos(i)toritul") caldarilor, al cazanelor de fabricat rachiu sau al vaselor de bucatarie confectionate de caldarari. (Se produce, astfel, o simbioza profesionala (nu intotdeauna perceputa !) intre rromii "caldarari" si "spoitori"), "geambasii (de cai)", cei care se indeletnicesc cu cumpararea / vanzarea cailor, "clopotarii" - cei care confectionau sau trageau clopotele bisericilor si, mai tarziu, "floraresele", "lustragiii" (la Serboianu: "vacsuitorii de ghete (!)") etc. etc.

Din punct de vedere diacronic, mai erau amintiti "netotii", rromii baiesi ce se constituiau intr-un trib salbatic (ce ar fi fost izgonit din Transilvania din ordinul imparatului József al II-lea), care excela in hotii si consuma mortaciuni;

III. boieresti ("particulari", "casasi", "de ogor") erau rromii daruiti de catre domnitori boierilor drept recompensa pentru devotamentul lor sau pentru serviciile aduse. Ocupatiile robilor boieresti erau foarte diversificate, dar bine definite. Se distingeau: 1) argatii, ingrijitorii si crescatorii de animale ("vacarii", "porcarii", "bivolarii", "herghelegiii", ("randasii"), "gainaresele" etc. 2) argatii care lucrau pamantul ("seceratorii" etc.), 3) robii de casa (cei care exercitau diferite indeletniciri in casa sau unele meserii la curtea boierului, ca, de pilda: 'slujnice' / 'feciori in casa' ('slujitori'), 'bucatarese', 'spalatorese', 'cusutorese', 'pitari', 'sacagii', 'fierari', 'surugii' ('vizitii', 'birjari'), 'cizmari' ('ciubotari'), 'lautari' etc.;

b) criteriul de stabilitate

Criteriul stabilitatii (sau dupa modul de viata nomad ori asezat ("sedentar"; "de vatra") al rromilor comporta doua configuratii: 1) in timpul robiei si 2) dupa abolirea robiei.

1) In perioada de robie rromii erau, in marea lor majoritate, sedentari (asezati). Evident, exista si un numar comparativ mai mic de rromi nomazi.

Robii manastiresti, boieresti ("particulari") si domnesti (doar cei care lucrau pe domeniile domnitorilor sau in asezamintele publice) erau sedentari, prin natura indeletnicirilor exercitate de acestia.

Cei mai multi dintre robii domnesti, in schimb, legati de stapanire doar prin plata taxelor (darilor, zilelor de lucru etc.) fixate, erau nomazi sau semi-nomazi (daca luam in calcul ca perioadele de peregrinari se produceau, in general, de primavara (cand iarba incoltea) si pana toamna tarziu (dupa prima zapada), iar iarna ramaneau intr-un loc (in bordeie, la margine de paduri ori de sat, sau in spatii inchiriate).

Robii domnesti nomazi (denumiti si "laiesi" ("laieti"), "corturari", "satrari", "cergari" etc) sunt cei la care ne-am referit mai sus (la punctul a) II, anume: "ursarii", "caldararii", "spoitorii" (sau "cositorarii"), "ciurarii" (sau "sitarii"), "inelarii" ("zlatarii"), "rudarii" (sau: "aurarii", "baiesii", "baiasii", "banasii", "albierii", "lingurarii", "fusarii", "rotarii", "corfarii" - in functie de obiectele pe care le prelucrau), "pieptanarii" (sau "cocalarii"), "geambasii (de cai)" si "netotii" - categorie ce a fost trecuta in randul robilor boieresti, asezati, cu concursul generalului rus Kiseleff, inainte de sfarsitul primei jumatati a sec. al XIX-lea, prin impartirea lor boierilor, spre nemultumirea preotimii (Serboianu 1930, 51).

2) Dupa abolirea robiei, traversand o perioada de confuzie ce isi avea originea intr-o nehotarare explicabila din partea fostilor robi fata de noua perspectiva, aceea de a fi liberi si de a-si decide si garanta singuri existenta, rromii au ramas pe mai departe sedentari sau nomazi (semi-nomazi). Stramosii celor mai multi dintre rromii sedentari ("de vatra, "vatrasi") de astazi au fost robi boieresti, manastiresti sau domnesti (atat cei ce duceau o existenta sedentara, cat si cei nomazi).

Multi rromi ce proveneau din randul robilor domnesti nomazi au devenit sedentari, stabilindu-se in sate si orase. Acestia, chiar daca si-au schimbat meseriile traditionale cu altele, si-au mentinut constiinta grupului etnic din care au provenit, recunoscandu-se, in continuare, ca "ursari", "ciurari", "cocalari" etc.

La sate, rromii ce proveneau dintre robii boieresti, manastiresti sau domnesti (cei de pe domeniile domnitorilor) aveau sa se ocupe, ca si inainte, cu lucratul pamantului la satenii instariti sau la boieri, ori pe propriile pamanturi (improprietaririle din anii 1864 si 1924 nu au facut deosebire intre rromi si tarani), cu cresterea vitelor sau cu meseriile pe care le avusesera ca robi (fierari, potcovari, cizmari, slugi, caramidari, salahori etc.).

Rudarii se ocupau, in continuare, cu prelucratul (cioplitul) lemnului, confectionand linguri, fuse, scaune, mese, albii, roti etc., cu impletitul rachitei ("corfarii" confectioneaza cosuri de nuiele, panere, maturi etc.).

Si rromii de la oras (ca, de pilda, lautarii, spoitorii etc.) si-au continuat meseriile anterioare dupa dezrobire.

Unii dintre rromii emancipati de la sate, imediat dupa abolirea robiei, s-au mutat la orase, unde au imbratisat noi meserii (barbatii: vizitii, lustragii, fierari, tinichigii, tocilari, geamgii, circari, artizani, bucatari, croitori, penari (fulgari), servitori (la orasenii instariti si la boieri), personal de serviciu in institutii, maturatori de strazi, sacagii, salahori, zidari, iar femeile: bidinarese (chivute), florarese, ghicitoare si vrajitoare, spalatorese, vanzatoare (de floricele de porumb si de seminte prajite, de dulciuri, de covoare ("matasari") etc. etc.).

c) criteriul ocupational (socio-profesional)

S-a putut observa mai sus cum criteriul de stabilitate se impleteste imperceptibil cu cel ocupational. (Meseriile de pana la abolirea robiei au fost prezentate la punctul a), cu prilejul abordarii criteriului juridic, iar cele de dupa dezrobire - la punctul b), in cadrul criteriului de stabilitate).

C. J. Popp Serboianu (1930, 53-57) a prezentat evantaiul de profesiuni ale rromilor din perioada interbelica, ceea ce a insemnat un lucru bun, dar si unul rau. Caci, fara a sublinia indeajuns realitatea ca rromii nu erau organizati in bresle - in "corporatii" cum acesta le denumeste - meseriile lor fiind exercitate individual sau cel mult in grupuri mici, unii cercetatori straini, in referirile despre rromii din Romania au supralicitat importanta ocupatiilor enumerate, crezand ca aceste profesiuni erau practicate de grupuri masive de rromi distincte.

De altfel, Ion Chelcea (1944, 32-33) a sintetizat foarte bine obiectiile fata de "impartirea pulverizanta" propusa de Serboianu (1930, 53-57): "Ea nu tine seama de criterii organice, desi intruneste seria aproape completa a tuturor fractiunilor de tigani in parte. Ea nu e nici logica, fiindca paraseste complet un criteriu de impartire si imbratiseaza altul fara a produce o sinteza organica a desfacerii in parti a intregului, asa dupa cum suntem obisnuiti a ni-l imagina".

In perioada comunista, ultimii rromi nomazi au fost sedentarizati (barbatii au fost tunsi, lor si familiilor lor le-au fost eliberate acte de identitate, au fost sprijiniti in construirea de case in satele in care li s-a stabilit resedinta, au fost obligati sa frecventeze scoala, sa execute serviciul militar etc.). Ei au continuat insa sa duca un mod de viata semi-nomad (doar iarna se intorceau in localitatile de resedinta, unde, de cele mai multe ori, unii dintre ei dormeau in corturi, in timp ce caii stateau in casele construite pentru locuit).

La sate, in epoca la care ne referim, rromii au lucrat la cultivarea pamantului, mai ales la IAS-uri, in zootehnie, ca fierari, lacatusi, tractoristi etc. Foarte multi dintre ei au devenit muncitori necalificati, navetisti, in fabricile din orasele apropiate.

La oras, rromii lucrau, de asemenea, ca muncitori (calificati si necalificati) in fabrici, in salubritate si la spatii verzi, in constructii (de locuit, feroviare, de drumuri si poduri), la recuperatul sticlelor si borcanelor, ca ospatari si in comertul de stat.

In ultimii ani, un numar extrem de mare de rromi isi desfasoara activitatea in comert (ca vanzatori sau ca proprietarii unor afaceri).

d) criteriul aculturarii

Sociologul rrom Nicolae Gheorghe (v. Sarau, Gheorghe - Gheorghe, Nicolae 1986) redefineste criteriul de identificare a categoriilor de rromi in functie de nationalitatile in mijlocul carora traiesc, prefigurat de Ion Chelcea (1944, 22), numindu-l "criteriul aculturarii".

In acceptiunea noastra, prin acest criteriu se releva grupul etnic pe langa care rromii s-au afiliat din perspectiva etnico-socio-lingvistica.

Aderenta (mai degraba dependenta in prima faza) la (de) un grup etnic sau altul a fost dictata, in fond, de natura juridica a raporturilor statornicite intre rromi si comunitatile autohtone. Situatia este diferita in Ardeal si in Tarile romane.

Daca in Tara Romaneasca si in Moldova, rromii s-au grupat, preponderent, pe langa populatia romaneasca majoritara, in Transilvania situatia a fost cu totul diferita, intrucat, pe langa populatia romaneasca majoritara, existau inca doua comunitati numeroase - maghiara si saseasca / svaba -, fapt care a condus la nuantari, mai cu seama de natura lingvistica, in sanul acestor ramificatii rrome - care, in fond, la origine, s-au structurat printr-o serie de departajari dictate de fenomenele istorico-sociale.

In Transilvania, se vorbea de trei ramificatii ale limbii rromani, reprezentate de dialectele: "maghiar-rrom", "valah-rrom" si "sas-rrom", deosebite intre ele prin imprumuturile preluate din cele trei limbi de contact: maghiara, romana si germana (dialectul sasesc).

Rromii care, initial fusesera aculturati romanilor si apoi trecusera in Transilvania si in Ungaria, si-au pastrat limba materna rromani, spre deosebire de rromii aculturati ungurilor, care, ca efect negativ al masurilor de emancipare intreprinse de Maria Tereza si de Josif al II-lea, nu si-au mai pastrat limba, rromii unguri cochetand chiar cu ideea ca si reprezentau ceea ce li se spunea ca sunt: j polg rok "cetateni noi", j magyarok "maghiari noi".

Mai tarziu, dupa aproape un secol, situatia in Transilvania s-a schimbat, distingandu-se in Transilvania trei paturi sociale de rromi: 1. rromii aristocrati, cei mai "civilizati" (citadini, care nu si-au pierdut limba materna; se ocupau cu muzica sau erau muncitori calificati). 2. rromii sedentari ("vatrasi", "domestici") de la sate (vorbesc, de asemenea, limba materna si limba maghiara). Exercita meseriile de fierari, corfari (impletesc maturi, cosuri de nuiele etc.), erau salahori in agricultura sau in constructiile de drumuri si poduri. 3. rromii semi-nomazi, rromii "satrari", clasa cea mai de jos). Erau vorbitori ai dialectului rrom de influenta romaneasca si proveneau din vechile Principate romane.

Evident, extrapoland si in alte comunitati minoritare din Romania ceva mai numeroase, de sarbi, in Banat (a se vedea, de pilda, zona Varias), de ucraineni, in nordul tarii, de turci si de tatari, in Dobrogea, pot fi identificati, chiar daca in numar mic, asa-zisii rromi "sarbesti", "ucraineni", "turcesti" ("turciti", "mahomedani"). In orasele situate in zona nord-dunareana pot fi intalniti rromii spoitori, care, initial, erau denumiti de populatia majoritara romaneasca si "rromi turci" ("turcesti").

Fenomenul aculturarii imbraca uneori caracter conjunctural, devenind anecdotic (Un prieten nerrom, din localitatea Bontida, din apropierea orasului Cluj-Napoca, ne-a relatat ca rromii din satul sau sarbatoreau alternativ Pastele ungurilor, respectiv, pe cel al romanilor (cand acestea nu coincideau), considerandu-se, pe rand, unguri, respectiv, romani).

In comunitati multietnice, rromii - poate si privilegiati de predispozitiile lor native pentru lumea sonora si oralitate - sunt poligloti, stapanind toate limbile celor cu care intra in contact (de buna seama si din necesitati practice, imediate, de asigurare a existentei).

e) criteriul istorico-geografic

Dupa provincia istorica in care se gaseau, sau din care proveneau, rromii puteau fi: "regateni", "moldoveni", "ardeleni" ("transilvaneni"), "bucovineni", "basarabeni", respectiv, dupa zona geografica erau cunoscuti rromii "dobrogeni", "banateni", "olteni", "maramureseni" etc.

f) criteriul constiintei de apartenenta la un neam ("vita", "spita") pe baza sanguina

Conform acestui criteriu, rromii pot fi grupati dupa numele stramosului lor comun ("bubulestii", "dancestii", "gaborii", "ionestii", "modoranii", "pitulestii", "boldenii" etc.) sau dupa localitatea de origine a acestui stramos comun (""bradenii", "tismanarii" etc.).

In cadrul acestei "vite" ("spite") se practicau adesea "mariajele endogame de gradul II sau III" (Sarau, Gheorghe - Gheorghe, Nicolae 1986).

g) criteriul socio-lingvistic

Daca vom corela criteriile mentionate pana acum, vom observa ca din perspectiva socio-lingvistica principalele grupuri de rromi contemporane sunt cele de "vatrasi", "caldarari", "ursari", "spoitori" si "carpatici".

Asadar, in configurarea acestor grupuri socio-lingvistice au concurat factorii istorici, sociali si lingvistici.