Serviciile sociale

Probleme, riscuri si solutii privind locuintele si locuirea

In intervalul 1971-1982 s-au construit circa 160.000 locuinte/an, iar in inter­valul 1980-1989 circa 128.000 locuinte/an. 90% din locuintele construite in acest interval au fost finantate din fonduri publice.

Dupa 1990 numarul locuintelor nou construite a scazut foarte mult ca si stocul locuintelor publice care a ajuns sub 2% din totalul fondului de locuinte.

In intervalul 1990-2007 fondurile publice destinate constructiei de noi locuinte au fost orientate cvasitotalitar catre mediul urban unde au fost construite 93,7% din aceste locuinte. Putin peste 50% din locuintele construite in acest interval se afla in mediul rural.

In Romania in ultimii 18 ani, s-au construit in medie anual doar 1,46 locuinte/1000 locuitori, inregistrand cel mai scazut ritm de constructie din zona fostelor tari socialiste din Europa Centrala si de Est, cu exceptia Bulgariei.

Constructia de locuinte prin ANL nu a imbunatatit semnificativ situatia accesului la locuire pentru grupurile/familiile vulnerabile. Totusi, ANL a construit in medie in perioada 2001-2007 doar 1,03 locuinte/1000 locuitori.

Investitiile bugetare in locuire ca procent din PIB au fost extrem de reduse dupa 1989. Din bugetul de stat s-au alocat doar 0,2% din PIB pentru "servicii pu­blice, locuinte, mediu, ape" unde cheltuielile pentru locuire sunt marginale.

Locuintele sunt in mare parte vechi si de proasta calitate. Din stocul de lo­cuinte 51,7% sunt construite inainte de 1970 si 24,8% sunt construite din chirpici.

Doar putin peste jumatate dintre locuintele construite intre 1990-2002 sunt racordate la reteaua de apa potabila, cca. 45% sunt racordate la canalizare, o treime sunt incalzite utilizand centrala termica, si 97% sunt racordate la reteaua de energie electrica.

Stocul de locuinte sociale a scazut la aproximativ 200.000 unitati repre­zentand doar 2% din total, accesul grupurilor vulnerabile la o locuinta fiind astfel extrem de dificil.

Accesul tinerilor la o locuinta a devenit extrem de dificil, in special in spa­tiul urban. Cei ce nu pot accesa creditele ipotecare de la banci ar trebui sa eco­no­miseasca peste 30 ani ca sa poata cumpara un apartament de doua camere.

Datele statistice arata ca mare parte din populatia de romi traieste in conditii de locuire mizere, ce perturba si alte aspecte importante ale vietii lor cotidiene (educatia si sanatatea in mod special).

Datele BIR (2006) arata ca 28,9% din romi au o densitate de locuire de peste 3 persoane/camera si 12,6 m²/ persoana, comparativ cu cei de alta etnie unde ponderea este de doar 3,7% si suprafata medie/persoana este de 22,3 m².

In 1998 cca. 24,5% dintre gospodariile romilor ce locuiau la "casa la curte - proprietate" nu aveau acte de proprietate asupra terenului/locuintei.

In 2006 studiile aratau ca 2/3 dintre romi traiau in locuinte "noi", construite dupa 1990; Acestea sunt, insa, construite predominant din chirpici (43,2% din total in anul 2006).

In ultimii 20 de ani problemele de locuire s-au acutizat pe fondul caderii eco­nomice. Dupa 1989 numarul absolut al locuintelor nou-construite a scazut constant, abia in 2007 numarul acestora apropiindu-se de valoarea inre­gistrata in 1989.

In intervalul 1990-2007 fondurile publice destinate constructiei de noi locuinte au fost orientate cvasitotalitar catre mediul urban unde au fost con­struite 93,7% din aceste locuinte.

In mediul urban 9 din 10 locuinte sunt aprovizionate cu apa in interiorul locuintei, in timp ce in mediul rural doar 2 locuinte din 10.

Ponderea in PIB a cheltuielilor sociale pentru locuinta si locuire este de 3 ori mai mica in Romania decat ponderea medie in tarile UE.

Constructia de locuinte sociale a fost complet insuficienta: in intervalul 1998-2007 s-au construit doar aproximativ 22.500 locuinte sociale, la o nevoie estimata de specialisti (pentru anul 1996) la aproximativ 1 milion de locuinte.

Surse non-guvernamentale arata ca in 2004 numarul persoanelor fara adapost care traiau in strada sau in adaposturi specializate era estimat la 11.000 -14.000 persoane, cifra care s-a mentinut si in 2007.

Cauzele cele mai frecvente care le-au determinat pe cele mai multe per­soane fara adapost sa ajunga in strada au fost: evacuarea fortata (din case natio­nalizate, neplata cheltuielilor de intretinere/a utilitatilor publice), escro­carea, saracia, vanzare iresponsabila a locuintei, boala psihica, separarea/divortul.

Serviciile specifice de care au nevoie persoanele fara adapost sunt putine si subdezvoltate, atat in sectorul public cat si in cel ONG. Una dintre cauze este faptul ca autoritatile locale se tem ca dezvoltarea acestor servicii ar putea atrage si persoane fara adapost din alte zone/localitati.

Recomandari

Masurile prioritare in domeniul locuintei si locuirii trebuie grupate intr-o stra­tegie nationala privind accesul la locuinte si conditii de locuire de calitate. Aceasta trebuie centrata pe urmatoarele obiective prioritare:

Cresterea cheltuielilor publice pentru locuinte si locuire si centrarea lor pe constructia de locuinte sociale si nu doar pe subventia utilitatilor pentru populatia saraca.

Cresterea accesului la utilitati (apa curenta, canalizare) a populatiei sarace, in special din mediul rural.

a)     Cresterea numarului de localitati si cartiere cu acces la utilitati

b)     Lansarea unui program de micro-credite (pana la 10.000 RON) pentru imbunatatirea primara a conditiilor de locuire si in special pentru accesul la apa curenta, canalizare.

Cresterea accesului la locuinte decente a grupurilor vulnerabile (tinerii, familiile cu copii, romii) prin:

a)     Regandirea sistemului de constructie de locuinte pentru tineri si alte grupuri vulnerabile intreg sistemul fiind gestionat prin intermediul unei agentii publice (cum este ANL) care sa se ocupe de toate pro­gramele de constructie de locuinte) inclusiv cele cu adevarat "sociale".

b)     Regandirea sistemului de repartizare a locuintelor si un control mai strict asupra APL-urilor asupra carora, in multe situatii, a planat suspiciunea ca au repartizat aceste locuinte pe criterii clientelare, unor familii non-eligibile.

c)     Stimularea constructorilor privati de a construi si locuinte sociale prin acordarea unor facilitati fiscale (reduceri de impozit etc.)

Evitarea segregarii rezidentiale prin plasarea romilor in zone com­pacte/periferice.

Crearea unei retele nationale de adaposturi pentru persoanele fara ada­post si dezvoltarea serviciilor adresate acestora.

Serviciile de asistenta sociala

In procesul de descentralizare a sistemului de asistenta sociala se con­stata o concentrare a serviciilor si institutiilor la nivel judetean, departe de bene­ficiari si de problemele reale ale comunitatilor locale, in special ale celor din mediul rural. Comunitatile din mediul rural nu au suficiente resurse pentru dez­voltarea unui minimum de servicii sociale comunitare (centre de consiliere si sprijin pentru parinti si copii, grupuri de suport, educatie parentala, servicii la domiciliu etc.).

Procesul de descentralizare a serviciilor de asistenta sociala a copilului in situatii de risc este blocat la nivel judetean, fiind axat in principal pe dezvoltarea si diversificarea serviciilor specializate de protectie, concomitent cu mentinerea in administrare a serviciilor de prevenire.

Consiliile comunitare consultative au fost infiintate in 56% dintre comune, dar in cele mai multe dintre cazuri ele sunt existente doar pe hartie. Desi ar putea avea un rol important in rezolvarea unor probleme la nivelul comunitatii (precum prevenirea si combaterea violentei in familie, exploatarii prin munca a copiilor etc.) aceste consilii nu sunt sprijinite suficient nici acolo unde au fost infiintate, fiind lipsite de metodologii si proceduri de lucru.

In mediul urban, o buna parte dintre localitatile urbane au infiintate servicii publice de asistenta sociala (SPAS-uri) dar, in mediul rural asemenea servicii func­tio­neaza in putine localitati (14% dintre comune in 2007). Procesul de infiin­tare a serviciilor publice de asistenta sociala este lent pentru ca nu a fost sustinut institutional si financiar.

In mediul rural, resursele umane implicate in serviciile de prevenire se carac­terizeaza printr-un nivel scazut de pregatire superioara de specialitate (73% dintre angajati nu au studii superioare de asistenta sociala). Lipsa personalului calificat face ca asistenta sociala sa se rezume la identificarea cazurilor, mai ales a celor de criza, si sesizarea DGASPC pentru a se lua o hotarare in ceea ce priveste asigurarea formei de protectie.

Propunere: Dezvoltarea unui program national de formare prin comanda guvernamentala

Pentru dezvoltarea resurselor umane din domeniul serviciilor de asistenta sociala este necesara dezvoltarea unor programe nationale de formare si profe­sionalizare la nivel judetean si local. Aceste programe pot fi finantate atat prin programe de interes national, cat si prin introducerea obligativitatii includerii in bugetele DGASPC si ale primariilor a resurselor financiare necesare.

Asistenta medicala comunitara reprezinta o retea cu un mare potential in spri­­jinirea serviciilor de prevenire a separarii copilului de familia sa, de prevenire a abuzului, a neglijarii si exploatarii copilului, precum si in asigurarea serviciilor des­­tinate persoanelor cu dizabilitati si persoanelor varstnice. Colaborarea ser­viciilor medicale cu cele de asistenta sociala trebuie incurajata mai ales in mediul rural.

Lipsa unei strategii referitoare la dezvoltarea unui sistem national coe­rent de institutii si servicii de asistenta sociala va conduce la amplificarea pro­­­blemelor sociale existente precum si la aparitia in mai multe comunitati a unor probleme sociale "noi" pentru societatea romaneasca, precum traficul de fiinte umane, consumul de droguri ilegale si maladia HIV/SIDA. Pe termen lung pro­blemele persoanelor varstnice din mediul rural vor depasi ca importanta pro­ble­mele copiilor care sunt preponderente in prezent si se vor acutiza, nece­sitand ser­vicii de asistenta sociala specializate pentru a fi tinute sub control.

Propunere

Este imperativa introducerea unui sistem de servicii de servicii de asis­­tenta sociala primara cu scop de prevenire a aparitiei si agravarii cazu­rilor sociale inca de la nivel local. In acest sens, este necesara o com­po­nenta a sistemului de descentralizare financiara care sa faciliteze acest proces si ela­borarea unei metodologii capabila sa sustina contractarea servi­ciilor so­ciale si dez­voltarea parteneriatului public-privat, acompaniate de evaluari anuale ale rezultatelor si impactului serviciilor oferite beneficiarilor care sa se faca de la nivel judetean si/sau national.

In Directiile Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului (DGASPC) exista viziuni, interpretari si practici diferite in ceea ce priveste servi­ciile sociale si rolurile institutionale. Exista inca o tendinta de concentrare a poli­ticilor publice judetene pe problemele copiilor aflati in sistemul de protectie si ne­gli­jarea celorlalte probleme legate de respectarea drepturilor copilului de la nivelul intregului judet. Organigramele DGASPC pastreaza inca responsabilitati pri­vind organizarea serviciilor de prevenire, de combatere a saraciei, fara ca in­stru­­mentele actuale sa produca rezultate semnificative. Putine dintre DGASPC-uri au dezvoltat servicii destinate sprijinirii autoritatilor locale in organizarea propriilor servicii comunitare, in oferirea de suport tehnic pentru elaborarea si acce­sarea fondurilor europene si monitorizarea respectarii drepturilor copilului, in dez­voltarea managementului de caz etc.

Recomandare:

Consideram necesara elaborarea unei organigrame cadru la nivelul ANPDC care sa structureze, sa eficientizeze activitatea DGASPC, care sa incu­rajeze in mod real dezvoltarea serviciilor de prevenire de la nivel local si sa inglo­beze departamentul managementului de caz in structura organizatorica. Aceasta masura ar conduce la o strategie unitara de organizare coerenta si con­ver­genta a tuturor serviciilor sociale, medicale si educationale in proximitatea copilului. Totodata, modificarile de structuri organizationale trebuie acompaniate de pregatirea personalului si de alinierea salariilor asistentilor sociali din do­meniul protectiei copilului cu cele similare din alte domenii (justitie, peniten­ciare, sanatate, educatie etc.).

In conditiile in care serviciile oferite in centrele de zi sunt relativ cos­tisitoare pentru o comunitate rurala si tinand cont de numarul redus de copii care pot beneficia de aceste servicii, centrele de consiliere si sprijin pentru parinti reprezinta o alternativa viabila, realizabila si sustenabila pe termen lung, deoarece costurile sunt incomparabil mai mici decat cele aferente unui centru de zi.

Recomandare:

Infiintarea cu prioritate si dezvoltarea unor centre comunitare de con­­siliere si sprijin pentru parinti, acompaniate de pregatirea personalului in ceea ce priveste utilizarea consilierii si tehnicii grupurilor de suport ca forme de interventie, pregatirea unor persoane din comunitate in domeniul educatiei parentale. Aceasta este una dintre cele mai viabile alternative la centrele de zi din comunitati ce va contribui intr-o masura mai mare la prevenirea separarii co­pilului de familia sa.

Serviciile de sanatate

Efortul public pentru servicii de sanatate este foarte scazut comparativ cu cel din celelalte tari membre UE. Astfel, cheltuielile totale cu sanatatea raportate la PIB (5,5% in 2008) ne plaseaza pe ultimul loc in UE (Franta ar avea in 2008 cheltuieli pentru sanatate de 11% din PIB). Romania este ultima clasata si in functie de cheltuielile publice per capita cu sanatatea, suma reprezentand aprox.  38% din cea alocata de Ungaria, de exemplu.

Romania are si cea mai scazuta densitate a medicilor din Uniunea Europeana conform statisticilor.

Decalajul intre regiuni si intre rural si urban in dotarea cu infrastructura si personal medico-farmaceutic este urias si creeaza grave inegalitati in accesul la servicii de sanatate. In zona urbana se afla 88,8% din totalul spitalelor, 91,7% din totalul cabinetelor de medicina generala, 92,3% dintre centrele de diagnostic si tratament, 98,1% din cabinetele de specialitate si 79,5% din totalul farmaciilor. Unitatile sanitare din urban concentreaza 88,6% din totalul medicilor, 87,3% din stomatologi, 88,5% din farmacisti si 89,8% din personalul sanitar mediu (INS, 2007b: IV-VII).

Potrivit studiilor, accesul la o unitate sanitara se realizeaza cu dificultati pentru 41,7% dintre repondentii din rural si pentru 19% dintre cei din urban.

Propunere

Un program national de asigurare a accesului la servicii minimale de sanatate si la farmacii si medicamente in mediul rural este prioritar.

Existenta a trei fonduri/case de servicii de sanatate la nivel national si a 41 de case judetene creste costurile de administrare si accentueaza inegalitatile, atat in plan teritorial cat si intre categorii ocupationale. Un sistem care este principial unitar si nediscriminatoriu la nivel declarativ permite in fapt existenta unor conditii speciale, a privilegiilor.

Propunere

Reorganizarea sistemului de asigurari pentru a limita fragmentarea excesiva din prezent si pentru a asigura drepturi egale la efort contributoriu similar pentru toti asiguratii din sistem. La fel cum trebuie sa avem o singura lege a salarizarii bugetarilor si un sistem de pensii unitar trebuie sa avem o singura casa de asigurari de sanatate, cu conditii egale de acces.

Romania are conditia de eligibilitate pentru asigurarile de sanatate cea mai restrictiva din UE: cinci ani de perioada minima de contributie. Reducerea la 6 luni, operata in 2007, se aplica numai celor nou intrati in sistem si persoanelor care pot demonstra insuficienta veniturilor.

Propunere:

In conditiile unei nevoi ridicate de asistenta medicala (comparativ cu media UE) este necesara reducerea perioadei minime de contributie de la 5 ani (cea mai restrictiva din UE) la maximum 1 an pentru a reduce riscul excluderii sau pierderii calitatii de asigurat. Riscul este crescut pentru somerii de lunga durata, ex-beneficiarii VMG, agricultorii, lucratorii pe cont propriu.

De asemenea, completarea pachetului de baza, in primul rand prin inclu­derea partiala a asistentei stomatologice, cu o eventuala co-plata pentru unele servicii este esentiala. Fara aceasta masura accesul celor saraci la servicii de stomatologie este imposibil.

Cresterea accesului grupurilor vulnerabile trebuie insotita de cresterea cali­tatii serviciilor si a accesului la servicii suplimentare pentru cetatenii cu venituri ridicate.

Propunere

Introducerea unor asigurari private de tip complementar, pentru servicii neacoperite sau acoperite incomplet de asigurarile publice. Asemenea programe leaga mai strans calitatea serviciilor de nivelul de venit, deci sunt necesare masuri corective pentru a nu accentua inegalitatea accesului la asistenta medicala.

Actuala separare dintre furnizorii privati si cei publici este contrapro­ductiva pentru utilizatori. Ea permite medicilor cu practica in ambele sectoare sa reduca serviciile acordate pacientului in sistemul public sugerandu-i sa mearga la propriul cabinet privat. Competitia dintre cele doua sectoare pentru fondurile publice poate conduce la cresterea calitatii serviciilor si la controlul costurilor, cu efecte benefice pentru pacient.

Propunere

Extinderea contractarii serviciilor medicale private de specialitate si sto­ma­tologice de catre casele de asigurari.

Serviciile de educatie

Raportul Comisiei Prezidentiale pentru analiza si elaborarea politicilor din do­meniile educatiei si cercetarii (2008) analizeaza in extenso dificultatile invata­mantului romanesc la nivelul performantei sale si a cadrelor institutionale. Fara a neglija aceste aspecte, ne concentram atentia asupra problemelor sistemului de inva­tamant care genereaza sau adancesc inegalitatile in ceea ce priveste acce­sul si participarea, calitatea educatiei si egalitatea de sanse si asupra meca­nismelor interne specifice sistemului educational care conduc catre astfel de dis­functionalitati.

Riscurile sociale asociate educatiei romanesti sunt legate in principal de performanta scazuta a acesteia, atestata de rezultatele slabe obtinute la testarile internationale pentru invatamantul preuniversitar si de absenta universitatilor din Romania din topul mondial al primelor 500 de astfel de institutii.

Tarile mai putin dezvoltate economic si cu o populatie cu un nivel de instructie scolara mai redus tind sa aiba rezultate mai slabe in testele care eva­lueaza performanta sistemelor educationale. Romania este o astfel de tara, mai saraca decat majoritatea tarilor europene, mai putin dezvoltata economic, cu o populatie mai slab instruita scolar.

Inegalitatile relevate de testele internationale pentru intreaga masa de elevi nu sunt mari. In schimb, comparatiile urban-rural in ce priveste performanta la tezele nationale sunt net defavorabile ruralului (vezi Raportul extins, CNCEIP, 2008a, b si c).

Indicatorii releva un invatamant preuniversitar putin performant, cu precadere la nivelul marii mase a elevilor. In plus, mitul elitelor inalt performante, poate fi in cel mai bun caz restrans la o patura extrem de subtire de elevi, cu o pro­­ba­bilitate extrem de ridicata de a emigra imediat dupa incheierea studiilor liceale si nereprezentativa pentru ansamblul invatamantului romanesc.

Se adauga deficiente importante legate de suspiciunile de coruptie la exa­menele nationale, fie ca este vorba de tezele nationale, fie ca este vorba de cele de bacalaureat. Rezultatele adesea contradictorii ale acestora, includ cres­teri sau modificari substantiale ale ratelor de promovabilitate de la un an la altul, fie la nivel de localitate, judet sau unitate scolara, greu de explicat prin factori ce nu iau in calcul posibila fraudare.

Participarea la invatamantul prescolar este similara altor tari europene. Exista insa grupuri care prezinta deficite cronice de participare: copii din loca­li­tatile rurale izolate, copii proveniti din comunitati de romi si copii cu cerinte educa­tionale speciale (CES). Acest fapt accentueaza inegalitatile existente. Ratele brute de par­ticipare la invatamantul primar si gimnazial plaseaza Romania la un nivel com­parabil cu media europeana, iar cele pentru invatamantul liceal si profesional au avut o tendinta generala de crestere. Exista insa un decalaj can­titativ si calitativ intre rural si urban: absolventii de gimnaziu din mediul urban urmeaza in masura mult mai mare ruta academica, pe cand cei din rural se inscriu mai des pe ruta profesionala. Abandonul pe fiecare nivel in parte este unul scazut, insa pe ansamblul ciclurilor de invatamant devine important, fiind prin­tre cele mai ridicate din UE. Ratele de participare la invatamantul superior indica in continuare inegalitati extrem de mari determinate de provenienta sociala.

Masificarea invatamantului superior reduce decalajele cantitative urban-rural sau fata de grupuri precum tinerii proveniti din familii foarte sarace si din comunitatile de romi, insa le transforma in decalaje calitative: elevii din medii defavorizate tind sa acceseze facultati si specializari cu un prestigiu mai redus si care asigura o integrare mai slaba pe piata muncii si in societate.

Problemele sistemului de invatamant tind sa aiba un efect negativ mult mai puternic asupra rezultatelor scolare ale elevilor provenind din fa­mi­lii sarace, elevilor romi, celor cu cerinte educationale speciale sau ale celor infectati cu HIV. Acestia sunt de multe ori marginalizati, segregati si uneori chiar exclusi in scoli din Romania.

La nivelul scolilor exista inca bariere fizice pentru participarea scolara a copiilor cu dizabilitati. In ciuda legislatiei care obliga la adaptarea cladirilor pu­blice pentru a permite accesul persoanelor cu dizabilitati, exista inca dificultati de fond in scoli mai ales din orase mici si din mediul rural. Rampa de la intrarea in scoala este insuficienta pentru a asigura participarea efectiva, accesul la nivele superioare fiind inca limitat, iar grupurile sanitare neadaptate persoanelor in scaun cu rotile.

Exista de asemenea bariere fizice pentru participarea la educatie a copiilor din sate sau localitati izolate, transportul scolar, atunci cand este asi­gurat, fiind dependent de vreme si de starea drumurilor.

Numarul mic de locuri care exista in gradinite fata de nevoi/cerere este cauza pentru care un mare numar de copii apartinand grupurilor vulnerabile nu beneficiaza de un serviciu care ar putea juca un rol semnificativ in cresterea sanselor de integrare scolara cu succes a acestora.

Date privind participarea la invatamantul obligatoriu al copiilor apartinand unor grupuri dezavantajate sunt deosebit de ingrijoratoare.

doar 28% din cei aproximativ 52.000 copii cu dizabilitati primeau "o forma de educatie", conform unui studii la nivelul anului 2005

41%, respectiv 1,536 dintre cei 3,711 copii infectati cu HIV nu partici­pasera la nici un fel de forma de educatie in 2004

conform Recensamantului din 2002, doar 21% dintre copiii romi de varsta 15-18 ani erau inca elevi (18% dintre fete si 24% dintre baieti), comparativ cu 75% dintre elevii de alte etnii

aproximativ 31% dintre copiii romi prescolari merg la gradinita, comparativ cu 70% dintre copiii de alte etnii.

Un caz special de neparticipare la educatie este cel al copiilor romi din comunitati traditionale si mai ales al fetelor rome.

Scolile nu sunt suficient pregatite sa inteleaga, sa accepte si sa pro­mo­veze diversitatea, fiind prea putin deschise pentru a valorifica specificul cultural al unor grupuri minoritare sau pentru a se adapta acestui specific si a facilita si in acest fel participarea scolara a copiilor apartinand acestor grupuri.

Recomandari

Evaluarea calitatii sistemului educational trebuie pusa la baza schemelor de finantare. Performanta trebuie insa evaluata diferentiat, plecand de la situatia specifica a comunitatilor in care actioneaza fiecare unitate scolara in parte.

Este utila concentrarea pe atragerea in sistemul de educatie pre­scolara a celor aproximativ o zecime dintre copiii de varsta prescolara care ra­man momentan in afara acestuia. Alaturi de intarirea colaborarii dintre scoala si asistentii sociali si mediatorii scolari, mai multe tipuri de programe pot con­tribui la aceasta. Intre ele se numara extinderea retelei de gradinite publice, eventuala subventionare a copiilor ce se inscriu in gradinite, prin vouchere pe care acestia le pot folosi la inscrierea in orice forma acreditata de invatamant prescolar.

Propuneri prioritare pentru reducerea riscurilor sociale privind educatia:

- Dezvoltarea unor unitati scolare integrate care sa deserveasca micro­regiuni rurale prin asigurarea transportului pentru prescolari si scolari, in­clusiv la nivel secundar superior.

- Dezvoltarea (cu prioritate in scoli din comunitati dezavantajate) unor pro­grame nationale de servicii educationale secundare (de tip after-school, con­siliere si recuperare scolara a elevilor cu risc de abandon) si angajarea de consilieri scolari, asistenti sociali si mediatori scolari pentru sustinerea copiilor din familii aflate in situatii de risc.

- Cresterea capacitatii institutionale in vederea scaderii varstei obligatorii pen­tru a urma gradinita la 4 ani ( 5 ani intr-o prima etapa) astfel incat sa se asigure frecventarea grupei pregatitoare inainte de varsta de 6 ani pentru toti copiii. Astfel, se va asigura participarea scolara de la 6 ani, educatia la varste cat mai mici contribuind semnificativ la reducerea impactului facto­rilor socio-eco­nomici defavorizanti asupra evolutiei scolare si profesionale ulterioare.

Alte recomandari

Micsorarea normei de predare si implicarea personalului didactic in servicii educationale secundare (recuperare scolara, activitati de tip after-school, pro­grame educationale la nivel de comunitate etc.) oferite de unitatea scolara. In acelasi timp, este necesara o interdictie explicita, prin lege, pentru per­sonalul didactic de a desfasura activitati de tip after-school sau meditatii cu elevi proprii, in afara unitatii scolare in cauza. O astfel de masura poate deter­mina o reducere a inegalitatilor de tratament existente intre elevii din aceeasi clasa in relatia lor cu cadrele didactice. Implementarea unui curricu­lum centrat pe com­pe­tentele necesare dezvoltarii personale si economiei cu­noasterii si adaptat mai bine la realitatile sociale si la cerintele anga­jatorilor.

Curriculum scolar trebuie sa puna intr-o mult mai mare masura accent pe dez­­voltarea unor competente cheie si mult mai putin pe transmiterea de infor­matii sau incarcarea elevilor cu sarcini repetitive, care nu contribuie la dez­voltarea unei gandiri critice si creative.

Trebuie evitata de asemenea utilizarea excesiva a unor auxiliare didac­tice/caiete speciale, pe care copii din medii dezavantajate nu si le pot permite.

Utilizarea curenta a computerului si accesul la internet ca resursa di­dactica in scoala sunt solutia pentru evitarea adancirii decalajelor existente datorita resurselor limitate pe care copiii le au in familiile sarace sau cu nivel redus de educatie.

Trebuie cautate mijloace de atestare a competentelor dobandite in afara scolii. Este necesara sustinerea si extinderea programelor de tip "a doua sansa" prin implicarea asistentilor sociali si a mediatorilor scolari.