Tranzitiile familiei

Copilul cand se naste este inclus intr-o familie, devine membru al acesteia. Devenirea sa ca om se face in si prin familie. Lumea are dimensiunile familiei De aceea mi-am propus o abordare deosebita a temei puse in discutie, si anume: cum se raporteaza familia, si mai exact cuplul parental la copil, cum evolueaza si se manifesta vis-a-vis de copil si voi urmari aceasta traiectorie pana cand insusi copilul isi intemeiaza familia sa; trecerea acesteia pana la stadiul final de bunici.

Mi se pare trunchiata abordarea familiei doar din momentul casatoriei. Casatoria si evolutia ei ulterioara a fost pregatita pentru cei doi parteneri inca din primele luni de viata ale fiecaruia si, de multe ori 'familia de plecare' este determinanta pentru familia nou formata. Deci, se cade sa incep cu inceputul!

In autogeneza timpurie caracteristica este prezenta trebuintelor. Foamea si setea apar practic odata cu aparitia copilului. La doar cateva luni mai apare inca o trebuinta: trebuinta sau cerinta de afectiune. Aceasta se realizeaza prin intermediul structurii relatiilor si regulilor incluse in structura familiei. 'Foamea' de prezenta adultului este foarte activa din primul an de viata. Complexul reactivarii este expresia satisfacerii acesteia. Este vorba de o reactie complexa de inviorare la apropierea mamei.

In aceasta perioada poate cel mai important mod de satisfacere al acestei necesitati este comunicare ('comunicarea' in cadrul relatiilor inter-familiale a fost dezbatuta in alte materiale. Aici ma refer strict la aceasta perioada de varsta.)

Comunicarea se realizeaza prin limbaj (vorbire) si prin reactii nonverbale (sau comunicare nonverbala). Comunicarea este extrem de importanta ca factor de echilibrare in familie, deoarece membrii familiei isi petrec aproximativ jumatate din timpul vietii impreuna.

Comunicarea nonverbala include in variantele sale multe 'distante psihologice'. Acestea cresc atunci cand parintii exercita conduite blamante, agresive, punitive, cand copiii manifesta conduite 'opozante', iar cand in familie domina o excesiva penurie de comunicare.

Astfel, la copilul mic, gestica mainilor este mai densa dupa sase-sapte luni in intentii afective (refuz, contacte sociale familiale sau extra-familiale - salutul, de exemplu).

La adultii care compun familia, de regula cuplul parental, gestica mainilor este implicata in numeroase forme de comunicare cum ar fi: intentionarea, refuzul, chemarea, mangaierea, pedeapsa etc. Gestica mainilor ramane preferential pentru mama si alte persoane din grupul familial, dar acestea sunt discriminativ agreate.

Dupa patru luni fac parte din comunicarea nonverbala: intinderea corpului si a mainilor de catre copil pentru a fi luat in brate, agatarea de mama, atragerea atentiei pentru a fi luat in seama si a stabili comunicarea, solicitarea, conduitele de exprimare a afectiunii, conduitele de abandon (tacerea, imbufnarea), geamatul, oftatul, tipatul, rasul etc. In aceasta complexa inter-relatie care se stabileste se poate afirma ca are loc o permanenta modelare si remodelare reciproca, in baza unui feed-beck continuu: copilul capata statutul de fiinta umana, iar sotul si sotia, tatal si mama (biologic!) capata statutul de parinti.

Comunicarea intima de maxima afectiune este de mica distanta (20-35 ani). S-a atras atentia asupra faptului ca nu intamplator 'distanta intima' este egala cu aceea dintre fata mamei si aceea a copilului cand suge, fiind in bratele ei.

In cazul in care intervine o raceala in procesul de comunicare, distanta se mareste spontan, se modifica tonul, vocea, mimica. A doua forma de distanta este 'distanta personala': situatia in care se comunica informatiile. Urmeaza distanta numita 'distanta oficiala': se dau ordine, explicatii, se comunica hotarari. Aceasta este distanta pe care copilul o va cunoaste dincolo de familie. De obicei, acest fapt are loc la cresa sau la gradinita.

Distanta 'intima' este distanta marilor preferinte. In acest context trebuie neaparat abordata problema 'atingerii'. 'Atingerea' este 'distanta' maximei iubiri si afectiuni (a iubirii in cuplu), dar si a maximei agresiuni (lupta). Copilul utilizeaza atingerea ca forma de comunicare: vrea in brate, si, refuza atingerea cand se supara sau vrea sa intreprinda ceva de unul singur; vrea sa ajunga intr-un anume loc. Tot pana la un an se contureaza si experienta distantei oficiale in care sunt incadrati toti cei ce nu fac parte din familie. Copiii ii trateaza pe acestia ca fiind intrusi in spatiul intim al familiei. Parintii tineri, cuplurile practic abia formate se confrunta deci cu o dubla problema: desavarsirea comunicarii intre ei doi, pe de o parte si stabilirea comunicarii cu propriul lor copil. Este de fapt o perioada de unica dificultate, inedita, in evolutia cuplului. Pentru tanarul cuplu, pentru tinerii parinti perioada este pe cat de dificila (extrem de dificila!) pe atat de plina de invataminte si satisfactii. Deplina recompensa vine pentru parinti in jurul varstei de un an, cand au bucuria de a constata marele atasament empatic pe care copilul il manifesta fata de ei.

Oricum, copilul are mare nevoie de afectiunea mamei sale in decursul primului an de viata. Multi autori au semnalat prezenta acestei cerinte vitale, de prezenta stabila a mamei pentru dezvoltarea normala a copilului. De altfel, cercetarile au pus in evidenta faptul ca separatia de mama pe o perioada de mai mult de o luna, la sapte luni duce la o adevarata depresiune. Aceasta are trei faze.

Prima (cateva zile dupa plecarea mamei) se caracterizeaza prin tulburari de somn, o scadere a tonusului muscular si, in mod paradoxal, o crestere a acrosarii sociale. (S-ar putea spune ca este o cautare dureroasa a mamei printre straini).

In faza a doua se manifesta o susceptibilitate la boli ca: enterite, pneumonie, greata si voma. Sociabilitatea scade (!), creste plansul mocnit si atitudinile de refuz.

In faza a treia, copiii mai sensibili refuza jucariile, devin apatici, somnolenti, cu priviri vagi si goale.

In perioada 1-3 ani copilul devine un adevarat 'membru' al familiei. Mama, tata sunt pentru copil punct de sprijin, de securitate si de referinta. Pentru cuplul adult perioada este extrem de dificila din cauza instabilitatii psihomotorii a copilului, a solicitarii continue de asistenta. Un punct de maxima importanta caruia parintii trebuie sa ia aminte este desfasurarea unui 'eveniment' ce se petrece in aceasta perioada, eveniment ce ii vizeaza direct. Iata despre ce este vorba: copilul isi creeaza treptat reprezentarea unui adult imaginar, replica a celui real! Acest adult imaginar este prezent in toate experimentele de viata pe care copilul le traverseaza. Astfel, adultul imaginar este foarte disponibil (!!!), potential, neobosit. Asa interiorizat, adultul devine o prezenta continua care efectueaza evaluari, exprima exigente si controleaza actiunile. Aceasta forma de interiorizare constituie nucleul de referinta al constiintei cu primele ei cenzuri. E bine ca parintii, tineri si fara experienta, sa cunoasca mai in detaliu, aceasta perioada de referinta in viata copilului lor.

Cronologic la 18 luni rezonanta afectiva creste, copilul este mai impresionabil si intuieste dispozitia mamei, reactioneaza la 'nervii' adusi de la serviciu, de tata, la cicalelile fara sfarsit ale bunicilor, la continua imixtiune a altor copii din familie etc.

La un an si jumatate atasamentul fata de mama sau de o persoana ce-i tine locul este acaparant. (Sa nu uitam ca este exact perioada cand parintii isi amintesc ca sunt tineri, vor sa-si traiasca tineretea si isi cauta inlocuitori in rolurile de mama si tata!). Se manifesta gelozia daca mama acorda atentie altei persoane in afara de el. Gelozia este la copiii mici un spatiu dramatic al trairilor psihice in care se activeaza ambiguitatea legata de intrusiune (o a treia persoana in relatiile de afectiune dintre copil si mama). Gelozia presupune triunghiul! In finalul perioadei ante-prescolare se formeaza gelozia latenta fata de intrusiunea parentala (la baieti) sau maternala (la fetite).

Spre varsta de doi ani, tatal este admirat si devine favoritul copilului. (Atentie! Parintii e bine sa cunoasca bine aceste succesiuni de roluri, imagini in evolutia copilului, sa ia minte si sa ofere celui mic valori de referinta pentru tot restul vietii!)

Dupa doi ani copilul devine impulsiv si neintelegator, din nou instabil. Tendintele ostile fata de parinti cresc si din cauza ca negativismul primar, pur si simplu debordeaza, copilul se tranteste, plange, tipa daca i se ia un obiect oarecare si daca i se restituie, il arunca. Ceea ce caracterizeaza acest segment de varsta este vehementa vis-a-vis de tineretea, dragostea, dorinta de intimitate a parintilor. Mare atentie! In contextul de mai sus se poate considera ca la doi ani si jumatate cucerirea propriei identitati se realizeaza in opozitie fatisa de ceilalti (adica, de parinte).

Gesell atrage atentia asupra nesigurantei copilului in situatii de alegere, nesiguranta care duce de multe ori la sentimente de teama.

Teama, la randul ei, genereaza o traire afectiva cunoscuta sub numele de atasament.

Aceasta rezonanta afectiva numita atasament, face ca in momentul de teama copilul sa se refugieze in bratele mamei sau ale tatalui sau, sa se ascunda in spatele acestora.

Aceiasi componenta afectiva face ca el sa se ceara in brate cand e obosit sau pur si simplu sa se lipeasca de mama. In aceiasi gama de conduite se pot trece momentele in care copilul 'paraseste' pe cei ce i-au facut ceva sau nu permite mamei sa se indeparteze de el ca sa fie sigur ca nu i se va intampla nimic rau.

In orice caz, atasamentul este o expresie a dragostei fata de parinti (care se manifesta pe la trei ani). Atasamentul se exprima ca o dorinta de conservare a unei apropieri emotionale cu cei mai apropiati, membrii propriei familii.

Manifestarile legate de atasament sunt numeroase. Incepand cu zambetul, mangaierea, accese tumultoase de afectiune si sfarsind cu solicitarea acestora prin tot felul de mijloace. In acest sens, copilul mic foloseste atasamentul ca instrument afectiv. Se arata suparat, jignit sau exprima stari de 'abandon' prin care pune in evidenta 'ruperea atasamentului' in mod interesat (a fost certat, nu i s-a satisfacut o dorinta SAU, pentru a atrage afectiunea, lauda, DAR si pentru a fi mangaiat sau a i se acorda atentie).

Atasamentul este influentat de comuniunea afectiva din familie. Este mai arzator la copiii din familiile tinere in care exista inca acea ardoare specifica indragostitilor. La familiile mai putin tinere atasamentul este uneori mai slab si apare mai evidenta nostalgia tatalui. Oricum, axa parentala creeaza nuante de afectiune si atasament. Anxietatea de separatie (mai ales de mama) ia in jurul varstei de 21-24 de luni forme dramatice, mai ales daca copilul este obisnuit ca mama sa fie tot timpul cu el, sau daca persoana care-i substituie mama este mai putin tandra.

Desigur, diferentele culturale joaca un rol important cu privire la relatiile mama-copil.

Se considera ca anxietatea de separatie nu este totusi corelata strans cu atasamentul. Fenomenul de hospitalism, de abandon, in caz de avitaminoza afectiva opereaza, probabil, prin marimea anxietatii care actioneaza asupra resurselor intime ale dezvoltarii, deteriorand-o.

Exista si in perioada urmatoare, in cea prescolara, o oarecare opozitie fata de parinti, opozitie ce se manifesta spontan ca atare, urmata de dorinte vadite de reconciliere. La unii copii, atitudinile opozante sunt oprimate in comportament, dar alimentate in subconstient.

Se manifesta in conduitele alimentare (anorezie) si pune in evidenta susceptibilitati nesatisfacute (o stare emotionala tensionata intre dorintele de autonomie si dependenta afectiva usor contrariata de rivalitati fraterne).

Aceasta cu atat mai mult cu cat, in multe familii, copilul prescolar are unul sau mai multi frati mai mici. Caracteristica este la prescolarul mare si adaptarea mai evidenta a conduitelor fata de diferite persoane, din cele doua medii, acum concurente: familia si gradinita.

Concomitent se exprima cerinta activa a copilului de a fi de folos adultilor. Atentia mare fata de acestia se exprima evident prin imitatia discreta, contagiuni (inclusiv dispozitie afectiva). Un eveniment care da multa bataie de cap parintilor este adaptarea la gradinita.

La multi prescolari mici adaptarea este deosebit de dificila si dureaza multe zile in sir. Ajunge la unii de la patru la opt sau zece saptamani, cu o oarecare crestere a nervozitatii in a doua si a treia saptamana. Nervozitatea acestora devine mai mare acasa si este insotita de anorexie (lipsa poftei de mancare) si enurezis nocturn.

Si la copiii cu o buna (acceptabila) adaptare se manifesta o crestere a nervozitatii intre saptamanile patru-sase insotite de fenomenele semnalate mai sus. Acest lucru se datoreaza probabil 'oboselii' de adaptare, amplificate de diferentele de regim intre cele doua medii. De mare folos este ca familia sa cunoasca aceste lucruri si sa evite astfel un stress familial, motivat de altfel, dar cu grele consecinte.

De altfel, tot ceea ce reprezinta familie pentru copil apare cat se poate de fidel in joc. Jocul preferat al varstei este 'de-a familia' (cu varianta 'de-a mama si tata') . De ce? Pentru ca familia este scena principala de viata a copilului, nucleul social in care se condenseaza si reflecta in mod sensibil intreaga viata sociala.

Familia este aceea care ofera experienta cea mai nuantata si traita intens de catre copii.

Jocul 'de-a familia' oglindeste obiceiurile, atmosfera, stilul de comunicare si afectiunea din familie, responsabilitatile asumate de membrii acesteia, dar si tensiunile ce se consuma in familie, evenimentele ce o traverseaza.

Atentie, parinti! Copilul dumneavoastra incepe sa decupeze din conduitele umane din jur, momente, situatii si sa le reproduca.

O alta problema despre care este bine ca parintii sa aiba cunostinta este acea proba psihologica cunoscuta sub numele de 'desenul familiei'. Concluziile strict profesionale binenteles ca sunt ale psihologilor, dar nu strica ca si parintii sa cunoasca unele detalii (cei care doresc).

In aceste tipuri de desene, prezinta importanta marimea desenului in pagina, pozitia lui (zonele din josul paginii sunt in simbolistica proiective pentru dominatia inconstientului, a regresiei si a pulsiunilor conflictuale, spre deosebire de zonele superioare care sunt ale conceptualizarii si zonele mediane ale afectivitatii si prezentismului).

Marimea personajelor si desenarea lor cu trasaturi ferme, pune in evidenta vigoarea fizica. Desenele efectuate cu linii subtiri si nesigure indica lipsa de vigoare, dar si spiritualitate, finete de conduite. Daca persoanele desenate corespund cu cele ale familiei reale, proiectia este transparenta si coerenta (in acest caz avem de-a face cu un tip proiectiv).

In cazul in care exista persoane in plus in desen fata de numarul familiei reale, imaginile adaugate prezinta importanta fie ca expresie, a unei disponibilitati afective, fie ca expresie a unor aspiratii, dorinte, dedublari ale persoanelor vazute in doua variante sau un dublu al copilului (egon prospectat).

Lipsa unei persoane din familie in desen (scotonizarea) pune in evidenta atitudini tensionale, negatie, tensiune si opozitie, conflict acut.

Desenarea incompleta, fara o mana sau un picior sau alte parti din corp, are o semnificatie similara. De asemenea fara ornamentatii (devalorizarea) unor membrii ai familiei si ornamentarea cu accesorii si podoabe ale altora exprima, de asemenea, tensiune si opozitie fata de persoanele devalorizate si investitii de admiratie si afectiune fata de persoanele ornamentate. Distanta dintre cel ce deseneaza si ceilalti, pozitia, directia privirii celorlalti si a sa, exprima distante psihologice si directii ale acestora si ale afectiunii ce leaga membrii familiei. In fine, cand exista probleme mai complexe, inclusiv sentimente de culpabilizare, copilul se deseneaza pe el insusi dezvoltat si, adeseori, mic.

O alta caracteristica a acestei varste la care parintii trebuie sa ia seama cu deosebita atentie, fiind iarasi personaje principale, este problema identificarii.

Identificarea se realizeaza puternic intre patru si cinci ani si are ca modele persoanele cele mai apropiate, modelele fiind de regula, modele parentale.

Conditia de identificare parcurge patru cai.

Prima se realizeaza pe seama perceperii unor similitudini de infatisare cu modelele parentale (parul, ochii);

A doua se realizeaza pe seama perceperii unor similitudini de caracteristici psihice (este tot asa de atent ca tata sau tot asa de talentat ca mama);

A treia cale se realizeaza prin adoptarea de conduite, gesturi si atribute ale modelelor;

Ultima cale se realizeaza prin insusirea de conduite, gesturi si atribute pe care le identifica urmarind modelul.

Identificarea cu parintii incepe inca din perioada ante-prescolara, astfel: mai intai caile trei si patru si, apoi, caile unu si doi.

In mod obisnuit identificarea mai activa este cu parintele de acelasi sex. Impartirea afectiunii parentale nu se face fara frustratii si tensiuni.

Din fericire, exista complementar o forma de amnezie infantila puternica care elibereaza copilul de tensiunea acestor aspecte afective.

In contextul identificarii prezinta importanta deosebita triunghiul afectiv mama-tata-copil.

DESEN

Copilul -baiat descopera treptat, dupa trei ani, ca mama de care este atat de legat este altfel decat el, iar tatal, la fel cu el, este puternic, viril, iubit si admirat de mama, fapt ce este considerat ca o frustratie a propriului drept de a fi iubit de mama.

Cu fetitele se petrec relatii complementare. Prezinta importanta relatiile fraternale. Se stie ca fiecare copil dispune de un anumit loc in ierarhia familiala.

Atentia care se acorda fiecaruia este diferentiata. Mamele acorda o atentie mai mare copiilor mai mici. In fine, tot in perioada prescolara se dezvolta si minciuna intentionata.

Pana la patru ani relatarile copilului amesteca realitatea cu dorinta sau cu intentia acestuia.

La patru ani copilul incepe sa utilizeze uneori circumstantele atenuante si incearca sa iasa din situatii de culpabilitate vadita prin minciuna, de cele mai multe ori spontana.

Exista si situatii de minciuna pentru a obtine ceva, pentru a scapa de situatii neplacute.

Din pacate, copilul intalneste in viata de fiecare zi minciuna conventionala. Aceasta este cotidian folosita aproape involuntar ca un mod de rezolvare a situatiilor problematice.

Acest fapt genereaza mari confuzii in mintea unui copil! Voi trece in continuare la o alta perioada de varsta cu alte implicatii psihologice pentru familie.

Astfel, dupa sapte ani se manifesta treptat o mai mare detasare psihologica, o crestere a expansiunii, o mai mare extroversiune. Copilul pare mereu grabit. Mananca in fuga, se spala pe apucate, ia ghiozdanul nepregatit, isi neglijeaza tinuta vestimentara atat cea scolara (daca n-ar fi mama) cat si pe cea de toate zilele.

Aceasta graba, nu aparenta, ci cat se poate de reala este in favoarea timpului petrecut cu alti copii si in flagranta defavoare cu consolidarea deprinderilor legate de autoservirea in conditii noi de viata.

Aceasta goana pentru a fi mereu cu altii, mereu afara numai cu ai tai si acasa, nu, ajunge la satietate. Pe la noua ani copilul devine ceva mai meditativ, expansivitatea in conduita se atenueaza in mod pregnant.

Copilul devine mai ordonat, mai perseverent in activitati, atat cele scolare, cat si cele casnice.

In mod deosebit cam pe la aceasta varsta il intereseaza organizarea spatiului si in special a spatiului intim. (Spatiul intim este spatiul in care intensitatea relatiilor inter-personale ajunge la un fel de culminatie in care se admit doar persoanele apropiate).

De obicei in spatiul intim se includ si relatiile cu membrii familiei dar nu este o regula!

Pentru acest spatiu intim se dau incepand cu aceasta varsta adevarate batalii, se inregistreaza adevarate seisme familiale. Sa aruncam, deci, o privire ceva mai amanuntita.

Prisma prin care trebuie privit acest spatiu personal este cea a libertatii, auto-energiei si al relatiei dintre comportamentul uman si ambianta fizica.

Privit in acest mod, spatiul personal capata cateva atribute: singuratate, intimitate, anonimat si rezerva.

Exista inca un aspect al spatiului, cel legat cu ideea de teritorialitate. Prin acest din urma aspect ne referim la ambianta. Unitatea teritoriala sau spatiul pe care-l reclama o persoana sau un grup coeziv (de exemplu, familia) si incearca sa-l pastreze opunandu-se oricarei tentative de rapire sau limitare (lupta de care vorbeam mai sus!), devine la aceasta varsta (perioada scolara mica) o experienta complexa.

Spatiul personal este entitatea teritoriala in care se afla persoane frecvent vizitate, ca si persoane cunoscute si drumul spre ele. Spatiul poseda marime, forma, extensivitate, detalii si relatii personale.

Se considera ca fiecare persoana poseda o harta sau o imagine mentala a ambiantei, mai precis a spatiului personal care se refera la zonele in care se afla toate obiectele personale intr-o ordine ce permite utilizarea lor fara efort si gasirea lor rapida.

Acest plan este cel mai clar al imaginii mintale. Aceste dimensiuni se formeaza in perioada scolara mica.

Spatiul personal se structureaza spre zece ani si este impregnat de expansiunea personalitatii.

Una dintre expresiile acestui fapt este organizarea unei adevarate batalii strategice complexe de mentinere a teritorialitatii.

Una din motivatiile, de multe ori valabile, ale gestului de aparare a spatiului personal este aceea de a avea conditii optime pentru invatatura.

Cerinta de a invata pentru a satisface un fel de sentiment de identitate personala sau a familiei si de a pastra afectiunea parintilor si respectul celorlalti ramane o structura motivationala de baza la copii.

Atrag atentia asupra faptului ca numerosi autori considera ca motivatia e mai puternica atunci cand activitatea in sine este recompensata.

Recompensa stimuleaza activitatea, in timp ce pedeapsa sau frustratia o diminueaza evident.

In aceasta perioada locul familiei si al relatiilor din familie, al atmosferei si regulilor, stilului si caracteristicilor familiei capata o noua pregnanta.

Copilul confrunta si constientizeaza din nou (prin prisma varstei, experientei acumulate) influentele sale familiale.

Din acest punct de vedere exista cateva dimensiuni generale ale familiei si stilului ei general de existenta, care se reflecta in acest moment al dezvoltarii psihice, prin rezonante comportamentale si afective pe care la creeaza in personalitatea copilului.

Dintre aceste tipuri de dimensiuni ale familiei, mai consistente sunt relatiile afective pozitive de acceptanta si caldura ale parintilor (ambii parinti) sau a unuia din ei fata de copil, atitudinea de respingere (autoritate brutala); complementar exista axa autonomiei psihice (pana la a neglija programul copilului) de catre parinti sau variate forme de control (lejer, ferm sau sever).

Combinatia acestor caracteristici (a distributiei - la unison - sau inegale - de divergenta - la cei doi parinti fata de copii) constituie o foarte bogata polita de influente si rezonante comportamentale si afective.

Atitudinea calda din relatiile cu parintii si dintre ei (acceptanta si intelegere) este in general de efecte pozitive. Parintii afectuosi si calzi pot fi de control lejer sau activ intensiv. Acestia din urma maresc dependenta copiilor de ei. In consecinta, copiii din aceste familii sunt mai putin prietenosi si creativi, mai putin liberi (autonomi) cu dificultati mai mari de maturizare.

In familiile in care acceptanta si caldura este asociata cu un control lejer si neglijente, copiii sunt mai dezordonati, necompetitivi, deseori neadaptati la profesorii care nu suporta independenta si autonomia.

Permisivitatea si restrictia la parintii calzi dau efecte diferite, mai accentuate in sensul celor descrise mai sus; mai ales la baieti.

Daca relatiile lejere si afective au fost dominante in primii trei ani de viata, iar dupa intrarea copiilor la scoala parintii devin mai restrictivi, copiii vor deveni treptat conformisti, usor agresivi, dominanti, competitivi si orientati spre conformitate cu invatatorul, spre a-i atrage simpatia.

Daca in copilaria timpurie parintii sunt mai restrictivi, calzi si atenti fata de autonomia copiilor, iar in perioada scolara mica raman calzi si atenti (adica exercita un control activ), adeseori copiii lor devin ordonati si prietenosi in conduitele cu colegii lor.

Copiii din aceasta categorie manifesta mai putine conduite mizere cand invatatorul nu este de fata si au motivatii bune in munca scolara (mai ales este vorba in acest context de baieti decat de fete).

Cele mai bune situatii sunt cele ale familiilor cu atitudine clara, calda, atentie la autonomie, control echilibrat. Parintii ostili, cu autoritate (rejectivi) creeaza la copii deseori conformism usor agresiv ce nu poate fi exprimat.

Deoarece sentimente profunde de culpabilitate si revolta de sine si de aici incidenta reactiilor nevrotice la acesti copii, uneori tendinte de auto-depresie, incredere redusa in altii, 'dificultati' in relatiile cu colegii, teama de adulti, timiditati, nefericire.

Parintii ostili (rejectivi) neglijenti in controlul conduitelor copiilor, maximizeaza activitatea, duritatea, neglijenta, impulsivitatea.

Daca astfel de parinti au accese de disciplinare a copiilor - de cele mai multe ori arbitrare, inconsistente si dezordonate - provoaca stari si conduite dezordonate.

In aceasta categorie de familii se intalneste adeseori delicventa juvenila.

Ca atare, disciplina dezordonata in familie are efectele cele mai daunatoare.

Desigur, aceste consideratii au la baza studii, cercetari, analize, experiente, anchete de familie efectuate in multi ani de munca in domeniul psihologiei copilului si, implicit, a familiei.

Este greu totusi de sustinut in mod predictiv ca un copil dintr-o anumita categorie de familie va avea in mod cert structuri reactionale de un anumit tip.

Dimpotriva, unele studii (si experienta personala) au pus in evidenta un anume fel de imunitate fata de influentele negative ale familiei ostile restrictive si dezordonate la unii copii.

Totusi, statistic s-au validat efectele descrise mai sus. In perioada scolara mica se contureaza atitudinea fata de parinti, stilul evaluarii acestora.

Atentie! Copiii sunt mai severi si mai critici fata de mama! Au fata de ea o imagine ideala mai putin clara. Fata de tata, opiniile si imaginea sunt mai clare.

Binenteles, daca parintii sunt ambii acasa, dar nu se inteleg, efectul este mai grav si incarca de nevrotism si stari supertensionale, depresie, conduitele, faptele ce duc in cazuri extreme pana la finaluri fatale.

Relatiile de familie (dintre copii si parinti, pe de o parte, si dintre parinti, pe de alta parte) au efecte si in ceea ce priveste formarea constiintei de sine a copilului, *ori de aceasta depinde in cea mai mare masura auto-echilibru* si acele fonduri de trairi subiective ce se denumesc in mod curent fericire sau nefericire.

Copiii ce traiesc tensiunea rejectiei si a autoritarismului excesiv si brutal sufera de pe urma simtirii valorii lor inadecvate.

Ei tind sa se simta inferiori si au dificultati in a primi si a da afectiune altora, se simt singuri si nefericiti, vinovati si depresivi din aceste motive. Copiii rejectati traiesc tensional potentialul lor redus de a reusi si de a invinge dificultatile vietii (rejectia vine chiar din sanul familiei!)

Unii dintre ei sunt agresivi cu tendintele defensive exacerbate, ca reactii de aparare.

Copiii acceptati cu caldura in familie manifesta in general estimatie fata de sine, au incredere, primesc responsabilitati cu auto-constiinta realizarii lor.

Urmatoarea perioada cu problemele si dificultatile specifice este pubertatea urmata indeaproape de adolescenta. Are loc acum o abdicare temporala de la mici sarcini familiale sau scolare. In aceste conditii reactiile de sanctionare sau admonestare din partea adultilor sunt privite astfel. De altfel (atentie!), se organizeaza treptat o modificare de fond a intregii conduite.

Copilul este din ce in ce mai absorbit de petrecerea timpului cu prietenii si colegii sai, incepe sa-si manifeste mici refuzuri de a participa impreuna cu familia la actiunile organizate de aceasta, preferand societatea mai curand a celor de varsta lor (sau usor mai mari) decat a adultilor. La acestea se adauga refuzul pasiv (se face ca nu aude) sau activ (pretexteaza ca are ceva de facut sau, pur si simplu, se irita refuzand zgomotos).

Influentele si sistemul de cerinte al vreunuia din membrii familiei se devalorizeaza (relativ!) pentru copil in aceasta perioada.

In relatiile cu parintii starile afective actioneaza mai acut in pubertate deci cu o temperare treptata pe masura ce se intra in adolescenta cand are loc o redeschidere spre spatiul familial prin scaderea tensiunii de opozitie si culpabilitate. Deschiderea spre familie se accentueaza pe tot parcursul adolescentei si chiar in prelungirea acesteia spre tinerete (adolescenta prelungita).

Dar, aici, apare o problema. Parintii traiesc un sistem de cerinte adesea ridicate fata de munca scolara a copiilor lor, dar nu stiu practic cum si ce trebuie sa faca. Adeseori au conduite improvizate si manifesta un regim de cerinte relativ dezordonat acasa. Exista insa o influenta a scolii asupra parintilor, influente ce creeaza o oarecare ordine a incertitudinilor educative ale acestora. Un alt domeniu careia familia trebuie sa-i acorde atentie si cu care adolescentul se confrunta (ades dramatic, inegalabil in viata) este cel al mortii.

Adolescentii suporta o incidenta crescuta de pierderi prin moartea unui bunic, bunica, accidental parinti, rude apropiate, prieteni, cunostinte, in orice caz, persoane apropiate. Aceasta intalnire cu moartea creeaza o furtuna afectiva si rationala (intelectuala) pana la anxietate, depresiune.

Daca un astfel de soc trait pe fondul altor socuri (insuccese scolare, deceptii in dragoste, climat familial deficitar) sau constituie starea de fond pe care se consuma alte socuri, adolescentul are crize puternice, depresive. Deznodamantul poate fi tragic! Dar vis-a-vis de moarte apare si tendinta spre fericire. In copilarie si pubertate aceasta tendinta este incarcata de bucurie melancolica, constienta de dificultatile ce sunt de parcurs, obstacole, dintre care adeseori un obstacol este cel al distantelor de generatie. Se nuanteaza starile de aspiratie spre fericire, gradele de traire ale auto-realizarii cu astfel de stari. Implicate mai sunt si conditionarile de ordin social si componentele sociale.

(In scopul elucidarii mai bune a acestei probleme am anexat la sfarsitul materialului un tabel cu zonele de acord si zonele de dezacord dintre copii si parinti in inter-relatiile lor).

Si iata-ne ajunsi la punctul de rascruce al materialului in studiu: copilul, cel preluat de la nastere, a ajuns un tanar solicitat sa faca el insusi pasul crucial al intemeierii familiei si al adaptarii la rolul de sot sau sotie si ulterior de mama sau tata. Casatoria reprezinta oficializarea unei legaturi complexe afective, intime si sociale (rol dobandit).

In cele mai numeroase cazuri este urmat de aparitia unui copil in familie, fapt ce contureaza statutul de parinte si adaptarea prin experienta la acest rol, de asta data natural.

Se considera ca in general tinerii nu au o pregatire corespunzatoare in acest plan, fapt ce creeaza pe parcurs unele dificultati.

Tinerele fete au in general in aceasta subetapa (mai bine spus, prima subetapa) a tineretii o disponibilitate afectiva mai mare si aspiratii spre alcatuirea unui camin. Tanara mama intampina dificultati privind orarul, dorinta de a cunoaste mai multe cu privire la educatie, la psihologia copilului, cu privire la problemele relatiilor sociale si ale relatiilor intime. Si tanarul si tanara fac eforturi de a mari confortul din familie.

Se reuseste adaptarea la programul de munca (chiar si in cazul in care se lucreaza in schimburi).

Se realizeaza si adaptarea la ritmul muncii cam in acelasi timp cu adaptarea la orar. Acest fapt creeaza o modificare in ierarhia muncii. Deoarece experienta in munca permite intalnirea cu aspecte de ameliorare ale muncii si tanarul si tanara simt nevoia de instruire.

Din acest motiv, adeseori isi desavarsesc studiile, si le diversifica, invata limbi straine etc.

In activitatile obstesti incep sa primeasca responsabilitati mult mai ferme. Relatiile sociale se extind.

In familie, responsabilitatile educative si gospodaresti se multiplica. Se poate sa mai apara un copil. Intotdeauna extinderea familiei pune probleme legate de orar, aprovizionare, satisfacerea trebuintelor casei. Consolidarea familiei se pune in evidenta prin cumpararea de mobile, rearanjarea spatiului locuintei, marirea confortului, cumpararea unor bunuri de folosinta indelungata (frigider, masina de spalat, ustensile de bucatarie, televizor, radio etc).

Distractiile devin mai putine in familie. Cerinta de supraveghere a copiilor sta la baza acestei modificari de program a familiei.

Persista plimbarile si jocurile copiilor si vizionarea la televizor, presa, mai putin radio si lectura.

Tinerele mame au dificultati privind bugetul de timp, restrangerea, uneori dramatical, a placerilor si bucuriilor si asa mici ale vietii, in schimb se bucura de aspectele pozitive ale maternitatii.

Subetapa 32-35 de ani aduce un nou cerc de integrare socio-profesionala. Statutul socio-profesional este din nou in progres. Experienta profesionala este mai ampla. Contributia mai multilaterala, responsabilitatile sunt tot mai complicate.

In familie viata se stabilizeaza:

a)      se creeaza dese momente de fericire si bucurie legate de aspectul evolutiei copilului;

b)      se atenueaza (pana la disparitie) tensiunea unor stari de disconfort provocate cuplului de factori extra-familiali;

c)      au certitudinea reusitei rolului parental;

d)     creeaza cuplului un punct de focalizare a dorintelor de perpetuare a momentelor de intimitate si tihna casnica ce le resimt, reenergizand fondul actional continuu;

e)      proiecteaza in viitor dorinta ca prin copii sa traiasca mai bine si frumos destinul lor ca fiinte umane;

f)       securizeaza atractia fata de familie ca un bun, adevarat si consolidat camin.

In acest context, pe buna dreptate se poate considera confortul si echilibrul psihic al familiei ca valoare evaluativa, raportand numarul de tensiuni ce o caracterizeaza intr-o unitate de timp data, la structura si numarul inter-relatiilor afective dintre parinti si copii.

Analiza totala a efortului psihic al familiei ar trebui sa cuprinda si relatiile copii-copii. In aceasta idee planul adaptarii parintilor la prezenta copiilor este animat chiar de copil prin inflatia tot mai mare a dorintelor, a atractiei obiectelor, a curiozitatii, a dorintei de a fi cu 'ai tai' (si aceasta, practic, la orice varsta).

In continuare (dupa 35-40 de ani) viata profesionala si obsteasca devine tot mai densa; problemele se resimt ca tot mai dificile si complexe.

Si in viata de familie apar probleme noi. Cresterea copiilor, problemele legate de scolarizarea acestora, procesele de educatie si instructie tot mai complicate, intrarea copiilor (mai ales primul) la pubertate, poate crea tensiuni de opozabilitate, nemultumiri.

Statistic este perioada celor mai numeroase desfaceri de casatorie, mai ales daca sotii nici nu lucreaza amandoi in aceiasi localitate (fac naveta) lipsind mult de acasa. Si totusi, angajarea mai profunda in munca creeaza un echilibru al personalitatii care se resfrange direct si benefic in viata de cuplu in special, si de familie, in general.

Intre 40-45 de ani viata de familie si experienta in acest capitol devine bogata. Cuplul aflat la mijlocul vietii este un cuplu implinit. Aceasta se resimte in expansiunea profesionala si sociala. In familie este un echilibru si un stil adecvat de inter-relatii. Opozabilitatea copiilor este tratata cu mai mult calm si cu mai putina neliniste. Aceasta arata ca familia a achizitionat o considerabila experienta pedagogica.

Familia poate fi confruntata acum cu decesul parintilor (bunicii) ceea ce duce la interiorizari profunde.

In cea de a doua perioada de stabilizare (45-50 de ani) se instaleaza usor incarcarea cu intimitate a subidentitatii parentale si maritale, dar cresc si responsabilitatile pe aceste planuri.

Rolul de sot si sotie se cunoaste mai bine, se cunoaste practic la perfectie. Criza de identitate a copiilor mai avansati sau parasirea familiei de unul din copii (care pleaca, sa zicem, la studii) contribuie la cresterea tensiunii si nelinistii in doua subetape. In prima se perpetueaza structurile relatiei complexe ale etapei anterioare.

Unele avansari in munca, gradatiile, gratificarile permit marirea confortului in familie, vacante etc. Pozitia profesionala este inalta, contributia poate fi inalt creatoare. In al doilea stadiu (a doua subetapa 50-55 ani) se exprima din nou trecerea printr-o criza de interiorizare provocata de menopauza la femei. Aceasta criza biologica este insotita de disconfort fizic si are loc mai devreme sau mai tarziu la barbati. O diminuare a fortei fizice si o modificare relativa a starii de sanatate (astenie) contribuie la adancirea interiorizarii mai sus mentionate, care se organizeaza in jurul ideii de valoare a propriei persoane.

In familie incepe procesul de denucleorizare. Copiii (primii) se casatoresc, intra in serviciu, au la randul lor copii.

Aceasta se considera a fi o etapa de mentinere ceva mai linistita. Subidentitatea parentala si maritala se reincarca de intimitate prin aparitia nepotilor, intr-un context nou. Ciclul vietii isi inchide si redeschide inca o veriga. In prima subetapa (de asta data 55-60 de ani) numeroase salariate se pensioneaza si deci se modifica atat programul familiei, cat si bugetul.

De multe ori are loc si o restructurare locativa. Dezangajarea profesionala aduce modificarea orarului familiei, preocupari noi, relatii sociale etc.

Pentru femeile angajate mai mult in viata de familie, problema nu este prea grava, cu atat mai mult cu cat toate problemele fiziologice dispar.

Barbatii continua inca sa fie in serviciu, iar experienta profesionala la aduce un spor de participare mai ales in partile organizatorice ale slujbei.

Dar tot datorita experientei de care vorbeam totul se face cu un efort mediu, un randament usor de obtinut. Viata de familie se mai simplifica. Exista o rutina reconfortanta a vietii de familie, tabieturi fac parte din farmecul acestei perioade.

In ultima parte a vietii de cuplu se impune un nou orar, deci, de activitati. Subidentitatea maritala ramane relativ expansiva, datorita aparitiei nepotilor care solicita emotional identificarea de prelungire a urmasilor. Un oarecare disconfort in familie se poate inregistra datorita incetarii functiei reproductive la barbati ceea ce ii face pentru un timp irascibili. Cu adevarat dureros este ca aceasta perioada este caracterizata printr-o reala fragilitate biologica. Acum apar bolile incurabile cardio-vasculare, cancerele, bolile respiratorii. Apar repede bolile si trec greu sau de loc. Bucuria de a fi parinte si bunic intra intr-un con de umbra ireversibil. Preocuparea pentru sanatate si pentru prelungirea vietii devine primordiala, iar aceasta preocupare are un plus de sacrificiu din partea femeilor mult mai preocupate de starea de sanatate a sotului decat invers.