SENTIMENTUL DE COMUNIUNE SOCIALA

Sentimentul de comuniune sociala

Poate cel mai special si valoros concept din psihologia individuala este Gemeinschaftsgef hl, de regula tradus prin 'interes social' (eng. social interest). Acum vom explica pe larg acest termen central si important.

Sentimentul de comuniune sociala a crescut ca sens, frecventa a folosirii si centralitate in teoria lui Adler, de-a lungul timpului. Ansbacher (1978b) a explicat cum Adler incearca sa 'potriveasca' acest concept in editii mai avansate ale lucrarilor timpurii. Inainte de sfarsitul Primului Razboi Mondial, Adler nu a folosit conceptul de sentiment de comuniune sociala, probabil fiind inca sub influenta teoriilor biologice si pulsionale (eng. drive) ale comportamentului. In 1918 a folosit prima oara termenul sentiment de comuniune sociala, ca 'o contra-forta innascuta ce limiteaza tendinta de expansiune, pulsiunea de agresivitate, dorinta de putere, daca nu este sufocata de forte interne sau externe.' (1918/1957, p. 145) Inainte de 1928 si in ultimii 10 ani ai vietii sale, Adler a vazut sentimentul de comuniune sociala ca pe o functie cognitiva: o aptitudine innascuta care poate fi dezvoltata constient.

Sentimentul de comuniune sociala a devenit astfel un potential sau o aptitudine ce poate fi dezvoltata constient, prin intelegere si antrenarea sinelui de catre ceilalti, bazata pe o directie sociala a cresterii individului. Sentimentul de comuniune sociala poate fi conceput ca referindu-se la diverse atitudini ale individului si la felul in care acesta si le foloseste in lumea sociala. Mai poate fi privit ca un mod de operare cu consecintele, individual si pentru grupul social. Pe langa acestea poate fi conceput ca o cautare a unui viitor mai bun pentru omenire, lume, univers.

Adler (1929) afirma: 'Sentimentul de comuniune sociala nu este innascut, ci este un potential ce trebuie dezvoltat constient.' (p. 31) Mare parte din ceea ce vom scrie in aceasta carte despre consiliere si psihoterapie, educarea copiilor si a parintilor are de-a face cu dezvoltarea constienta a sentimentului de comuniune sociala.

Adler asemana sentimentul de comuniune sociala cu identificarea si empatia, si spunea ca sentimentul de comuniune sociala inseamna 'a vedea cu ochii altuia, a asculta cu urechile altuia, a simti cu inima altuia' (Adler, 1956, p. 135). 'Sentimentul de comuniune sociala este [.] o straduinta spre forma comunala.' (Adler, 1964b, p. 275) Din aceasta se poate deduce ca sentimentul de comuniune sociala este un concept aici-si-acum, care promoveaza conformitatea si apartenenta la un grup social limitat. Adler (1964a) a incercat sa elimine aceasta neintelegere frecventa: 'Nu este vorba de o comunitate sau societate din prezent, sau de forme politice ori religioase. Din contra, telul cel mai potrivit pentru perfectiune trebuie sa fie unul al societatii ideale in omenire, ultima implinire a evolutiei.' (p. 275) Adler (1956) a oferit si o explicatie mai generala, mai abstracta a sentimentului de comuniune sociala: 'Inseamna mai ales interesul in, sau sentimentul pentru, comunitate sub specie aeternitas (sub aspectul eternitatii). Este efortul pentru o comunitate ce trebuie gandita ca eterna, ca si cum omenirea ar fi atins telul perfectiunii.' (p. 142).

Puncte de vedere asupra sentimentului de comuniune sociala

Dreikurs (1953) a confirmat ca sensul larg al sentimentului de comuniune sociala este de a vedea comportamentul prin prizma eternitatii, insa el a subliniat dificultatea cu care oamenii se adapteaza la o situatie sociala schimbatoare, competitiva, non-democratica, impregnata de inegalitate. El afirma ca sentimentul de comuniune sociala 'nu reprezinta doar un sentiment de apartenenta la un anume grup sau clasa de oameni, sau benevolenta fata de intreaga rasa.' (Dreikurs, 1953, pp. 7 - 8) Concepea sentimentul de apartenenta ca parte a celui de comuniune sociala. Astfel, scria ca 'expresia ideala a sentimentului de comuniune sociala este abilitatea de a juca jocul [vietii] cu solicitarile de cooperare existente si de a ajuta grupul de care apartine persoana respectiva in evolutia lui spre o forma perfecta a traiului social.' (p. 8).

Hertha Orgler (1973), accentuand un alt sens al notiunii 'sentiment de comunitate', arata ca 'Adler nu vrea cirezi omenesti, desi i se obiecteaza adesea; nu vrea subordonare oarba, ci coordonare cu ochii (larg) deschisi. Idealul sau nu este sacrificiul de sine, ci auto-dezvoltarea abilitatilor individului pentru binele sau si al omenirii.' (p. 85).

Lewis Way (1962) a interpretat sentimentul de comuniune sociala prin amandoua definitiile, imediata si ideala. Confirmand faptul ca Adler privea cooperarea ca pe cea mai serioasa misiune a psihologiei sale, el scria:

'Cooperarea cu viata inseamna in primul rand relationarea persoanei cu singurul standard gasit pana acum - Comunitatea. (p. 197)

Insa traducerea uzuala in engleza a termenului Gemeinschaftsgef ehl ca 'sentiment social' nu este absolut adevarata pentru sensul dat de Adler. Sentimentul fata de Gemeinschaft este mai larg (generos) decat sugereaza termenul 'societate'. Imbratiseaza sensul de relationare, nu numai cu comunitatea omeneasca, ci cu intreaga viata si astfel este expresia cea mai inalta a conceptului lui Adler de Totalitate. Este sensul sinelui ca parte a unitatii de existenta, spre deosebire de teama de a fi in Univers ca organism singur, ne-relationat. (pp. 201 - 202)

Sentimentul de comuniune sociala este Telul Perfectiunii ideal, telul spre care tind toate regulile si moralele, deoarece [.] comunitatea este grija fundamentala a tuturor.' (p. 203)

Allen (1971) spune ca sentimentul de comuniune sociala:

'implica ceea ce se poate numi 'sinele extins'. O persoana al carui sentiment de sine se extinde peste ego este o persoana ce se simte parte - de ne-rupt - a restului omenirii. Se simte imbogatita de realizarile si bucuriile a cel putin catorva oameni, si care imparte cu ei dureri si suferinte. Pe de alta parte, o lipsa a sentimentului de comuniune sociala poate duce la un 'ego extins'. O asemenea persoana se simte destul de singura; sta ca un razboinic solitar, in apararea propriului prestigiu de atacurile multiforme ce ameninta din fiecare directie. [.] Fara sentiment de comuniune sociala, sau ceea ce Tillich numea 'curajul de a fi parte', trebuie sa ramana mereu in alerta si gata de lupta.

Toti suntem hotarati sa gasim o solutie acestei probleme, a apartenentei

intr-un fel sau altul.' (p. 17)

Heinz Ansbacher (1977) spune succint: '[.] sentimentul de comuniune sociala inseamna de fapt nu numai un interes in altii, dar si un interes in interesul altora.' (p. 57, sublinierea autorului). Kazan (1978) este de parere ca 'Grija (eng. caring), dupa Meyeroff (1971), exprima gama de sensuri implicite si explicite din termenul lui Adler.' (pp. 9 - 10) 'Grija este un proces prin care cineva ajuta pe altcineva sa creasca si sa se actualizeze pe sine. In afara de grija pentru ceilalti, cuiva poate sa-i pese de multe alte lucruri, astfel ajutandu-i sa creasca. Grija ofera sens si ordine vietii. Cand grija cuiva este exhaustiva si inclusiva, exista o stabilitate fundamentala in viata acelei persoane, care are un loc in lume.' (p. 8)

Bickhard si Ford (1976) indica o serie de probleme:

'Stiu ca sentimentul de comuniune sociala implica un potential innascut pentru dezvoltarea capacitatii de cooperare a semenilor, insa nu stiu in ce consta acel potential, capacitate sau dezvoltare. Adler a patruns aceasta si a realizat ca apartenenta sociala necesita propriile prerechizite cognitive si motivationale; ramane ca ceilalti sa specifice aceste prerechizite. [.]

Un alt punct lasat nerezolvat este relatia dintre sentimentul de comuniune sociala si moralitate. O etica a oamenilor trebuie sa se bazeze pe existenta optiunii si libertatii in cadrul naturii umane. Recunoasterea de catre Adler a optiunii este explicita, iar discutia sa despre sentimentul de comuniune sociala constituie o contributie primordiala la intelegerea naturii umane.

Problema relatiei dintre sentimentul de comuniune sociala si rost (eng. meaningfulness) a fost si ea ridicata de Adler. Pare clara participarea puternica a comuniunii umane, a apartenentei, la construirea unei vieti cu rost de catre individ. [.] Structura sensului potential trebuie incadrata cumva de catre natura omeneasca.' (pp. 48 - 49)

O dorinta umana fundamentala este aceea de a apartine. Oricare ar fi baza evolutiva, ca de exemplu necesitatea copilului de a fi ingrijit de mama pentru a supravietui, toti copiii vor sa apartina, sa-si 'gaseasca locul' in familie, la scoala, pe strada - cele trei arene in care se dezvolta de obicei. Cand cresc, vor sa-si gaseasca locul in propriile familii, cu prietenii si la servici. Oamenii sunt cu adevarat creaturi sociale.

Termenul 'a apartine' inseamna acelasi lucru ca si Gemeinschaftsgef ehl la nivelul interpersonal, nu insa la un nivel transcendent, mai general (Nystul, 1976). Apartenenta inseamna a te simti parte din ceva, un element integral, o bucata esentiala a unei societati, fie ca este o fabrica, o unitate militara, o scoala sau o familie. Daca nu esti inauntrul sistemului, esti in afara lui, privind inauntru - si esti singur. Este un sentiment groaznic, o singuratate resimtita ca atare, a non-apartenentei.

Toti vrem sa apartinem, sa ne gasim locul in societate. Parintii intelepti stiu asta si isi ajuta copiii sa se stie iubiti si doriti. Intr-o scoala buna copiii se vor sustine unii pe altii. Problema in orice grup este ca fiecare individ sa se dezvolte cat de mult posibil, fara a genera neplaceri si ranchiuna - astfel incat fiecare persoana sa doreasca extinderea potentialului celorlalti la maximum, fara invidie sau gelozie. Aceasta se implineste cand toate persoanele simt ca apartin pe deplin.

Multi teoreticieni ai biologiei, de la Charles Darwin la Konrad Lorentz, sunt de acord ca evolutia este un proces sinergistic. Multi teoreticieni ai biologiei sunt astfel de aceeasi parere cu

Adler, ca ceva in sensul sentimentului de comuniune sociala face parte din mostenirea evolutiva, straveche a oamenilor. Un sentiment adlerian este descris de Allee (1931):

'Cu dezvoltarea sistemului nervos a devenit posibila o cooperare mai apropiata si sunt afectate numere mai mari. Sunt destule motive pentru a banui ca multe avansuri in evolutie s-au facut mai degraba prin selectia grupurilor ce cooperau, decat prin selectia indivizilor. Aceasta implica faptul ca cele doua mari principii naturale, al luptei pentru existenta si al cooperarii, nu sunt total in opozitie, si fiecare ar fi putut reactiona asupra celuilalt, determinand directia evolutiei animale (p. 361). (Huber, Lomax, Robinson & Huber, 1978, pp. 217 - 218)'

Psihologia individuala sustine nu numai ca oamenii au nevoie de alti oameni, dar si ca au nevoie de a se avea nevoie de ei, de un sentiment de apartenenta. Intr-adevar, absenta acestui sentiment de apartenenta si de a fi dorit este probabil cea mai acuta si devastatoare dintre emotii, de a fi singur, respins, izolat.

Consecintele practice ale sentimentului de comuniune sociala

Daca, asa cum sustin unii etologi, oamenii sunt fundamental ostili si agresivi, ne putem astepta ca oamenii sa se lupte la nesfarsit. Nu pot exista decat perioade temporare de pace, din moment ce starea naturala a omenirii este razboiul. Dar daca Adler are dreptate cand presupune sentimentul de comuniune sociala ca baza a naturii umane, atunci putem face urmatoarea afirmatie.

Razboaiele (si alte conflicte de grup) sunt o functie a dorintei oamenilor de a-si proteja propriul grup de pericolul agresiunii altor grupuri. In consecinta, subiectiv, majoritatea celor in razboi nu sunt ofensivi ci, mai degraba, defensivi. Nu vor sa atace, doar sa se apere. Razboiul, paradoxal, este fundamental o tentativa de dragoste, nu de ura. Dragostea pentru familie, pentru tara, in loc de ura fata de inamic, este motivatia! Oamenii care exprima ura cer razbunare pentru relele altora (reale sau imaginare). Analogia cu un caine care ataca intrusul se potriveste. Postasul soseste la destinatar si este atacat de cainele acestuia din urma. Din punctul de vedere al postasului, cainele il asalteaza si este feroce. Cu toate acestea, din punctul de vedere al cainelui, el doar isi apara teritoriul de un intrus, si el se simte agresat. Avem aici un exemplu excelent de ignoranta multipla: si cainele si postasul il vede pe celalalt ca pe un agresor. Daca postasul ii da un sut cainelui, atunci ipoteza cainelui este confirmata, iar in cazul in care cainele musca postasul, ipoteza postasului se confirma: celalalt este periculos, agresiv si ostil.

Este posibil ca oamenii sa traiasca in pace daca, intr-adevar, asa cum sustin psihologii individuali, oamenii efectiv au nevoia de a apartine. Raspunsul pare a fi largirea si cresterea perceptiei noastre despre 'familie', pentru a include intreaga omenire.

Alienarea si anomia sunt probleme majore ale societatii noastre. Anomia se refera la o societate ai carei indivizi nu au aceleasi valori, idei sau idealuri - fiecare individ 'isi vede de treaba lui' - separat unii de altii.

Aceeasi situatie apare uneori in familii. Unele familii sunt organizate flasc, formate din oameni care doar traiesc sub acelasi acoperis. Bineinteles ca unele familii se apropie de idealul relatiilor calde si prietenoase.

Oamenii pot chiar sa se alieneze de ei insisi. Este vorba de un prejudicidu despre ei insisi. Adesea oamenii ajung sa nu se placa pe sine, daca sunt criticati constant. Parintii cu asteptari prea mari tind sa aibe copii ce devin alienati-de-sine. Grupuri de indivizi care sunt acuzate si defaimate social, precum negrii sudici dinaintea celui de-al II-lea Razboi Mondial, este probabil sa aibe un sentiment comun de inferioritate, fiecare persoana simtind ca nu este indeajuns de buna. Aceasta tinde sa genereze sentimente de inadecvare si izolare, ducand la o alienare de sine. Alcoolici, homosexuali, dependenti de droguri au de asemenea, frecvent, sentimente de alienare de sine.

Foarte ingrijoratori sunt tinerii care se simt buni de nimic, acceptand criticile parintilor ca pe o predica. De multe ori este mai sanatos pentru ei sa formeze legaturi cu alti tineri, pentru a avea ceva in comun. Frecvent aceasta devine un fel de grup clandestin, subteran, din moment ce toate fortele controlate de adulti - scoli, biserici, ziare, radio si televiziune - bat toba cu acelasi mesaj, al tinerilor deficienti.

Ar trebui sa fie evident, din cele de pana acum, ca alienarea este partea opusa a sentimentului de comuniune sociala. O persoana care se simte parte a societatii, care vede societatea ca acceptand, are Gemeinschaftsgef hl, antiteza alienarii.

Consilierea adleriana a familiei favorizeaza comportamente si concepte care ii fac pe copii sa se simta doriti si ca apartin, nu 'bun' sau 'rau'; scolile adleriene evita dihotomizarea copiilor in 'destept' si 'prost'; terapia adleriana incearca sa-i invete pe oameni cum sa se accepte pe sine, cu slabiciuni si fragilitati. Toate aceste eforturi sunt directionate spre generarea sentimentului de comuniune sociala si indepartarea de alienare.

Indivizii au nevoie de un sentiment de apartenenta la un grup identificabil. Fie un grup cu care sunt mereu in contact, fie un grup la care se simt afiliati printr-o ideologie comuna, insa trebuie sa existe un asemenea grup. Din experienta noastra, persoanele care profeseaza sentimentul de comuniune sociala la nivelul transcendent al intregii omeniri, dar care nu au sentimente de apartenenta la grup, exprima de fapt straduinte grandioase pentru superioritate personala. Am vazut acest fenomen in special la cate un student post-universitar izolat, studiind o cultura straina. Este ca si cum el sau ea ar spune: 'Cand o sa stiu totul despre limba si/sau cultura asta, voi fi acceptat(a) si atunci ii voi apartine.'

Thomas Szasz (1961) considera 'boala mentala' un mit. Daca este reala sau nu, depinde de definire. Din punct de vedere adlerian, fiecare individ este privit ca angajat in procesul acomodarii la viata, adaptarii la alti oameni, gasirii unui loc in societate, implinirii potentialurilor - cu alte cuvinte, atingerea telurilor. Unii indivizi pornesc pe directii nefolositoare, precum delicventa sau nebunia, care sunt moduri gresite de a obtine sentimente de superioritate sau de a evita sentimente de inferioritate. In consecinta, asemenea oameni neadaptati sunt vazuti de adlerieni ca gresind, nu ca bolnavi.

Psihiatrii conventionali vad asa-numitul schizofren ca bolnav. Unii adlerieni refuza sa ia aceasta pozitie. Poate ca exponentul cel mai evident al aplicarii gandirii adleriene la schizofreni este Joshua Bierer (1951, 1955;

Oamenii si animalele sunt in acelasi timp cooperativi si competitivi. Intrebarea este care este modul de trai mai bun? Este o intrebare filosofica, la care adlerienii raspund simplu: cooperare. Noi credem ca asistenta reciproca, a lucra armonios impreuna este raspunsul final, pentru ca fundamental suntem creaturi sociale si numai intr-o societate cu adevarat cooperativa putem gasi pace si implinire.

Aceasta nu inseamna ca oamenii nu ar trebui sa realizeze cat pot ei de mult. Un copil care isi da toata silinta la scoala, tanarul care trece la o cariera profesionista, manufacturierul care incearca sa se imbogateasca - fiecare dintre cei ce lucreaza in cadrul legii contribuie la commonwealth. Nu exista conflict intre persoana care ascede spre tot ce este capabila si cooperarea cu lumea. Astfel, daca noi, acum, lucrand la aceasta carte, producem un volum care va fi bine primit si vandut, o sa imbogatim simultan si pe noi si lumea. In timp ce suntem in competitie, intr-un fel, cu fiecare carte din psihologie si mai exact cu cartile din psihologia adleriana, putem largi vanzarile cartilor similare. Speram, de exemplu, ca excelent editatele carti de Ansbacher, din care ne-am luat o mare parte a materialului primar, cat si lucrarile originale ale lui Alfred Adler, in care am cautat concepte suport, sa se bucure de atentie in continuare, ca rezultat al succesului acestei carti.

Cooperarea si competitia sunt pozitii interesante; si nu intotdeauna in conflict. Astfel, in jocul de tenis fiecare parte incearca sa castige (competitie) si totusi fiecare coopereaza (fiind de acord a juca, a avea aceleasi reguli, si asa mai departe). Chiar si in lupte exista un fel de cooperare. Cand vezi doi copii certandu-se, poti sa te gandesti ca sunt numai in competitie, insa daca te gandesti mai bine, adesea ei coopereaza, fiecare luptandu-se in cadrul acelorasi reguli pentru suprematie. Cooperarea exista la baza oricarui progres, si chiar a competitiei folositoare.