Semnificatia fericirii din perspectiva crestinismului

SEMNIFICATIA FERICIRII DIN PERSPECTIVA CRESTINISMULUI

Oare cat de bine stim ce este bun si ce este rau?Dar cum stie individul ce sa faca si ce nu ?Se invata niste comandamente sau se ajunge la ele pe cale rationala ,prin intrebari de tipul:"Mi-ar placea ca si altii sa faca ceea ce as vrea sa fac eu acum?", "Actionam noi oare in acord cu legea morala fundamentala a lui Kant,adica in asa fel incit prin alegere libera si rationala,independenta de oricare tip de mecanism natural , sa putem ridica oricand la un nivel superior preceptele care ne guverneaza dorintele,constituind astfel baza unui sistem moral general?" , sau pe langa si peste acestea ,posedam si un simt "a priori"care ne ajuta sa stabilim ce este bine si ce este rau? "Exista oare,in plus fata de normele noastre determinate cultural si restate practic ,la care s-a ajuns pe cale rationala,si alte norme innascute,deci biologic determinate?"

Teologia crestina sustine ca omul se naste cu constiinta comandamentului de a face bine si de a se feri sa faca rau.Ce este bun si rau in cazuri individuale trebuie dedus rational,criteriul fiind respectul pentru aproape-iubirea.Acesta include respectul pentru viata semenului tau.Pe scurt,conform acestei idei,fiinta umana poseda norme etice in forma lor fundamentala,regulile concrete de comportament construindu-se pe bazas acestor norme.

O dezvoltare lipsita de dragoste precum si persecutiile ,creeaza persoane insensibile si distruge dispozitiile innascute spre altruism.

Toma d'Aquino (1225-1274),care a fost timp de cativa ani elevul lui Albertus Magnus,este considerat ca fiind cel mai mare sistematician al Evului Mediu.Meritul sau consta din faptul ca a creat legatura dintre aristotelism si filosofia crestina,provenind de la Augustinus.

Determinarea transcendentala a "binelui"este obiectul ontologiei si al eticii.Binele este o realitate care se prezinta ca o perfectiune ,constituind astfel telul aspiratiei unei alte fiinte.Ca si pentru Aristotel,pentru Toma d'Aquino este valabil:Binele reprezinta aspiratia fiecaruia conform esentei sale.

Telul suprem al omului caruia ii sunt subordonate telurile individuale,este fericirea.Intrucat dupa forma omul este determinat prin sufletul rational,el nu atinge starea de fericire decat prin concordanta dintre ratiune si suflet .

Virtutile sunt diferentiate de catre Toma d'Aquino ca virtuto teologale si cardinale naturale.Cele dintai ii sint accesibile omului doar prin gratia lui Dumnezeu (credinta,iubirea,speranta),conditii in care iubirea ordoneaza toate actele intreprinse de om intre scopul lor ultim,divin.Virtutile cardinale sunt definite ca reprezentand perfectiunea abilitatilor naturale. Astfel ,ratiunii ii este subordonata intelepciunea si inteligenta,vointei-echitatea,aspiratiei-curajul si dorintei -cumpatarea.

Virtutile determina atitudinea interna a omului;ordinea externa si actiunile sunt ghidate de catre legi.Legiuitorul suprem este Dumnezeu,intrucat acesta legifereaza ordinea lumii intregi.Legea eterna este intelepciunea divina care conduce totul .Participarea la legea eterna prin ratiunea omeneasca constituie legea naturala.

Libertatea de vointa nu este ingradita prin legea divina .Doar in cazul naturii,ce nu a fost inzestrata cu ratiune,legea actioneaza ca necesitate interna.Pentru om,aceasta are caracterul unei reguli normative.El participa la providenta divina in sensul ca poate sa faca previziuni pentru sine si pentru altii.

Din legea naturala rezulta principiile generale supreme ale actiunii.Recunoscand ca binele este aspiratia universala,rezulta principiul suprem al ratiunii practice:binele trebuie facut ,raul trebuie evitat.

Intrucat legea naturala nu face altceva decat sa furnizeze principiile,se foloseste de legea omeneasca in cadrul ordinii statale pentru a edifica in mod particular comunitatea.Aceasta lege trebuie sa fie fundamentata pe legea naturala si sa fie emisa avand in vedere binele general.

Neotomismul si varianta americana a personalismului propun in forme diferite,ceea ce am putea numi o "filozofie a nefericirii fericite" intrucat recomanda o fericire iluzorie a extazului mistic care nu e altceva decat o amagire a nefericirii reale.La intrebarea deja cunoscuta,si anume "Ce este fericirea?",atat neotomistul J.Maritain,cat si personalistul W.E.Hocking dau acelasi raspuns propus de Toma d'Aquino:o satisfactie perfecta,absoluta,nesupusa temporalitatii,permanenta.Drept urmare,la o asemenea fericire nu poate ajunge si nu poate aspira cine si indreapta atentia spre lumea umana,provocatoare de ispite si suferinte ,de satisfactii imperfecte,relative,supuse temporalitatii efemere,ci numai acela care nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu.

Nefericirea omului modern s-ar explica nu prin cauze de ordin social,ci prin pierderea credintei.Concluzia este aceeasi pentru cei doi ganditori,numai ca argumentarea difera,si anume,primul denumeste noua situatie "tragedia umanismului antropocentric" ,caracterizata prin faptul ca progresul cunoasterii si revolutiile intretin convingerea omului ca nu poate fi om "decat daca Dumnezeu nu exista " ,aruncandu-l astfel intr-o nefericire fara speranta .In loca sa puna instrainarea prin tehnica in raport cu un anumit tip de relatii sociale,Maritain situeaza izvorul alienarii in perimetrul valorilor stiintei,ajungand sa propuna drept antidot,construirea unui univers imaginar,modelat dupa crestinatatea medievala si care ar putea sa revigoreze idealul fericirii prin introducerea elementelor ,in structurile temporale ale vietii.

Pe de alta parte ,Hocking denumeste aceeasi situatie"dilema modernitatii" ,considerand ca epoca noastra intarind increderea in ratiunea si actiunea lor ,i-ar pune in fata unei dileme :sau nisi asuma riscul cunoasterii,sau il refuza si se abandoneaza unui solipsism tot mai accentuat.In aceasta situatie,oricare ar fi optiunea,fericirea nu este posibila fara credinta in Dumnezeu,deoarece cuvantul"Dumnezeu"are atat sensul de substanta cosmica creatoare(fiinta suprema)permitand dobandirea fericirii prin cunoastere,cat si sensul de ideal al binelui suprem.

Dar,intr-o societate a instrainarii umane,lupta pentru fericire trece,iar progresul stiintei si tehnicii devine o sursa de nefericire,datorita unor conditii sociale.Individualismul,solipsismul moral,lipsa de ideal sunt consecintele anumitor conditii sociale.Cei care intretin ideea ca fericrea este posibila prin indiferentism fata de proiectul de schimbare a acestor conditii si dobandirea unui echilibru sufletesc prin credinta religioasa,uita ca pentru a te ridica nu este de ajuns sa faci acest lucru in gand si in imaginatie,lasand ca deasupra capului sa atarne jugul realitatii.Religia care il face pe om sa se simta ca un pion intr-un joc de sah,ale carui reguli sint inaccesibile ratiunii,nu poate inspira decat o fericire iluzorie si o filozofie a nefericirii care se considera fericita.Ea ofera un soare iluzoriu care se misca in jurul omului,atata timp cat el nu se misca in jurul lui insusi.

Fericirea nu se poate insa intemeia pe iluzii si fara iesirea din situatia care are nevoie de iluzii.

Admitand o asemnea conceptie,filosofiile mentionate propun doar o falsa constiinta fericita,deoarece tocmai suspendarea ideii de Dumnezeu il elibereaza pe om de iluzii,pentru ca el sa se miste in jurul lui insusi,si prin urmare,in jurul adevaratului sau soare.

Se ridica insa intrebarea:nu este oare fericirea chiar o iluzie?

Pe de alta parte,pe Blaise Pascal nu il intereseaza deloc sa demonstreze rational docmele fundamentale ale crestinismului(existenta lui Dumnezeu,nemurirea naturala a sufletului).Aceste adevaruri nu sunt catusi de putin utile mantuirii caci fac abstractie de esenta crestinismului care este insasi persoana lui Hristos,incarnarea si lucrarea sa mantuitoare.

Mai mult, si aici e cel mai important,aceste demonstratii nu influenteaza omul decat foarte superficial,pentru ca omul nu este o fiinta pur rationala,ci o fiinta inainte de toate sensibila si corporala;prin pasiunile sale si nu prin argumente abstracte il convingem sa-si dedice viata credintei crestine.

Instrinctul ne spune ca trebuie sa cautam fericirea noastra in noi.Pasiunile ne imping inspre afara ,chiar cand lucrurile exterioare prin ele insele nu le starnesc.Lucrurile din afara noastra ne ispitesc de multe ori si ne cheama cand nici nu ne gandim la ele.Razboiul launtric al ratiunii impotriva pasiunilor a facut ca cei care au voit sa aiba pacea,sa se imparta in doua

secte.Unii au voit sa renunte la pasiuni si sa devina dumnezei;altii au voit sa renunte la ratiune si sa devina altceva decat oameni.Dar nici unii,nici ceilalti n-au putut-o face;si ratiunea ramane totdeauna in picioare,acuzand nimicnicia si nedreptatea pasiunilor cale tulbura odihna celor ce li se abandoneaza,si pasiunile sunt totdeauna vii,chiar si in sufletul acelora care fac efortul de a renunta la ele.

Judecata umana este inconsistenta in obiectul sau si instabila in principiul sau:omul este mizerabil si ridicol pentru ca nu traieste decat pentru un ideal de maretie iluzorie si desarta de care depind toate institutiile pe care el le-a construit.Insa,la cealalta extrema,omul este maret pentru ca stie sa confere o anumita forta acestor umbre imaginare ,crand institutii stabile;el este mare prin ratiunea sa.

Rezolvarea dualitatii umane se bazeaza pe opozitia dintre o stare trecuta si o stare prezenta.Maretia divina a omului este cea a naturii sale inainte de pacat (omul creat de Dumnezeu)din care nu ne-au mai ramas decat urme;mizeria omului este cea a naturii umane dupa ce a pacatuit.Insa ,nu este suficienta intelegerea opozitiei,ci trebuie si rezolvarea sa;pentru acest lucru,este necesar un mantuitor.

Pascal va cauta sa demonstreze ca acest mediator intre cele doua naturi ,nu poate fi decat Iisus Hristos;pentru aceasta ,el aduce atat dovezi pozitive,semne univoce ale adevarului crestinesc ,cat si argumente menite sa induioseze sufletul,caci "doar religia crestina de a fi iubita" .

"Cautam adevarul,dar nu gasim decat incertitudine .Cautam fericirea,dar nu gasim decat nefericire si mizerie .Suntem incapabili de a nu dori adevarul si fericirea,insa nu suntem capabili nici de certitudine,nici de fericire" .

Fericirile si explicarea lor

Pe langa cele zece porunci care trebuie pazite de crestini,Mantuitorul a dat si cele noua fericiri.Acestea reprezinta un progres ,aratand virtutile pe care trebuie sa si le insuseasca un crestin,avand un caracter pozitiv si constructiv ,caci viata unui crstin nu trebuie sa se limiteze la straduintele de a nu face raul,ci trebuie sa constea in efortul de a face binele ,cat mai mult bine.

De aceea , "fericirile"marcheaza superioritatea moralei crestine.Mantuitorul nu le-a dat sub forma de porunci,ci in chip de "fericiri",pentru a corespunde mai bine spiritului liber al moralei crestine,si in acelasi timp,pentru ca sunt atat de potrivite cu aspiratiile noastre,incaut,auzindu-le singuri,din propriul nostru indemn ,ne hotaram sa le indeplinim.Iisus fagaduieste dupa fiecare virtute ,fericirea corespunzatoare spre a arata ca desavarsirea duce la fericire ,partial in viata prezenta si pe deplin in viata viitoare.

1)"Fericiti cei saraci cu duhul,ca a acelora este imparatia cerurilor".

Ce tgrebuie sa intelegem prin "saraci cu duhul?"In nici un caz nu este vorba aici de ceea ce se intelege prin limbajul obisnuit,adica neintelepti,nestiutori sau simpli.Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos,sunt "invatati de la Dumnezeu.fii ai luminii,nu ai intunericului" ,intrucat au primit invatatura dumnezeiasca de la Biserica prin harul Duhului Sfant.Unii parinti bisericesti inteleg prin "saracia cu duhul",saracia acceptata de buna voie pentru Hristos sau saracia nedorita, dar suportata cu rabdare.

2) ,Fericiti cei ce plang ,ca aceia se vor mangaia".

Plansul exprima durerea sau tristetea,dar el difera dupa cauza care-l provoaca.Astfel,este o mare deosebire intre plansul pornit din parerea de rau pentru savarsirea unui pacat ,si plansul unui raufacator din necaz care a fost prins si pedepsit.

Aici este vorba despre cei ce plang pentru ca le pare rau pentru pacatele savarsite prin care l-au mahnit pe Dumnezeu.El ii fericeste nu numai pe cei ce -si plang pacatele proprii,ci si pe cei ce plang pentru pacatele semenilor,rugand pe Dumnezeu sa le inspire cainta,asa cum si El a plans pentru noi.

Mangaierea este fagaduita indata pentru ca plansul sa nu duca la dejnadezde.Celor ce plang din astfel de motive, Mantuitorul le promite pentru viata prezenta iertare de pacate si scapare de chinuri,iar pentru viata viitoare,bucuria din imparatia cerurilor.

3)"Fericiti cei blanzi,ca aceia vor mosteni pamantul."

Blandetea este "cel dinatai rod al bunatatii si iubirii aproapelui.Ea este o stare cumpanita si linistita a sufletului,insotita cu silinta de a nu supara si a nu se supara de nimic."[7]Cel bland nu urzeste impotriva lui Dumnezeu si a semenilor sai si nu isi bate joc de nimeni.Cand dorintele sale sunt contrariate, el nu se manie si mai ales nu se razbuna pentru jignirile primite.

Culmea blandetii sta in iubirea fata de cei ce ne creaza necazuri si suparari,iar aceasta culme este chiar Dumnezeu care are putere,dar nu se serveste de ea contra celor care il ofenseaza, ci suporta indelung pacatele oamenilor, asteptand ca acestia sa se converteasca.

Cel bland este deci,foarte placut lui Dumnezeu,deoarece acesta castiga simpatia si bunavointa semenilor sai."Cand un om manios intalneste un om bland,este ca si cum s-ar cufunda in apa un fier care arde".

Dar nu putem castiga blandetea decat straduindu-ne a ne stapani pe noi insine.Trebuie aratata blandetea fata de membrii familiei noastre si fata de subordonati.Blandetea,ca toate virtutiile,izvoraste din iubire si se afla in stransa legatura cu rabdarea.

4)"Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura".

Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt toti cei care doresc cu multa ardoare si staruinta sa realizeze si sa se realizeze binele in toate formele lui.Dorinta dupa realizarea binelui trebuie sa fie fireasca si continua ca o nevoie vitala, cum sunt foamea si setea de hrana trupeasca.

Aceasta saturare trebuie inteleasa ca o implinire a respectivelor aspiratii pentru obtinerea desavarsirii si a fericirii in aceasta viata.
Cuvantul dreptate poate fi interpretat si ca virtute sociala, care de altfel este inclusa in sensul aratat mai sus, si in acest sens,trebuie sa avem incredere in realizarea dreptatii noastre.

5)"Fericiti cei milostivi,ca aceia se vor milui."

Pentru castigarea mantuirii si prin aceasta a fericirii,Mantuitorul ne cere sa fim milostivi.Milostenia sau indurarea crestina si are izvorul in iubirea de Dumnezeu si de aproapele nostru,si consta in ajutorarea materiala si sufleteasca a semenilor aflati in nevoie ;ea este iubirea lucratoare, iubirea cu fapta;este o iubire efectiva care trebuie sa transpuna in forme concrete iubirea afectiva.

Aceasta este strict necesara pentru mantuire.Mantuitorul,modelul perfect al milosteniei,ne-a aratat ca de felul cum ne vom achita de aceasta datorie,atarna soarta noastra vesnica.

Conditia principala a milosteniei cu adevarat crestine este ca ea sa izvorasca dintr-o iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele nostru.De asemenea,faptele de milostenie nu trebuie facute din interes, ci trebuie facute oricarui om fara nicio deosebire.

6)"Fericiti cei curati cu inima,ca aceia vor vedea pe Dumnezeu".

Curatia inimii este o treapta superioara pe scara desavarsirii.Inima reprezinta forul intern,adica sentimentele,gandurile si dorintele care stau la baza cuvintelor si faptelor noastre(forul extern).Acest lucru este conditia principala a unei fapte bune, cu adevarat crestine.

Mantuitorul subliniaza importanta acestei conditii de care nu se prea tine seama,facand din imbunatatirea adancului sufletului omenesc, a inimii, principiul esential prin care se implineste morala crestina.

7)"Fericiti facatorii de pace,ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema."

Bunul comun cel mai pretios pentru oameni si popoare este pacea intemeiata pe adevar,pe dreptate.Toate bunurile pamatnului nu pot sa ne fie placute fara pace,pentru ca fara aceasta nu ne putem bucura de ele.

Pacea ofera conditiile indispensabile si prielnice pentru viata si activitatea noastra in vederea peogresului si a fericirii.Dupa invatatura crestina,pacea izvoraste din pacea noastra cu Dumnezeu si din pacea cu sine insusi,pe care o obtin nu numai cei ce savarsesc binele.

Facatori de pace sunt toti cei care nu numai ca ii iarta pe dusmanii lor personali,dar prin interventii oportune si intelepte, si prin exemplul personal,contribuie la stingerea neintelegerilor si certurilor dintre oameni si ii impaca,transformandu-i din vrajmasi in prieteni.

8)"Fericiti ce i prigoniti pentru dreptate,ca a acelora este imparatia cerurilor."

Aici ,ca si la fericirea a patra,cuvantul "dreptate",inseamna dreapta credinta.

Deci,cei prigoniti pentru dreptate sunt toti cei care,pentru credinta lor,sau pentru virtutile lor crestine,au suferit din partea semenilor,iar rasplata pentru acestia va fi data in ceruri.

9)"Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni,si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra,mintind din pricina mea.Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri."

Prin aceste cuvinte,Iisus Hristos fericeste pe cei ce vor suferi tot felul de ocari,defaimari,calomnii,prigoniri si chiar moarte din cauza credintei in El si din cauza predicarii Evangheliei in lume.

Deci,fericirele ne invata ca in drumul spre cer,se dobandesc trei trepte:

-prima este de a combate tot ce este vinovat prin smerenie,blandete si tristete din cauza pacatelor.

-a doua este de a sfinti prin milostenie si straduintele facute pentru a ajunge la sfintenie.

-si a treia consta in datoria de a se uni cu Dumnezeu, prin curatirea inimii,iubirea pacii si suportarea incercarilor.

Toate virtutile cuprinse in cele noua fericiri sunt strans legate nu numai una de alta, asa cum am aratat,ci si cu cele trei virtuti teologice:credinta,nadejdea si dragostea care constituie izvorul,temelia si motorul tuturor virtutilor crestine.

Raportul dintre moralitate si fericire

Moralei crestine i se contesta faptul ca ea vine in numele unui principiu superior,"fa binele pentru el insusi",afirmandu-se de unii ca acest principiu nu exista in motivatia crestina ci e inlocuit cu un eudemonism transcendent.In realitate,principiul amintit nu este o inventie a idealismului moral modern,ci tine de esenta crestinismului.

Criteriul si idealul moralitatii crestine nu este fericirea, ci Binele absolut.Acele fapte sunt bune care sunt in conformitate cu Binele absolut.Asemanarea sau neasemanarea cu Dumnezeu,Binele absolut,da caracter de bun sau de rau actiunilor noastre ,nu fericirea sau nefericirea ce le urmeaza.

Cu toate acestea,nu negam ca doctrina crestina alaturi de motivul fundamental al iubirii, admite ca motive subordonate si cooperatoare,nadejdea fericirii si frica de pedeapsa.Aceasta insa,nu micsoreaza valoarea moralei crestine ci arata numai ca morala aceasta nu este o simpla contructie a mintii,care face abstractie de realitati, ci ea tine seama atat de ordinea morala,cat si de individ.

Intr-adevar, rasplata si pedeaspsa sunt inerente ordinii morale.Obiectiunea eticienilor idealisti stabileste intre sanctiune si moralitate o relatie pur exterioara.Ei prezinta lucrurile ca si cand morala crestina ar spune:"daca faci cutare sau cutare lucru,vei fi rasplatit sau pedepsit de Dumnezeu,deci fa ceea ce ti se porunceste spre a primi rasplata". In realitate intre sanctiune si moralitate nu exista o relatie pur exterioara,ci o relatie interna, organica.Sanctiunea nu se adauga din afara, ci este inerenta ordinii morale.Aceasta se vede in primul rand din sanctiunea constiintei umane morale;implinirea binelui are ca urmare multumirea constiintei,savarsirea raului are ca urmare mustrarea constiintei.Binele aduce fericire,raul nefericire.Inseamna ca atat intre bine si fericire,cat si intre rau si nefericire, exista o legatura interna,o legatura necesara.Binele este izvorul fericirii,raul este sursa nefericirii.Deci,a ajunge in posesia Binelui absolut este a avea si suprema fericire(fericirea vesnica),iar a fi lipsit pentru totdeauna de binele absolut inseamna si suprema nefericire(osanda vesnica).

Dar,de unde vine legatura dintre fericire si posesiunea Binelui absolut?In primul rand,din faptul ca Binele absolut este tinta spre care se indreapta intreaga noastra fiinta.Fericirea nu este scopul,ci urmarea fireascaexpresia implinirii scopului.Intalnirea dintre fiinta noastra si Binele absolut are drept urmare fericirea.In al doilea rand,fericirea este legata de posesiunea Binelui absolut pentru ca aceasta inseamna desavarsirea noastra morala.Viata vesnica nu este numai vederea lui Dumnezeu,ci asemanarea cu El.Fericirea este reflexul acestei desavarsiri;ajungerea la desavarsire declanseaza de la sine fericire.Si din acest punct de vedere fericirea nu este scop,ci urmare a implinirii scopului.

Din cele precedente rezulta ca o fapta nu este buna pentru ca duce la fericire,ci duce la fericire pentru ca este buna.In concluzie motivul moral crestin fundamental este iubirea.Aceasta garanteaza caracterul dezinteresat al moralei crestien in motivarea faptelor.