Sociologie - teme

1.1Sociologie:- disciplina sociala stiintifica ce se refera la societatea umana in ansamblu si in diversitatea ei concreta, de manifestarile ei concrete;Exista discipline nestiintifice: religia, filosofia (se bazeaza pe alt sistem de cercetare, de intelegere, pe alt limbaj decat cel stiintific) - imbina elementul empiric (datele concrete din realitate, de exemplu: cati participanti la evenimentul x) cu cel theoretic - cerceteaza relatiile sociale in dinamica si unitatea lor, reflectate in actiunea reciproca a elementelor componente din sistemul social Relatiile sociale: - dintre indivizi - dintre Divinitate si uman - dintre individ si grupul caruia ii apartine - dintre grupuri, etc. Nu pot fi analizate ca niste obiecte, nu au materialitate aceste relatii. Sunt studiate prin reactia unui grup social la evenimente. Sunt reflectate in actiunea reciproca a componentilor din societate. - incearca sa descifreze mecanismele care reglementeaza viata colectivitatilor umane si a grupurilor sociale inradacinate in istorie (cu o anumita durata adica). Ea pleaca de la analiza relatiilor si interdependentelor dintre colectivitatile umane, dintre grupurile sociale, dintre acestea si societate in ansamblu. - poate fi considerata un demers stiintific (o cercetare) al comportamentelor umane modelate si socialmente acceptate, adica al comportamentelor sociale. Un comportament modelat este un comportament social. Omul, dpdv al sociologiei, este nucleul dinamizator al societatii, este individualitatea care interactioneaza in mod complex cu societatea, este fiinta relationala in sensul sau cel mai cuprinzator. Societatea este interpretata de omul ca rezultat (detinator al unui anumit ansamblu de relatii sociale). ?? Asadar, omul si comportamentul sau social intra in sfera de definire a sociologiei. Societatea, pentru a-si mentine echilibrul, exercita asupra indivizilor un control care se reflecta in caracterul motivat al actiunilor si atitudinilor umane normale, distincte de cele deviante. -- atitudini normale: cele modelate; -- atitudini deviante: comportamente care nu intra in sfera modelarii sociale si marginalizeaza individul; Trebuintele, nevoile, interesele, aspiratiile, idealurile, dorintele sunt mobiluri ce mediaza conduita umana. Ele atrag atentia asupra caracterului social al comportamentelor umane si dezvaluie reteaua foarte deasa de fapte, procese, evenimente, relatii, valori care stau la baza motivatiei comportamentale.

1.2Obiectul sociologiei contine urmatoarele 4 elemente: a) o componenta schematica, formala, abstracta, teoretica, referitoare la structura sociala; Nu se poate analiza nimic daca nu exista o viziune de ansamblu asupra societatii, ca teorie generala. b) ansamblul organizat al faptelor, fenomenelor, relatiilor sociale. c) tipurile diverse de colectivitati umane, caracterizate printr-o bogatie de insusiri, de determinatii. d) ansamblul opiniilor si judecatilor formulate atat asupra structurii schematice, cat si asupra elementelor componente ale socialului. Punctul d) distinge sociologia de celelalte stiinte. Nu exista nicio stiinta care sa contina in obiectul sau luarea in considerare a opiniilor oamenilor obisnuiti, nici chiar o stiinta sociala (nici religia, nici filosofia). Parerile martorilor evenimentului social, ale celor din afara evenimentului, sunt uneori mai consistente. Se analizeaza in alt fel. Cei din afara vad altfel lucrurile, analizeaza altfel, au alte opinii referitoare la acel eveniment. Datorita specificului obiectului ei, legea, repetabilul, ascunsul, taina, scopul oricarei stiinte, sunt foarte greu de aflat si formulat. Verosimilul este adeseori opus adevarului, iar adevarul pare de multe ori neverosimil, greu de crezut.

4.1. Structura sociala - determinatii sociologice Fondul uman al unei societati este alcatuit din comunitati, colectivitati, clase (mai putin in societatea actuala), categorii sociale, grupuri mai mari sau mai mici de indivizi, aflate in interactiuni diverse, dependente de multiplele subsisteme ale societatii. Ansamblul relatiilor dintre si din interiorul acestor diferite forme de asociere umana, relatii care asigura convietuirea si activitatea membrilor lor, constituie structura sociala. Asadar, structura sociala este o realitate complexa, multidimensionala, ce presupune corelatia dinamica a configuratiilor de raporturi din interiorul acestor forme de organizare umana. Individul uman face parte dintr-o serie de colectivitati mai mici sau mai mari, colectivitati de viata si de munca, a caror influenta o resimte direct, nemijlocit, in existenta sa cotidiana. Aceste influente ii caracterizeaza individualitatea si ii contureaza personalitatea. Constituirea unei structuri sociale specifice pentru societate in general, ca si pentru fiecare componenta grupala in parte (clasa sociala, categorie, familie, etc) reprezinta o legitate care confera ansamblului (structurii sociale in general) o anumita autonomie si posibilitatea unor modificari in functie de limitele oferite de structura.

1.3Principalele trasaturi ale sociologiei: studiul sociologiei implica atat raportarea directa la fenomene si fapte sociale, prin observatie, interviu, ancheta, etc, cat si realizarea unor constructii teoretice, care imbina ingeniozitatea sociologului cu prelucrarea unui material informational foarte bogat. Datorita specificului obiectului sociologiei, legea, repetabilitatea, ascunsul, taina, care este scopul oricarei stiinte sunt factori greu de aflat si formulat in sociologie. Din aceste motive, verosimilul este de multe ori opus adevarului, iar adevarul pare de multe ori neverosimil (greu de crezut). Trasaturile sociologiei: Sociologia distinge planul social de planul sociologic. Planul social: cel al realitatilor sociale in miscarea si diversitatea lor. Planul sociologic: rezultat din sinteza opiniilor, comentariilor, interpretarilor, judecatilor, teoriilor referitoare la viata sociala si avand un caracter mai mult sau mai putin semnificativ. Aceasta diferentiere nu apartine numai sociologiei. Sociologul lucreaza asadar pe doua planuri: pe cel al realitatii, asa cum se prezinta aceasta in mod concret pe cel al interpretarilor date acestei realitati de cei care participa la ea Ceea ce distinge sociologia de celelalte stiinte socio-umane este cuprinderea opiniilor martorilor unui eveniment social. Sociologia are doua dimensiuni: una teoretica si una empirica Dimensiunea teoretica: consta in faptul ca cercetarea sociologica construieste modele teoretice care pornesc in general de la caracteristicile abstracte ale socialului. Dimensiunea empirica: orientata spre descrierea sistematica a realitatii sociale, spre acumularea de date. [putem pleca de la o asemenea trasatura sa realizam un comentariu propriu la un eveniment prezentat la un test] Sociologia stabileste pe de o parte diagnozele, pe de alta parte prognozele. Sociologia prezinta diagnozele ca descrieri complexe ale starii prezente, rezultate din masuratori, evaluari, raportari la anumite etaloane, realizand astfel o taietura sincronica in diacronia realului (taietura: se refera la un anumit moment de timp; sincronica: anumite evenimente se intampla in acelasi timp; diacronia: desfasurarea in timp a realului). Sociologia prezinta prognozele, ceea ce presupune timp, ca descrieri ale starilor viitoare ale unei entitati sociale (grup, institutie), sau ale unui sistem social (societatea in ansamblu), obtinandu-le prin sinteza diagnozelor cu studiul amplu al dimensiunilor istorice ale socialului. O prognoza presupune un numar mare de diagnoze (analize ale unor situatii de moment) cu desfasurarea istorica a evenimentelor sociale, cu istoria generala sau a acelei perioade. Dar nicio prognoza nu are o apropiere foarte mare de adevar. Depinde si de prognoza.

Constatarile sociologice sunt adevarate fara a fi insa precise: descrierile sociologiei au caracter adecvat si nu exact. Ele interpreteaza o interactiune, un grup sau un sistem social. Ele ofera un model satisfacator pentru intelegerea mecanismului acestora, si nu unul precis. In intelegerea omului si a grupurilor din care acesta face parte, a unor evenimente, stari, trebuie sa plecam de la ideea ca nu vom sti niciodata precis. Precizia, exactitatea, nu tin de om. Nu incertitudinea, ci modelul satisfacator trebuie sa ne intereseze. Judecatile sociologiei sunt atat prin statica sociala, cat si prin dinamica sociala. Statica sociala: structura si functiile elementelor componente ale socialului Dinamica sociala: evolutia, transformarile succesive ale evenimentelor sociale Atat statica, cat si dinamiza sociala sunt insotite de o analiza a semnificatiilor lor particulare si generale (a importantei, valorii, impactului structurilor si a dinamicii asupra societatii ??). Aceste trasaturi ale sociologiei scot in evidenta urmatoarele idei: - realitatea sociala, care constituie obiectul sociologiei, este ireductibila la alta realitate, nu se confunda nici cu cea biofizica, nici cu cea psihofizica, nici cu cea psihoideatica (structuri psihologice de idei). -orice fenomen social genereaza multiple semnificatii umane, care la randul lor conditioneaza sau chiar fundamenteaza alte fenomene sociale. !! Una este fenomenul, care poate fi studiat concret, si prin elemente empirice, si teoretice, si alta este semnificatia: importanta, valoarea lui, influenta lui asupra altor fenomene, rolul pe care il poate avea in istorie. Aceasta semnificatie, care poate fi surprinsa sau nu, genereaza alte fenomene sociale. Ex: situatia din Bosnia are anumite implicatii asupra starilor popoarelor din zona, si poate avea implicatii si in continuare. -sociologia studiaza asadar fenomenele sociale in totalitatea aspectelor si modificarilor lor, captandu-le, cuprinzandu-le in tipuri microsociale, grupale (grupuri de indivizi) si globale, in curs de constituire, de functionare sau de destramare. Sociologia studiaza relatiile sociale asa cum se reflecta ele in partile componente si in dinamica partilor componente ale socialului, pentru ca nu pot fi studiate ele ca atare. Atunci sociologia studiaza reflectarea lor pe grupuri, pentru a le putea intelege si studia mai bine. In functie de specificul fenomenului respectiv, le poate capta si global.

2.1 Empiric si teoretic in cercetarea sociologica Empiricul se refera la datele observatiei nemijlocite, directe, la acumularea de informatii legate de situatiile praxiologice (care se desfasoara in mod concret, viata ca atare si evenimentele concrete ale acesteia, nu semnificatii, interpretari, valori, ci datele concrete, ce s-a intamplat acum). Teoreticul este rezultatul elaborarii de notiuni si legitati care depinde de datele experientei, el (teoreticul) formuland, pe baza intuitiei creatoare a subiectului (sociologului) cercetator, concepte cu caracter original, notiuni noi care usureaza studiul faptelor concrete. Relatia dintre empiric si teoretic ne ajuta sa intelegem principalele tipuri de concepte cu care se ocupa sociologia: a)concepte generale: au un grad inalt de abstractizare, proprii unei teorii sociologice cu caracter general - sociologiei generale. - societate, relatii sociale, integrare sociala, mobilitate sociala, etc; b)concepte particulare, proprii teoriilor particulare (sociologiei particulare), aplicabile unor domenii determinate, bine conturate, ale sistemului social. De exemplu, in sociologia rurala avem de-a face cu notiuni ce nu apartin sociologiei generale, precum: recensamantul populatiei satesti, recensamantul animalelor, "obste pe baza de traditii difuze", etc. c)concepte speciale, utilizate in domeniul cercetarii empirice propriu-zise: esantionare, cote (cati indivizi, intre ce varste, etc), interviu, intervievator. d)concepte specifice teoriilor sociologice consacrate, de care se ocupa si istoria sociologiei, concepte cu valoare euristica (stiintifica) recunoscuta. Exemple: -"faptul social", termen introdus in sociologie de Emile Durkheim, intemeietorul sociologiei franceze -"orientarea subiectiva a actorului social" - Max Weber -"actiune non-logica" (nici ilogica, nici inconstienta ??) - Vilfredo Pareto -"existenta sociala si constiinta sociala" - Karl Marx . Multe conflicte se datoreaza confuziei termenilor folositi in vocabular: acelasi cuvant este folosit pentru situatii cu caracter general, cu caracter particular, pentru definirea unor dictoane, a unor stari. Claritatea judecatii noastre se exprima in cuvinte. O gandire corecta presupune si o vorbire corecta.

2.2. Sociologie generala. Sociologie de ramura Sociologia generala este teoria structurilor sociale, a grupurilor sociale, cu principiile alcatuirii lor, cu ierarhia elementelor componente si a mecanismelor care asigura functionarea lor. Ea studiaza, deasemenea, factorii care contribuie la sudarea sau disolutia elementelor componente, surprinzand astfel atat dezvoltarea, cat si regresiile inregistrate de colectivitatile sociale. Se ocupa prin urmare de caracteristicile generale abstracte ale comportamentului social, ale relatiilor sociale, ce definesc grupurile si colectivitatile de oameni. In acest sens, sociologia poate fi numita o stiinta a socialului ca forma generala de existenta a vietii umane. Sociologiile de ramura descriu sistematic diferite domenii ale realitatii, le explica, asigura verificarea si imbunatatirea unor tehnici si instrumente de cercetare, permitand in acelasi timp clasificarea materialului faptic si efectuarea unor extrapolari si generalizari. In linii generale, exista urmatoarele tipuri si categorii de discipline sociologice, care reflecta principalele domenii ale vietii sociale: a) discipline care studiaza paliere ale vietii sociale si institutii corespunzatoare lor: sociologia familiei, sociologia educatiei, sociologia culturii, sociologia artei, sociologia moralei, sociologia cunoasterii, sociologie politica, etc. b) discipline care analizeaza diverse tipuri de colectivitati si grupuri umane, cum ar fi: sociologia urbana (analizeaza viata la oras prin grupurile/ colectivitatile de oameni care traiesc la oras), sociologia rurala (analizeaza grupurile de oameni care traiesc in alte medii decat cel urban), sociologia muncii, sociologia copilariei (diferita de sociologia copilului), sociologia tineretului, sociologia limbajului (limbajul de apropie de un grup si te diferentiaza de altul), etc. c) discipline care se opresc asupra unor fenomene sociale speciale intra si interpersonale (privesc persoana in interiorul ei - cele intrapersonale), intra si intergrupale: sociologia deviantelor comportamentale (infractiunile, criminalitatea, alcoolismul, prostitutia, etc), sociologia creativitatii (explicarea creativitatii - masura in care creativitatea presupune detasarea sociala sau relatiile sociale), sociologia timpului liber (a "loisir"-ului - notiune extrem de importanta in sociologia moderna). Exista aproximativ 50 de ramuri ale sociologiei, specializate in functie de domeniile si aspectele vietii sociale. Ansamblul lor trebuie insa raportat la ansamblul vietii sociale, la angrenajul relatiilor sociale, ceea ce aduce sociologiei generale un spor de unicitate. Dar sociologia generala nu reprezinta suma sociologiilor particulare, ci sistemul acestora, adica un ansamblu calitativ nou de idei care se refera la sociologie in ansamblu.

3.1. Cauzele si conditiile aparitiei Sociologia s-a definit ca stiinta independenta abia in deceniile 4 si 5 ale secolului 19, initial mai mult sub forma unor proiecte epistemologice (de cercetare stiintifica), reprezentate de cativa mari ganditori. Spre sfarsitul secolului 19, studiul sociologic a fost recunoscut institutional, fiind introdus ca disciplina distincta in invatamantul superior. Cercetarile au scos in evidenta mai multe categorii de cauze si conditii care au influentat construirea sociologiei ca stiinta. Cele mai importante sunt: a) cauzele social - istorice b) cauzele epistemologice (ale evolutiei stiintelor) a) Cauzele social - istorice Sociologia s-a edificat ca demers stiintific intr-o perioada istorica bulversata de profunde mutatii sociale care vizau inlocuirea structurilor politice traditionale, autocrate, mai mult sau mai putin totalitare, cu altele fundamentate rational si organizate prin mijloace non represive. Revolutiile europene: Anglia, Franta. Structurile sociale bazate pe capital au raspuns cerintei comune a tarilor europene, ca si ale Americii de Nord, de a asigura individului o marja mai mare de libertate in raport cu statul si societatea. Se incearca astfel folosirea inteligentei omului, a insusirilor lui particulare, pentru depasirea diferitelor obstacole din calea echilibrului social, in conditiile in care nu se recurge la violenta impotriva ordinii stabilite. Noua clasa economica si politica, burghezia, contesta vechiul regim bazat pe o regalitate ereditara. Se dorea inlocuirea lui cu o ordine politica legalitara. Sisteme politice dintre cele mai diverse se nasc si se prabusesc in intreaga Europa. In Franta, regimuri aflate la extreme se succed: un imperiu, 2 regate rasturnate printr-o revolutie, o republica efemera, un nou imperiu, o republica. Pe de alta parte, Anglia experimenteaza tehnici de productie si de folosire a mainii de lucru, propagand un ritm industrial cu efecte devastatoare asupra muncitorilor. Necalificarea brutala a activitatii artizanale si salariile de mizerie conduc la angajarea copiilor pentru a asigura existenta familiei. Diviziunea sociala a muncii si degradarea rapida a conditiilor de viata au condus la nasterea unui mediu urban agitat, aflat in permanent conflict cu autoritatile. Acestea incearca sa il neutralizeze prin mijloace coercitive, ceea ce a condus la razmerite, greve, care au dus mai departe la scaderea productivitatii. Observatie: in Anglia, proletariatul s-a organizat foarte bine. Marx si Engels s-au refugiat in Anglia - primul partid comunist constituit. Statele Unite, prin specificul formarii lor, ocolesc astfel de probleme. Aici, progresul rapid al industriei, dezvoltarea masinismului si a fabricilor pe scara larga conduc direct la concentrarea factorilor politici si a teroreticienilor asupra problemelor sociale.

Industrializarea rapida si miscarile sociale produc transformari profunde in viata sociala europeana, impunand o noua viziune asupra acesteia, marcata de urmatoarele idei: - continuarea teoriei unui stat puternic centralizat si a respectarii particularitatilor nationale - conturarea unor teorii politice distincte de cele clasice care atrag atentia asupra rolurilor macrogrupurilor in istorie. Acest context reprezinta cadrul general care a favorizat ridicarea obiectului si problematicii unei noi stiinte, sociologia. In prima faza a evolutiei ei (deceniile 4-5, secolul 19), sociologia isi concentra atentia asupra unor probleme sociale complexe, precum saracia; urbanizarea; integrarea imigrantilor democratizarea invatamantului si educatiei; sanatatea precara incercand, prin informatii, cunostinte si sugestii practice sa contribuie la rezolvarea lor. Abia dupa 100 de ani, sociologia trece intr-o noua etapa a definirii ei, aceea a elaborarii si perfectionarii unor instrumente practice, a functionarii echilibrate a unor elemente componente ale acesteia. Studiul sociologiei industriale: cresterea performantelor economice, prin utilizarea mai rationala si mai eficienta a resurselor umane. Cercetarile sociologiei politice au condus la conturarea unor modele de comportament pentru liderul politic, ca si la elaborarea unor teorii privind comportamentul uman, si posibilitatile influentarii acestora. Sociologia se raporteaza asadar, inevitabil, la universul valorilor si aspiratiilor umane, lansandu-se in istorie sub determinarea evenimentelor sociale de la inceputul secolului 19 si fiind determinata de ideea gasirii unor solutii pentru functionarea echilibrata.

3.2Societatea - obiect al sociologiei I. Societatea in viziune sistemica Cerintele stiintei contemporane converg catre elaborarea unei teorii generale a complexitatilor organizate, bazata pe viziunea structural - sistemica asupra universului. O astfel de teorie este capabila sa deschida posibilitatea unei analize in acelasi timp riguroasa si nuantata, formalizabila si perfectibila. Obiectele, fenomenele si procesele, indiferent de natura lor, pot fi considerate drept sisteme, fiecare avand o anumita structura. Sistemul este un intreg ale carui elemente se afla in relatii determinate unele fata de altele, si formeaza o unitate distincta de insusiri ireductibile la cele ale partilor componente. Sistemul nu este un conglomerat, ci este un ansamblu organizat de entitati, care depind reciproc unele de altele, putand fi recompuse si transformate prin procedee operationale definite. Principalele trasaturi ale sistemului sunt: a) totalitatea si integrativitatea Elementele isi pierd individualitatea, fiecare din ele capatand insusiri noi conferite de raportul cu celelalte elemente ale intregului. Individualitatea este atributul intregului si nu al elementelor componente. Integrativitatea dobandeste trasaturi distincte cand se are in vedere ierarhizarea elementelor in sistem. b) autoreglarea Autostabilizare, corectare, homeostaza. Mentinerea cu ajutorul unor circuite de reglare a stabilitatii sistemului, a capacitatii lui de a-si asigura echilibrul, structura si functionalitatea. Ierarhizarea - un sistem este in acelasi timp suprasistem pentru componente si subsistem fata de alte sisteme. c) structurarea Fiecare sistem are o anumita configuratie de raporturi intre elementele componente. Sunt 2 modalitati de intelegere a structurii: 1. structura - complex unitar al interactiunilor care integreaza elementul in sistem, asigurandu-i acestuia identitatea, stabilitatea cantitativa, caracterul omogen si continuu. 2. structura - ca model abstract, care explica schemele de functionare care stau la baza existentei sistemului, obtinand astfel descifrarea codurilor tuturor transformarilor posibile. Societatea este un sistem hipercomplex dinamic si deschis de componente: activitati si comportamente umane; relatii sociale; institutii;- elemente spirituale (idei, teorii); grupari diverse de indivizi, etc. Ele se afla in interactiuni si interdependente pe baza anumitor relatii comunicationale de tip informational, care confera capacitate de reglare si autoreglare, de control si autocontrol societatii.

Principalele tipuri de subsisteme sociale sunt: subsistemul conditiilor material - naturale;- subsistemul economic; subsistemul administrativ si al conducerii subsistemul normative ; subsistemul cultural 1. Subsistemul conditiilor material - naturale;- conditiile geografice (mediul cosmic si geografic) ale existentei diferitelor forme de comunitate umana; factorii demografici; sursele naturale cu rol important in formarea, dezvoltarea si echilibrul sistemului social. Orice societate se dezvolta pe un teritoriu si isi realizeaza un ritm existential in functie de trasaturile naturale ale acestuia (exemplu: intr-un fel muncesc cei din mediul tropical, in alt fel cei dintr-o zona temperata). Atmosfera, schimbarile de clima, hidrosfera, litosfera, biosfera, etc impun activitati specifice dependente de particularitatile acestora. Influenta mediului geografic asupra societatii trebuie corelata insa cu capacitatea acesteia de a actiona la randul ei asupra naturii, ca si cu gradul de cultura si civilizatie al colectivitatii umane respective. In conditiile societatii actuale, tendinta este ca aceasta cerinta sa fie corelata cu necesitatile economiei (deserturi irigate, etc). 2. Subsistemul economic Cuprinde toate manifestarile societatii, vizand satisfacerea trebuintelor vitale ale membrilor ei.Are caracter dinamic si nelimitat, fiind dependent de nevoile, asteptarile, dorintele, idealurile, aspiratiile indivizilor, grupurilor si societatii in ansamblul ei, deci de gradul de civilizatie al acestora.Activitatea economica in calitate de mecanism ce conditioneaza satisfacerea acestor trebuinte aflate intr-un proces permanent de diversificare se realizeaza prin multimea actiunilor intreprinse de agentii economici (activitatea nu este acelasi lucru cu actiunea, activitatea presupune ansamblul de actiuni).Actiunea economica este un act de comportament consistent, deliberat, orientat spre sfera productiei.Cele 4 mari tipuri de activitate economica, fiecare cu actiunile ei specifice - sferele vietii economice: sfera productiei; sfera consumului; sfera circulatiei; sfera repartitiei 3. Subsistemul administrativ si al conducerii Cuprinde institutii administrative, statale, de conducere, toate integrate intr-un ansamblu de activitati impuse de necesitatile mentinerii echilibrului social.Putem aminti urmatoarele tipuri principale de institutii: politice: organisme sociale, precum statul, partidele politice, diverse asociatii si organizatii, create in scopul cuceririi sau mentinerii puterii politice, organizarii si conducerii unei comunitati umane, mentinerii ordinii interne si a securitatii pe plan extern. juridice: responsabile cu elaborarea si aplicarea normelor de drept intr-o societate; economice (in numar mai mare sau mai mic, in functie de structura economica a societatii)

cultural - educative (de invatamant).4. Subsistemul normativEste alcatuit din totalitatea principiilor si normelor etico - juridice concretizate in drepturile si obligatiile indivizilor in societate.Normele etice: cele care nu presupun institutii, organizare. 5. Subsistemul cultural si al activitatilor de creatie Se refera la ansamblul valorilor stiintifice, filosofice, artistice, religioase dintr-o societate.- institutii de cercetare, asigurarea conditiilor pentru manifestarea creativitatii. In concluzie, analiza corecta a sistemului social implica considerarea tuturor acestor subsisteme ca formand un tot unitar si dinamic de care depinde explicatia ce poate fi data fiecarui subsistem in parte. Exemplu de intrebare de test: care este relatia intre principalele subsisteme ale societatii?

4.2. Grupul social - particularitati Notiunea sociologica de grup social este considerata de unii sociologi atat de importanta, incat denumesc sociologia stiinta grupurilor umane reale si concrete, adica inradacinate in istorie (ca durata, determinate prin timp). Grupul social reprezinta o pluralitate de persoane asociate intr-un anumit fel intre ele, prin legaturi integrative de diverse tipuri. Grupul nu este o colectie, o suma de indivizi, ci o anume structura socio-umana, o colectivitate integrala constituita in timp, intre ai carei membri exista si functioneaza numeroase legaturi sociale determinate (cu rol bine conturat) si in cadrul careia au loc fenomene sociale si psihosociale diverse. Definirea grupului social presupune urmatoarele elemente: existenta unui numar minim de indivizi; norme si valori commune ;- exercitarea unei puternice influente asupra personalitatii si comportamentului membrilor; fixarea status-urilor si distribuirea/ repartizarea rolurilor intre membrii grupului. Acest lucru conduce la constituirea unui sistem de relatii, rudimentar sau complex, latent sau manifest, relatii care dau grupului consistenta, permitandu-i sa se mentina si sa functioneze. O clasificare foarte generala a grupurilor umane presupune urmatoarele tipuri de grupuri: -macrogrupurile (foarte mari): colectivitatile teritoriale, urbane si rurale ;-grupurile mari, in care ar putea fi cuprinse comunitatile socio - economice si culturale, ca: triburile, popoarele, natiunile, clasele sociale, categoriile sociale, etc ; -grupurile mijlocii si mici ; -microgrupurile (grupurile restranse, mici).

4.3. Elemente de teoria grupului mediu si mic. Cerintele constituirii grupului social mijlociu si mic (sigur subiect de examen) - reprezinta nucleul teoriei grupului: 1) Existenta unui principiu de organizare formala sau informala (adica oficiala sau neoficiala), care presupune stabilirea pentru toti membrii grupului a unor obiective comune si modele de actiune, constituirea de relatii ierarhice si functionale, ca si mijloace de control si sanctionare.Stabilesc ce norme are grupul respectiv si care sunt mijloacele de mentinere a acelui grup intre anumite limite. 2) Recunoasterea si acceptarea de catre membrii grupului a unui sistem de norme si valori care le vegheaza conduita si atitudinea, in conformitate cu scopurile grupului. Adeziunea la valorile grupului se manifesta prin coerenta comportamentala a membrilor grupului respectiv. 3) Satisfacerea trebuintelor, aspiratiilor, asteptarilor care stau la baza conduitei membrilor grupului, in masura in care acestea pot contribui la coeziunea grupului. Este posibil ca asteptarile unui membru (copil) sa depaseasca posibilitatile materiale de exemplu ale parintilor → grupul nu este coeziv. Cerintele nu trebuie sa depasesca posibilitatile grupului, si trebuie sa respecte cerintele tuturor membrilor (sa nu fie sacrificat un membru pentru ceilalti).4) Asigurarea conditiilor materiale proprii manifestarii grupului, ca: sediul social, fonduri banesti, teritoriu, etc, ca si a unor reprezentari simbolice, cum sunt semnele distinctive alese in mod formal: insigne, steaguri, uniforme, stampile, etc. 5) Cea mai importanta cerinta, care asigura legatura intre celelalte: Conturarea sentimentului de apartenenta la grup, constientizarea acelui "noi", prin care un individ este integrat propriu-zis, in mod real, prin elemente afective in grup, si prin care se dezvolta solidaritatea de grup, unitatea de vointa si actiune a acestuia. In concluzie, numai unitatea acestor elemente (trasaturi) defineste grupul social si il diferentiaza de alte grupuri intamplatoare care raspund doar uneia sau catorva din cerintele enumerate.O multime oarecare nu poate fi grup social pentru ca ii lipsesc atat scopul, cat si structura de organizare. O intrunire, o reuniune, o situatie colectiva (aduni mai multe serii de studenti pentru o conferinta de exemplu), desi are un scop, nu respecta o organizare interioara cristalizata si nu reprezinta un grup.

Grupul mic Grupul mic se subordoneaza notiunii de grup social, caracterizandu-se prin toate trasaturile acestuia, la care se adauga urmatoarele: -marimea grupului poate ajunge pana la aproximativ 40 -50 de membri ; -dimensiunea grupului mic este o variabila independenta, in sensul ca influenteaza asteptarile si orientarile membrilor grupului, respectiv relatiile si procesele din grup. Cu cat grupul este mai mare, cu atat creste si numarul relatiilor posibile, dar diversificarea acestora diminueaza durabilitatea interactiunilor si intensitatea comunicarii directe, ducand la aparitia unor subgrupuri si a unei noi retele informale (noi relatii neoficiale). Pe de alta parte, fiecare individ aduce cu sine in grup cunostinte, experiente, interese, aspiratii, insusiri de personalitate, etc, sporind sau nu contributia individuala la rezolvarea problemelor grupului si la coeziunea acestuia.Intrebare: De ce un singur individ intr-un grup poate conduce la slabirea coeziunii grupului, si mai multe indivizi bine intentionati nu pot spori coeziunea grupului? Specifice grupului mic sunt relatiile interpersonale, directe, de tipul "fata in fata" (cunoasterea fiecaruia de catre toti ceilalti), stabilite pe baza unor elemente comunicationale, de munca, afective, etc. Varietatea si densitatea relatiilor interindividuale depind ambele de numarul si insusirile persoanelor implicate si conduc la consacrarea anumitor proprietati ale grupului, cum ar fi: coeziunea; consensul (o hotarare luata de majoritate, care afecteaza cel mai putin, in masura cat mai mica interesele); conformitatea; autonomia; permeabilitatea (posibilitatea extinderii grupului); transparenta; flexibilitatea; stabilitatea, etc. Durata grupului mic confera permanenta manifestarii insusirilor lui generale si specifice si asigura stabilitatea grupului, diferentiind grupurile intre ele, in functie de durata lor.

Grupul mic restrans (microgrup, grup elementar) Are o marime care variaza intre 3 si 12-15 membri. La aceste grupuri marimea este foarte importanta. Fiecare membru al grupului percepe si cunoaste in mod individual pe toti ceilalti membri ai grupului. Membrii grupului asigura scopuri comune grupului, bine precizate, deoarece acestea raspund intereselor si aspiratiilor individuale. Grupul faciliteaza relatiile simpatetice, adica de simpatie si antipatie, aprobare - respingere (ce include relatii mai restranse). Sistemul de intercomunicare este prompt si eficient. Intre membrii grupului se realizeaza legaturi foarte stranse, bazate pe cerinte, norme si reguli proprii grupului (apartin numai grupului aceste norme) (de natura formala sau informala (oficiala sau neoficiala)). Acest grup se distinge prin bogatia relatiilor interpersonale, prin interdependenta dintre membrii grupului, prin unitatea si coeziunea lui aparte, reflectate de regula in tendinta de crestere a creativitatii individuale. (Multe grupuri mici restranse se destrama. Preferintele sunt numai ale uneia dintre parti, ceilalti sunt nemultumiti, se simt nerealizati, si in final grupul se descompune).

4.4Clasificarea grupurilor: A. dupa durata; B.dupa mobilitatea individuala si motivatia membrilor grupului; C. dupa tipul de relatii stabilite in grupA. dupa durata, sunt 2 categorii de grupuri: 1. grupuri stabile 2. grupuri spontane; 1. grupurile stabile: cu o anumita durata, continuitate, permanenta: familia, grupul de munca, grupul de educatie, grupul de prieteni, echipa sportiva, formatia muzicala, grupul religios, grupurile politice (nu partide), grupurile culturale, sportive, sau diferite organizatii mai largi sau mai restranse cu caracter permanent sau o durata mai mare.2. grupurile spontane: cu o durata mai mica sau mai mare (se pot forma pe loc sau intr-un anumit timp): banda, gasca (grup de petrecere a timpului liber), clica (sens profund peiorativ, aplicat in sfera politicului: ce este in spatele oficialului, bazate strict pe interese personale; grupare restransa in care domina interesele particulare, nu cele generale).

4.5. Clas dupa mobilitatea individuala si motivatia membrilor grupului Dupa masura in care raspund unor nevoi materiale, spirituale, valorice, afective, de relaxare, de comunicare, de securitate psihica (uneori nu ne dam seama de ce nu ne place un grup; este o stare de insecuritate psihica; te simti amenintat, nu te simti aparat in grupul respectiv). Exista doua categorii de grupuri esentiale pentru definirea psiho-sociala a individului:1.grupuri de apartenenta; 2. grupuri de referinta. 1. grupurile de apartenenta: explica relatia de apartenenta la unul sau mai multe grupuri, cum ar fi: familia, grupul de munca, grupul de educatie, grupul de prieteni, grupul de petrecere a timpului liber, grupul religios, grupul cultural, grupul politic, etc. La relatia de apartenenta se ajunge prin mai multe moduri: prin nastere: familia, grupul religios; poate si grupul de munca (au existat perioade in istorie cand nu puteai avea alta meserie decat cea a familiei tale), uneori si grupul politic, dar modernizarea societii trece peste aceste aspecte (legate de grupul de munca si cel politic); prin alegere: grupul profesional, grupul sportiv, grupul de prieteni, grupul politic; prin impunere/ repartitie de catre persoane cu autoritate/ cu putere de decizie: parinti, sefi de diferite categorii, conducatori; 2. grupul de referinta: este cel care il atrage in mod deosebit pe individ, este cel care raspunde cel mai mult nevoilor si aspiratiilor lui, cel in care individul se simte realizat, se simte cel mai bine, sau i se pare ca este realizat. In principiu, toate grupurile de apartenenta ar trebui sa fie grupuri de referinta (la modul foarte general), dar de cele mai multe ori in viata omului apar situatii diverse care creeaza o discrepanta in cele 2 categorii de grupuri. Trebuie sa facem o diferenta intre perioada de formare a personalitatii si viata matura a individului. Exista situatii in care chiar inainte de parasirea grupului de apartenenta individul gaseste un alt grup de referinta, care corespunde mai bine intereselor si dorintelor sale, sau lui, individului, i se pare ca acest grup ar corespunde mai bine intereselor, aspiratiilor si dorintelor lui. In acest context, in grupul de apartenenta se creeaza o stare tensionata care dureaza pana la parasirea grupului de catre nonconformist (cel care vrea sa paraseasca grupul). Dupa parasirea grupului exista posibilitatea refacerii coeziunii grupului respectiv prin disparitia acelei tensiuni, dar nu este exclus nici ca grupul sa se descompuna. Exista situatii cand afilierea la un grup de referinta nu este posibila, si grupul de referinta ramane doar ca ansamblu de repere, de evaluare sau de comparatie la nivelul reprezentarilor imaginative si mentale ale individului. Aceasta situatie care reflecta un conflict de interese al individului (o incapacitate de a se adapta la ce i-a oferit viata) isi va pune amprenta asupra lui.

4.6 clas dupa tipul de relatii stabilite in grup Dupa caracterul relatiilor si al normelor care stau la baza lor, putem vorbi de urmatoarele categorii de grupuri: 1. grupuri formale si grupuri informale; 2. grupuri primare si grupuri secundare 1. grupurile formale si informale a) grupurile formale: sunt grupuri oficiale, institutionalizate, care sunt constituite si functioneaza in conformitate cu anumite norme, legi, reguli, cuprinse in sistemul de regulamente de tip juridic. Aceste grupuri apartin de regula structurilor organizationale si administrative ale societatii (structuri economice, politice, juridice, educationale, medicale, culturale, etc) → tot ce este relatie oficiala. b) grupurile informale: se constituie fie ca subgrupuri in cadrul celor formale, fie in afara cadrelor institutionalizate ale societatii, pentru realizarea unor scopuri specifice Exemplu: grup de prieteni in cadrul unei clase sau grupe de studenti. Clica este un grup de tip informal. Ele au ca liant incarcatura informationala dintre membrii grupului, relatiile afectiv - personale pe baza carora se stabileste un tip special de solidaritate umana. In grupurile informale, se regasesc principalele elemente ale grupului formal, care functioneaza neoficial, neprescris, dar tot atat de mult sau chiar mai riguros: au sistem de status-uri si roluri, o retea de comunicatie, mijloace de exercitare a controlului, mecanisme de stimulare si sanctionare, forme de autoritate. 2. grupuri primare si grupuri secundare In ceea ce priveste aceste grupuri, distinctia lor se refera la caracterul direct sau nemijlocit pe de o parte, si indirect, mijlocit pe de alta parte, al relatiilor dintre membrii grupului.a) grupurile primare: cuprind numai relatiile interindividuale, directe, ansamblul lor putand fi cuprins nemijlocit si in intregime de catre individ (le cunoaste si este legat prin intermediul lor de indivizi). Se definesc prin relatii personale bazate pe afectiune si cooperare, pe unitatea intereselor, motivatiilor si actiunilor. Se numesc primare de la rolul pe care il au in formarea idealurilor de viata, in orientarea si dezvoltarea personala, in modul de a percepe si valoriza lumea, in formarea personalitatii individului. Cel mai important grup primar, si primul cunoscut de catre civilizatia umana este familia, dar nu este singurul. Alte grupuri primare: grupul de joaca al copiilor, caracterizat prin spontaneitate, cooperare, conturarea sentimentelor de ambitie si onoare; grupul de vecinatate, mai ales in comunitatile rurale, si nu numai; exista zone in care se pune foarte mare accent pe vecin. Exemplu: Madonna nu a fost acceptata intr-un cartier din New York, deoarece vecinii nu erau incantati de trecutul ei. comunitatea de batrani, caracterizata prin relatii de cooperare, de apropiere, de intelegere, de afectiune. Fiecare individ trebuie sa traiasca la nivelul generatiei sale. Se incadreaza, simte un gen de securitate psihica in generatia sa. b) grupurile secundare: se definesc prin relatii reci, impersonale, contractuale (contracte oficiale), formale. Coeziunea grupului este restransa, astfel de grupuri fiind: cele profesionale/ asociatiile, consiliile de administratie, alte organizatii mai mici sau mai mari, constituite oficial.

4.7 Status si rol A. Status-ul Totalitatea drepturilor si indatoririlor ce ii revin individului in cadrul grupului poarta denumirea de status. Este o pozitie sociala determinata, bine precizata a individului, in posesia careia acesta asteapta si pretinde anumite comportamente si o anumita consideratie din partea membrilor grupului luati aparte, ca si din partea grupului in ansamblu (este vorba de ceea ce asteapta individul din partea grupului si din partea fiecarui individ in parte). Status-ul are 2 dimensiuni: a)statusul orizontal, care se refera la schimburile de relatii si activitati ale individului cu alti indivizi aflati la acelasi nivel pe scara sociala. b)statusul vertical, care se refera la reteaua de raporturi ale individului si la schimbul de activitati cu alti indivizi aflati pe scara sociala la un nivel superior sau inferior (ce activitati si ce tip de relatii are cu ei). Principalele tipuri de statusuri sunt urmatoarele: 1) a) atribuit: cel prescris - dat in mod obligatoriu, fara a fi optat la el si din care nu poti iesi: varsta, sexul, uneori religia, uneori status-ul politic, profesional. b) dobandit: cel achizitionat, pentru care individul face eforturi sa il dobandeasca, pentru care opteaza, pentru care are sanse: profesional, sportiv, cultural, educational, politic, uneori religios.2) a) actuale: sunt puse in evidenta de un rol, de o pozitie sociala, au caracter concret. b) latente: sunt neactualizate, dar posibil de evidentiat in alte situatii sociale, ele putand influenta rolul individului la un moment dat: status-ul de absolvent de exemplu. Daca am doua status-uri, ele se pot influenta reciproc (de ex: student si angajat). 3) a) principale: in societatea actuala, este profesiunea.  b) secundare: celelalte: biologice (foarte importante si acestea), familiare, religioase.

B. Rolul Rolul este conceptul complementar celui de status. Rolul desemneaza aspectul dinamic al status-ului, este status-ul in actiune. El pune in vigoare, concretizeaza, materializeaza drepturile si indatoririle individului, pozitia sa sociala. Status-ul ramane ca o schema, ca un element teoretic. Ne permite sa intelegem legatura concreta cu viata: el exprima relatia intre stabilitatea normelor, legilor, nevoilor sociale, idealurilor pe de o parte, si diversitatea, originalitatea, trasaturile de personalitate a caracterelor, a comportamentelor, a interventiei subconstientului si intamplatorului in manifestarea individualitatii pe de alta parte.Status: schema; Rol: modalitatea de concretizare a status-ului in viata sociala. Varietatea rolurilor este coplesitoare. Rolul exprima totalitatea asteptarilor sau pretentiilor grupului fata de individ. Principalele categorii de roluri sunt: 1) a) atribuite: cele impuse - rolul de copil de exemplu b) dobandite: cele obtinute pe baza deciziei personale. 2) a) actuale: cele indeplinite la un moment dat b) latente: cele care nu au conditii de manifestare, dar pot sa influenteze mai mult sau mai putin rolul actual (ce ai fi in stare sa faci, ce tine de insusirile tale). Este posibil ca rolul sa nu ti se potriveasca: poti fi sef, dar sa ai calitati de angajat, sau invers. 3) a) principale: tin de profesie b) secundare: celelalte 4) a) previzibile: cele impuse, actuale, sau cele care reprezinta obiectul unei dorinte sau asteptari b) imprevizibile: cele care apar la un moment dat, neasteptate, sau inventate. Atat status-urile cat si rolurile unui individ se pot armoniza in viata acestuia sau pot intra in conflict, conducand la marginalizarea individului. Rolurile congruente: sunt roluri care se armonizeaza, se completeaza reciproc si asigura individului o anumita pozitie stabila in viata sociala, un echilibru social. Rolurile incongruente: incongruenta lor poate conduce la marginalizarea individului, sau chiar la imbolnavirea sau disparitia lui (exemplu de roluri incongruente: profesional si familial).

5.1 Mobilitatea sociala Mobilitatea sociala este conceptul/ notiunea sociologic(a) care reflecta corelatia dintre structura sociala (organizarea ei) si dinamica, miscarea societatii. Mobilitatea sociala se refera la totalitatea miscarilor indivizilor si grupurilor sociale intre diverse pozitii ale unui spatiu social (spatiu social = ansamblul grupurilor, categoriilor sociale, colectivitatilor de indivizi, grupuri stabile bine determinate pe baza unor anumite criterii de tip: geografic, politic, profesional, cultural, religios, etc). Exista mai multe criterii de clasificare a tipurilor de mobilitate sociala, dintre care cel mai important criteriu este cel care reflecta influenta schimbarilor suferite de grupuri asupra fiecarui individ in parte. Din acest punct de vedere, putem vorbi de: a) mobilitatea orizontala: defineste trecerea unui individ de la un grup la altul, ambele situate la acelasi nivel pe scara sociala (nu se schimba structura sociala). b) mobilitatea verticala: se refera la miscarea individului de la un grup la altul (poate fi si miscarea unui grup de la un ansamblu social la altul) prin schimbarea status-urilor si a rolurilor lui, in sens ascendent sau descendent.c)mobilitatea intragenerationala si intergenerationala a)mobilitate intragenerationala: surprinde schimbarea pozitiei unui individ pe scara data a generatiei sale, intre 2 momente ale vietii (copilarie → maturitate) b)mobilitatea intergenerationala: surprinde situatia in care individul ajuns la maturitate devine membrul unei alte familii decat cea din care a provenit. c) mobilitatea instructionala si educationala: se refera la trecerea unui individ de la un nivel de instructie/ educatie, de cultura, de acumulare de informatii, la altul, de regula superior (cand se pune problema involutiei culturale deja avem de-a face cu o boala).d) mobilitatea ocupationala: se refera la miscarea individului de la un grup profesional la alt grup profesional, prin schimbarea ocupatiei. Nu presupune in mod obligatoriu sens ascendent sau descendent pe scara sociala. Poti schimba ocupatia, nivelul social ramanand acelasi (sau schimbandu-se ascendent sau descendent). e) mobilitatea teritoriala/ geografica: include fenomenele de migratie interna, rural - urban, ca si pe cele de migratie externa, de la o tara la alta, dintr-un spatiu geopolitic in alt spatiu geopolitic (un spatiu geopolitic poate cuprinde mai multe tari). f) mobilitatea individuala si colectiva Acest tip de miscare se refera la impactul pe care il au miscarile mari de populatie, precum: exodul, urbanizarea, considerate fenomene de masa, asupra status-urilor si rolurilor unui individ.

In concluzie, mobilitatea reprezinta obiectul unor ample studii sociale contemporane, pentru ca lumea moderna se caracterizeaza prin forme din ce in ce mai variate de miscare sociala. In alta ordine de idei, teoria structurii si a dinamicii grupului social, conceptele de status si rol, mobilitatea sociala cu formele ei, toate acestea ne conduc la intelegerea corecta a unui concept cu mare valoare stiintifica in sociologie, conceptul de integrare sociala. Tot ce am studiat pana acum despre grup isi gaseste finalitatea in ceea ce se numeste integrare sociala. Finalitatea nu presupune o incheiere. Scopul si tendinta, ca si rezultatul grupului, sunt integrarea.

6.1 Integrarea se refera la procesualitatea interactiunilor dintre individ sau grup si mediul social specific, procesualitate prin intermediul careia se realizeaza un echilibru functional al partilor.Din aceste motive, integrarea apare ca finalitate, scop si rezultat al mobilitatii sociale.Finalitatea: tendinta care nu inseamna final, terminatie. Scopul: un plan, o schema care urmeaza sa aiba un rezultat, sa fie transformat in realitate. Ca si finalitatea, are numai o existenta ideala, nemateriala, neconcreta. Rezultatul: singurul cu existenta materiala, concreta. Integrarea este o modalitate de aderare a individului sau grupului la scopurile unei comunitati umane, prin asimilarea de status-uri, roluri sociale si modele de comportament. Integrantul (cel care se integreaza) poate fi o persoana, un grup, o categorie sociala, o institutie, o organizatie, etc. Integrarea poate fi profesionala, socio-profesionala, urbana, rurala, culturala, educationala, societala (societala: priveste societatea in ansamblu; se refera la toate formele de relatii ale individului cu ceilalti membri). Integrarea presupune armonizarea intr-un sistem organizat a unei totalitati de indivizi, valori, actiuni, norme, grupuri (variate elemente) intre care se stabilesc raporturi de interdependenta. Ea presupune deasemenea interiorizarea si asimilarea de catre integrant a normelor colectivitatii in care urmeaza sa se integreze. Integrantul trebuie sa se acomodeze in primul rand cu cerintele situatiilor concrete create de integrator, independent de vointa lui. Integrarea este mai puternica in grupurile bazate pe aderare libera (in grupurile informale) si poate fi foarte puternica daca la baza formarii grupului se afla interese sau motivatii afective intense, cum este cazul familiilor, al grupurilor restranse aflate in stare de insecuritate, daca intre cativa indivizi apar evenimente care le pun viata in primejdie, intre ei se creeaza relatii puternice de care depinde viata lor. In cursul procesului de integrarea bazat pe interactiunea dinamica dintre integrant si integrator au loc mutatii, schimbari, modificari in ambele sisteme.

6.2In functie de caracterul activ al integrantului si de capacitatea de raspuns a integratorului (mediului care integreaza) se disting urmatoarele etape ale procesului de integrare: a) acomodarea − informarea si cunoasterea reciproca a celor 2 termeni ai relatiei, invatarea de catre integrant a rolurilor conforme status-urilor impuse de sistemul integrator. Sistemul integrator organizeaza un proces de instruire si educare pentru ducerea la bun sfarsit a acestei acomodari. Este posibil ca sistemul integrator sa nu doreasca acest lucru (integrarea ta), si atunci ori fortezi nota, ori renunti la calitatea de integrant. b) adaptarea - inseamna trecerea de la obiceiuri, valori si interese definitorii pentru integrant la cunoasterea, acceptarea si respectarea celor specifice sistemului integrator. Desi integrantului are o identitate distincta de cea a sistemului integrator, el rezolva situatiile impuse de acesta din urma si raspunde pozitiv cerintelor lui. De multe ori integrarea se confunda cu aceasta a doua etapa a ei, adaptatea. Acest lucru poate conduce la o falsa intelegere a relatiilor. Dupa acomodare, nu inseamna ca te-ai si integrat, nu este suficient. c) participarea − foarte importanta Participarea reprezinta relatia de angajare personala a individului la constituirea, mentinerea si coeziunea grupului integrator, asumarea rolurilor si promovarea initiativelor personale. Asumarea rolului este altceva decat invatarea unui rol. Asumarea lui trebuie sa iti dea maximum de satisfactie, altfel ori nu l-ai invatat, ori nu ti l-ai asumat, ori nu l-ai inteles, ori nu corespunde cerintelor tale. d) integrarea propriu − zisa − destul de greu de atins in anumite situatii Integrarea propriu - zisa consta in transformarea integrantului in element functional, in subsistem integrat al sistemului integrator, fara de care grupul nu supravietuieste, se descompune. Corespunzator fiecarei etape se contureaza un sistem de motivatii care au scopul de a facilita procesul integrarii. 6.3Motivatia este notiunea, termenul, care defineste faptul ca la baza conduitei umane se afla intotdeauna un ansamblu de nevoi, trebuinte, tendinte, stari afective, interese, intentii, idealuri, dorinte, mobiluri care sustin si explica realizarea anumitor fapte, actiuni, atitudini. Cele mai importante tipuri de motivatie sunt urmatoarele: 1) motivatia de rol Prin intermediul acesteia integrantul executa ceea ce i se cere, accepta si respecta normele sistemului integrator. Este o notiune foarte importanta pentru definirea personalitatii individului. Sta la baza celorlalte tipuri de motivatie. 2) motivatia de recompense Este reprezentata de stimulii materiali si morali (extrem de importanti si acestia) oferiti de sistemul integrator. 3) motivatia de autorealizareApare in ultima etapa, incluzand elemente de creativitate care contribuie la intarirea coeziunii grupului.

7.1.Socializare-individualizare. Conceptul de personalitate. Saltul de la biologic la uman (umanizarea maimutei antropoide) a insemnat implicit socializarea intregii fiinte a omului, antropogeneza (procesul de formare a omului) si sociogeneza fiind de nedespartit. Socializarea se refera asadar la procesul prin care pe de o parte se transmit si pe de alta se asimileaza norme de viata, de activitate, de conduita, valori, conceptii, sau modele de comportare specifice unui grup sau unei comunitati. Scopul acestui proces este formarea, adaptarea si integrarea sociala a indivizilor umani. Adaptarea la nivel uman nu se refera la adaptarea biologica, ci la cea culturala si sociala. Socializarea este un proces interactiv de comunicare care presupune luarea in consideratie atat a nivelului de dezvoltare a individului (varsta, dezvoltare intelectuala), cat si a sferei influentelor de tip social exercitate asupra lui. Ca dezvoltare sociala a fiintei umane, socializarea este in acelasi timp rapida si latenta, constientizata si neconstientizata, atitudinala (presupune o activitate din partea ta) si volitiva (presupune vointa), cognitiva (presupune cunoastere) si afectiva (presupune participare afectiva), institutionalizata (facultate, etc) si neinstitutionalizata si in mod obligatoriu creatoare (fiecare individ este o fiinta creativa). In conditiile in care socializarea pregateste, formeaza si perfectioneaza individul prin educatie, instruire, experienta, in vederea adaptarii si readaptarii la cerintele socialului, ea are ca rezultat complementar procesul istoric de individualizare. Individualizarea inseamna singularizarea, constructia, afirmarea si consacrarea identitatii personale a individului si a constiintei acestei identitati. Conditia istorica fundamentala a individualizarii este diviziunea sociala a muncii, care a dat si da in continuare nastere urmatoarelor 3 fenomene care stau la baza individualizarii: -posibilitatea profesionalizarii specializate ; -afirmarea unei identitati de producere a bunurilor si serviciilor ; -orientarea catre initiative individuale si catre responsabilitatea deciziei → rol foarte important in constituirea individualitatii. Individualizarea are loc "inauntrul" procesului istoric real al schimbarile sociale. Viata sociala, relatiile sociale, institutiile, ca si ansamblul grupurilor din societate isi pun amprenta asupra individualizarii. Se coreleaza astfel diferentierea individuala a oamenilor cu socializarea lor. Dimensiunile individualizarii ca rezultat al procesului de socializare pot fi analizate prin intermediul procesului de personalitate. In sociologie, abordarea conceptului de personalitate trebuie sa surprinda multiplele fatete ale manifestarii omului ca "eu", ca fiinta bio - psiho - sociala, ca purtator al unei experiente cultural - civilizatoare. In mod obisnuit, prin personalitate se intelege o persoana cu o anumita putere, forta, detinatoare a unei trasaturi aparte. Personalitatea poate fi definita ca fiind un ansamblu dinamic de insusiri bio-psihice (biologice, de temperament, cu care se naste; si cele care tin de natura psihicului, ceea ce se acumuleaza din viata lui) si socio-culturale care concretizeaza, materializeaza educatia si evolutia individului pana spre varsta de 20 - 25 de ani, cand se presupune ca personalitatea este conturata. Ea se manifesta in comportamente, activitati si creatii. Principalele linii de forta/ determinatii/ insusiri ale personalitatii sunt: 1) unitatea bio - psihicului cu socialul bio - psihicul: ansamblul senzatiilor, sentimentelor, trairilor, modul de simtire, modelate cu ajutorul celor curltural - civilizatoare. Evolutia corzilor vocale este unica! Copilul inmagazineaza elemente de limbaj chiar si cand inca nu vorbeste. Daca de la nastere nu este crescut in preajma unor oameni, nu va reusi sa se mai dezvolte normal. 2) unitatea insusirilor ereditare cu cele dobandite 3) specificitatea comportamentului si dinamica lui evolutiva (un individ a carui personalitate este conturata). Elementele principale ale personalitatii raman de-a lungul timpului, numai ca se mai armonizeaza, se estetizeaza. Comportamentul are o anume stabilitate, in conditii asemanatoare ne comportam cam la fel. Nu se iau in considerare conditiile de conjunctura. Temperamentul este din nastere, trasaturile de personalitate nu (ele reprezinta imbinarea dintre trasaturile din nastere si mediu). 4) dominanta socialului si a culturii Cand vorbim despre personalitate, analizam influenta mediului social si imbinarea dintre elementele proprii, cu care s-a nascut individul si mediul social. Personalitatea este un proces amplu de autoanaliza, de autoevaluare, prin raportari succesive la cei din jur si la anumite modele etalon. Numai individul cu personalitate este integrat in societate. Autistul este cel care nu se poate raporta la modele, care nu are capacitate de autoanaliza. Personalitatea este un proces de clarificare si formulare a liniei ulterioare a conduitei umane, a idealului in viata.

8.1 Cultura, domeniu definitoriu al socialului. Umanitatea (caracterul nostru ca individ de a fi uman) nu este un dat natural al individului izolat (nu ne nastem cu ea, ci cu posibilitatea de a o dobandi), ci ea este lumea lui sociala, individul umanizandu-se in cadrul procesului sau de viata real, proces care se dezvolta la randul lui in spatio-temporalitatea societatii (intr-un anumit timp si un anumit spatiu). In urma unor multiple transformari, natura a devenit societate (traim intr-o natura socializata), istorie, cultura, umanitate, prin intermediul celei mai complexe forme a ei, omul. Structura biologica precara (23 perechi de cromozomi in loc de 24, cat aveau antropoidele care au stat la baza .) a unei noi specii de antropoide (noi suntem specia noua) nu se putea mentine decat prin crearea intre ea (specie) si natura a unor elemente mijlocitoare menite sa "imblanzeasca" natura, sa se poate intelege cu ea. Acestea au fost insotite de o existenta comunitara si de modalitati de comunicae simbolica, adica limbaj articulat. Omul nu se adapteaza prin urmare biologic la mediu, ci printr-o retea complexa de relatii si produse materiale, valorice, de cunoastere, institutionale, etc, care creeaza un nou mediu, de data aceasta uman (nu natural), numit cultura. Afirmandu-si specificitatea sa ireductibila la biologic, omul se recreeaza pe sine in plan istoric sub 3 forme: -in obiectele create de el; -in planul idealitatii (in idei); -in sistemul de relatii sociale. Iata de ce socializarea, individualitatea si formarea personalitatii sunt strans legate de aparitia culturii. Cultura este definita la modul foarte general ca fiind totalitatea valorilor create de om de-a lungul timpului (valoarea este notiunea care defineste aprecierea sau pretuirea acordate de catre o comunitate umana sau de catre o persoana care reprezinta comunitatea respectiva unor obiecte, procese, relatii, insusiri (materiale, sociale, psihologice), institutii, etc, in functie de masura in care toate acestea corespund unor nevoi, aspiratii, idealuri, dorinte ale omului). Este vorba de o apreciere, dupa cum acestea corespund unor nevoi (de moment sau general umane).

8.2 Cultura globala - cultura individuala. Integrare culturala. cultura poate fi abordata structural-dinamic prin intermediul relatiei cultura globala - cultura individuala. Cultura globala se exprima printr-o retea de cunostinte care alcatuiesc un fel de memorie a lumii, o biblioteca universala. Acest tablou de cunostinte este un sistem care se reinnoieste in permanenta, permitand o intelegere a culturii si ca ansamblu de instrumente de gandire de care dispune societatea la un moment dat si fiinta umana in generalitatea ei. Cultura individuala reprezinta ansamblul creatiilor individului pe baza stimulilor − mesaje primite din lumea exterioara. Desi cultura globala are o extensiune considerabila prin comparatie cu cea individuala, ea nu reprezinta suma culturilor individuale, numai un anumit numar de culturi individuale, cele creatoare de valori, contribuie la formarea culturii globale. Cultura in ansamblul ei realizeaza corespondenta, concordanta dintre cultura individuala si cultura globala, concordanta explicata cu ajutorul integrarii culturale. Integrarea culturala: caz particular al integrarii sociale.Integrarea culturala se contureaza ca procesul prin care universul individual se insereaza in sfera valorilor, normelor, obisnuintelor si experientelor unui mediu social si cultural dat, ele devenind resorturi subiective si parghii creatoare ale personalitatii. Procesul integrarii culturale presupune relatia dintre societate pe de o parte si individ pe de alta. In cazul integrarii culturale se petrece urmatorul fenomen: societatea pe de o parte tinde sa-si codifice valorile si normele culturale intr-un sistem ce vizeaza mentinerea lor unitara si stabila in functie de un ideal cultural si social specific. Fiecare perioada istorica a avut un ideal cultural si social specific. Pe de alta parte, individul uman ca entitate originala nerepetabila, concretizat prin parametri bio-psihologici si socio-culturali unici se defineste prin interese, idealuri si aspiratii, valori proprii. Individul uman este plasat astfel, cu sau fara voia ta, simultan sau succesiv, intr-o retea de relatii la nivelul diferitelor grupuri sociale formale si informale marcate la randul lor de valori si norme culturale particulare care fie traduc in mod specific normele culturii sociale, fie neaga aceste norme. Dpdv al integrarii culturale indivizii se pot afla in 3 ipostaze adaptat (normele loui de viata corespund in general normelor sociale); asimilat (societatea considera ca ceea ce face el corespunde idealului social); deviant (nici adaptat, nici asimilat). Ca rezultat al integrarii culturale "cultura traita" este o notiune care reflecta mai adecvat relatia dintre cultura individuala si cultura globala. Ea se structureaza/ contureaza la confluenta obiectivului cu subiectivul, referindu-se atat la asimilarea si interiorizarea valorilor profesionale, cat si la integrarea valorilor culturale in activitatile timpului liber.

8.3 Circuitul social al culturii. Civilizatia. Geneza/ provenienta, istoricitatea (evolutia) si dinamica valorilor culturale ne ofera posibilitatea intelegerii etapelor prin care cultura se constituie in cauza, efect si mijloc al procesului de socializare. Nevoile socio-umane tot mai complexe, universul stiintifico-tehnic si spiritual tot mai extins potenteaza forta creatoare a omului si amplifica socializarea, conferind fenomenului cultural noi dimensiuni, printre care si aceea de cultura de masa. Cultura de masa poate fi inteleasa in mai multe moduri dedicata majoritatii; care este dedicata unor categorii; mijloace de comunicatie in masa, etc, insemnand, in sensul cel mai general, cultura mijloacelor de comunicatie in masa sau mass media. Cultura mijloacelor de comunicatie in masa presupune mijloace de comunicare a valorilor culturale in masa: teatrul, tiparul, radio, discul, televiziunea, banda magnetica, cinematograful. Circuitul social al culturii ne permite sa intelegem notele caracteristice ale unui alt concept / notiune ce ofera posibilitatea unei interpretari de ansamblu sintetice si extinsa, exhaustiva si in acelasi timp sintetica, conceptul de civilizatie. Cultura si civilizatia nu se identifica, nu trebuie confundate, desi au un fond comun, cel alcatuit din ansamblul cunostintelor si experientelor umane, din totalitatea achizitiilor spiritului uman, creatiilor, realizarilor. Daca in raport cu orice moment istoric cultura se prezinta ca un patrimoniu de valori cristalizate prin activitatea creatoare a oamenilor, civilizatia este tocmai folosirea acestui patrimoniu de valori in activitatea oamenilor, pentru satisfacerea noilor cerinte ale vietii si indeplinirea de fapte noi. Vigoarea, viabilitatea si eficienta unei culturi depind de gradul comunicarii, raspandirii si asimilarilor la scara sociala, de aplicatiile valorilor in activitatea oamenilor si in comportarea lor. Forta unei culturi depinde de gradul de civilizatie al unei societati. Civilizatia transforma in viata, confera concretete, materialitate, obiectivitate valorilor culturale. Daca valorile culturale sunt creatii individuale, civilizatia este opera colectiva, efect social concretizat in bunuri, care nu sunt altceva decat valori integrate in circuitul activ al vietii oamenilor. Daca ideea de bine este o valoare morala, a face bine in viata concreta (in sensul concret al cuvantului de bine) care vizeaza relatia dintre indivizi, este element de civilizatie. Civilizatia este prin urmare cultiva "in actu", adica cultura concretizata, cultura in actiune, integrata intr-un sistem organizat de munca, de viata si de gandire. Forta si trairea unei civilizatii depind de masura in care o societate data dispune de un patrimoniu cultural mai mult sau mai putin bogat (ansamblul valorilor). Aceasta societate isi creeaza un sistem de organizare si unui institutional corespunzator cu ajutorul carora sa poata transforma acel patimoniu in mod concret de viata al indivizilor din cadrul ei. Prin urmare, intre cultura si societate exista o stransa legatura, fara ca ele sa se confunde. Exista si discrepante. Sunt perioade istorice a caror societate este creatoare de valori. Cu cat o civilizatie transpune in viata mai multe valori culturale, cu atat ea pregateste conditiile crearii altor valori.