Idealizarea sau pasiunea pierderii

Tulburarile depresive ale idealizarii

Care este legatura care se stabileste intre idealizare si depresie? Ce ne invata procesul melancolic despre idealizare si despre radacinile ei situate la nivelurile cele mai precoce ale vietii psihice?

Idealizarea este o permanenta oscilatie intre o tentativa de a hrani narcisismul si scaderea stimei de sine, intre iubire si ura, intre un obiect bun si unul rau, intre un obiect idealizat si unul persecutor, intre replierea narcisica si deschiderea spre obiect.

Legatura dintre melancolie si idealizare a fost remarcata deja de medicii greci si s-a transmis catre occident prin intermediul tratatelor arabe.[1] Intr-un tratat de medicina al lui Bernardus Gordonius din 1285, apar, in partea consacrata bolilor cerebrale, semnele si cauzele acestei forme de melancolie: « Bolnavul isi imagineaza cu putere forma si figura celei pe care o iubeste. El crede ca este cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai extraordinara, cea mai bine dotata in virtuti ale corpului si morale. De aceea el o doreste constant, fara ezitare si nici masura, gandind ca, daca isi va putea satisface dorinta, el va atinge fericirea si beatitudinea. Boala este numita « heroes » adica « a eroilor » deoarece eroii si nobilii sunt cei care cad prada cel mai adesea acestei afectiuni. (.) Semnele sunt pierderea somnului, a nevoii de a bea si de a manca. Corpul slabeste. Bolnavul este scufundat in ganduri secrete si profunde. El suspina constant. Daca bolnavul aude poeme care canta separarea indragostitilor, plange. El rade daca aude cantece care poetizeaza regasirea amantilor. Pulsul este divers si dezordonat, frecvent si inalt daca obiectul iubit este numit sau prezent in fata ochilor sai » . Vedem, asadar, ca melancolia este un raport al subiectului cu un obiect ideal, obiect care este, in acelasi timp, pierdut. Vom incerca sa clarificam mai mult aceste aspecte prin analiza textelor analitice care se straduiesc sa elucideze enigma melancoliei.

Observam la Freud o alunecare plina de sens in privinta evolutiei cuplului melancolie - ideal al eului. Aceasta este operata in perioada care separa textul « Doliu si Melancolie » din 1917 de « Eul si Sinele » din 1923. In 1917, procesul melancolic presupune ca « pierderea obiectului se transfera intr-o pierdere a eului, conflictul intre eu si persoana iubita intr-o sciziune intre critica eului si eul modificat prin identificare (cu obiectul) »[3]. In 1921 , ipoteza lui Freud indica faptul ca exista un conflict intre doua parti ale eului dar de aceasta data instanta agresiva este numita « ideal al eului » (instanta mostenitoare a narcisismului primar). Exista, asadar, o dinamica conflictuala intre idealul eului si un eu persecutat. Acest proces va fi descris mai tarziu, in 1923, ca o lupta intre un supraeu ostil si un eu agresat de acesta. Care este raspunsul cel mai potrivit? In melancolie, ni se pare ca un raspuns simplu este greu de dat datorita proceselor de identificare si absorbtie a obiectului in eu, a unei instante de catre alta sau a unei instante de catre obiect. Pentru a anticipa trebuie sa spunem ca toate cele trei ipoteze ni se par adevarate dar vom vedea in ce conditii.

Sa analizam, mai intai, notiunea de « pierdere » (de obiect), notiune esentiala, dupa cum stim, in melancolie. Sa incercam, in acelasi timp, sa clarificam rolul pierderii de obiect in constituirea idealului eului in calitate de proces distinct de geneza supraeului.

Examinarea mecanismelor psihice implicate in procesul de pierdere a obiectului, pierdere resimtita ca respingere, abandon, absenta (elaborata sau nu) ne arata ca analiza poate fi realizata la doua nivele: a) pierdere sau refuz al pierderii obiectului oedipian; b) pierdere sau negare a pierderii unui obiect primar.

a) Pierderea obiectului este un adevarat destin al eului[5], ea este o necesitate de neocolit in dezvoltarea eului care, de-a lungul intregii sale existente, trebuie sa faca fata absentei celuilalt. Eul trebuie sa simbolizeze atat disparitia obiectului iubit (de exemplu, mama pentru baiat in complexul lui Oedip pozitiv) cat si disparitia dorita a rivalului.

A formula o dorinta de moarte impotriva rivalului sau (concurent care se ridica impotriva realizarii dorintelor) semnifica o anulare radicala a existentei acestuia. Il tratam pe rival ca si cum am avea puterea de a face sa nu fi existat niciodata, ducandu-l spre o stare de non-existenta. Aceasta se constituie si intr-o scoala deoarece, simultan, incepem sa intelegem ce inseamna moartea (prin proiectie, prin perceperea sentimentului de a nu exista in ochii rivalului - conform legii talionului).

Idealizarea partenerului oedipian presupune o scena in doi si deci o disparitie totala a concurentului. Subiectul si obiectul sunt singuri, impreuna, intr-un scenariu care are ca fundament o crima simbolica.

Idealizarea acopera si ne apara impotriva unei uri duble: contra sentimentelor fata de tata si contra ambivalentei resimtite fata de obiectul matern. Scena ideala, o relatie paradisiaca cu obiectul oedipian presupune o lume populata de un singur obiect. Acest obiect este, conform unei remarci pertinente a lui A. Green[6], un obiect ideal dar si un obiect mort. Mama idealizata este complet devitalizata, lipsita de pulsiuni care sa fie indreptate spre un altul, fara nici o dorinta. Ea este o persoana care nu sufera de nici o lipsa provocata de un altul.

b) Idealizarea si pierderea obiectului primar: in textul « Doliu si Melancolie », Freud formuleaza o fraza careia trebuie sa ii vedem profunzimea: spre deosebire de cel indoliat, melancolicul stie ca a pierdut dar nu stie ce a pierdut in acea persoana. Melancolicul sufera o pierdere necunoscuta ale carei consecinte nu le poate suporta. Un travaliu de separare nu se poate efectua datorita calitatii narcisice a investirii libidinale (obiectul este o parte din sine insusi) precum si datorita extremei ambivalente. Freud spune in 1917 si reia in 1920 (« Dincolo de principiul placerii »): « in stadiul de organizare orala a libidoului, stapanirea amoroasa a obiectului coincide inca cu aneantizarea acestuia ».

Mecanismul identificarii narcisice este in centrul teoretizarii psihanalitice a melancoliei. Libidoul liber, devenit fara obiect din cauza pierderii acestuia, revine in eul care se identifica cu obiectul abandonat. In melancolie, aceasta identificare narcisica vine sa inlocuiasca alegerea de obiect, ceea ce implica o regresie la faza orala, canibalica a dezvoltarii. Identificarea narcisica corespunde unei incorporari a obiectului, ea garanteaza, intr-o singura miscare, distrugerea si conservarea obiectului. Ea permite abandonarea obiectului dar asigura si mentinerea relatiei cu el. Odata obiectul incorporat in eu, ura pentru el se transforma intr-o ura de sine insusi. Echilibrul precar dintre eu si obiect se va prabusi cu ocazia disparitiei suportului obiectal. Subiectul nu poate suporta aceasta pierdere deoarece el are o nevoie vitala de ceea ce era depus in obiect: propria sa substanta. Dupa cum remarca Freud in textul sau din 1917: in melancolie, investirea regreseaza la stadiul sadic: « daca iubirea pentru un obiect, care nu poate fi abandonata pe cand obiectul este abandonat, s-a refugiat in identificarea narcisica, ura se exerseaza acum asupra acestui obiect substitutiv injuriindu-l, dispretuindu-l, facandu-l sa sufere si tragand din aceasta suferinta beneficiul unei satisfactii sadice ». Observam ca obiectul exterior in sine nu are o mare importanta. Pierderea obiectului exterior reanima conflictul insolubil cu un obiect primar. Obiectul exterior, pierdut si incorporat cu ura nu este decat substitutul unui obiect primar. Umbra care cade asupra eului in melancolie, nu este umbra obiectului real. Acesta din urma nu este decat substitutul dezamagitor al obiectului necunoscut, original, ingropat in fundatiile eului.

Din cauza extremei ambivalente, subiectul nu poate introiecta de fapt obiectul. Acest proces va fi inlocuit printr-o incorporare care tradeaza o lipsa in locul insusi in care o introiectie ar fi trebuit sa aiba loc.[7] Incorporarea pune in inima insasi a topicii intra-psihice un oaspete neavenit din cauza urii cu care obiectul primar a fost iubit dintotdeauna. Obiectul, in melancolie, nu poate fi pierdut deoarece este indispensabil eului si nu poate deveni consubstantial eului pentru ca ii este acestuia insuportabil. Eul devine captiv al unui obiect pe care se straduie sa il distruga si sa il retina in acelasi timp.

Idealul eului in depresie

Putem diferentia melancolia de depresie dupa aspectul predominant al obiectului. Se deseneaza, astfel, doua constelatii: pe de o parte, cea a melancoliei, boala a angoasei si a culpabilitatii, boala a supraeului cu predominanta aspectului rau; pe de alta parte, sindromul depresiv, boala a inferioritatii, boala a idealului eului cu predominanta aspectului idealizat. Daca melancolia pune in scena un conflict intre eu si supraeu, depresia corespunde tensiunii excesive dintre eu si un ideal al eului. Supraeul este solicitat de predominanta a ceea ce este « rau » pe cand idealul eului este legat de predominanta a ceea ce este idealizat. Ne vom centra asadar asupra unui demers care ia in considerare rolul idealizarii in depresie.

Depresia, spatiu al idealului

Care este rolul idealului eului in depresie? Observam ca functia idealitatii care vrea sa asigure homeostazia narcisica este, in depresie, pervertita.[8]

In depresie este vorba de omniprezenta imaginii mamei atotputernice. Observam importanta unei mame terifiante, dotata cu o putere distructiva care decide viata si moartea subiectului, care pare sa il striveasca pe acesta cu toata greutatea ei. Clinica o arata clar: « Imediat cum mama vine la mine, eu dispar imediat, nu mai exist. Ea imi ia tot spatiul si ma impiedica complet sa respir. Invadeaza totul, atat de mult incat nu mai am chef sa fac nimic ».

Suntem in dimensiunea omnipotenta (a mamei) / neputinta (a subiectului). Freud defineste starea de neajutorare ca o completa neputinta a nou-nascutului (datorata imaturitatii sale fizice si psihice) in fata cresterii tensiunii interne date de aparitia unei nevoi. Atunci cand lipseste persoana care este susceptibila sa satisfaca acea nevoie, tensiunea atinge un nivel insuportabil fara a exista posibilitatea unei utilizari psihice sau a unei descarcari si se produce un cataclism, o amenintare de moarte iminenta. Aceasta este situatia traumatica, paradigma dupa care se va reproduce orice situatie de neajutorare ulterioara. Negativul acestei stari de neputinta este fantasma de atot-puternicie care se bazeaza pe imaginea mamei arhaice. Subiectul vrea sa restaureze in el omnipotenta pierduta iar aceasta se intampla prin identificare cu mama. In depresie, aceasta tentativa nu reuseste si in aceasta va consta aspectul tragic al depresiei: obiectul ideal care ar trebui sa ocroteasca narcisismul este, in acelasi timp, un obiect inaccesibil, incapabil sa dea satisfactia asteptata. Daca idealizarea cauta unitatea narcisica ea nu reuseste, in depresie, decat sa mareasca distanta eu - ideal. Depresia este o idealizare care nu a reusit sau, dimpotriva, care a reusit prea bine. In depresie, subiectul nu renunta la idealul sau ci inceteaza sa creada in realizarea lui. Subiectul nu renunta la obiectul sau dar acesta devine inaccesibil.

Subiectul nu intalneste decat exigenta mereu mai mare a acestui etalon care este obiectul matern si care nu inceteaza sa ii dezamageasca asteptarile. Atot-puternicia modelului este atat de mare incat nu serveste la nimic sa vrei sa il imiti sau sa astepti un semn de aprobare de la el. Raspunsul inevitabil: "este bine, dar." vine sa opreasca elanul copilului in comportamentele sale de seducere, tot ceea ce ar vrea el sa dea fiind judecat ca fiind un cadou insuficient.

De ce subiectul perpetueaza aceasta neputinta de a se conforma normelor prea stramte care i se propun? De ce acest ideal nu este chestionat? Gasim, pentru moment, doua raspunsuri posibile: relatia narcisica si deci vitala cu obiectul care nu poate fi inlocuit si rationamentul pe care Abraham il atribuie melancolicului. Subiectul cauta o ratiune de a fi in "mediocritatea" capacitatilor sale: "ceilalti nu ma iubesc, ma detesta pentru ca eu sunt marcat de insuficiente innascute; de aceea sunt nefericit, deprimat".[10]

Rolul patologic al modelului matern ideal este evident la o alta pacienta care utilizeaza frecvent cuvantul "model": "Doamna B. se revede ca fetita model, intotdeauna foarte frumos imbracata, pana in ziua in care, schimbandu-se putin la adolescenta, mama sa a determinat-o sa urmeze un regim; din acel moment, ea a intrat intr-o faza de bulimie care, dupa expresia sa, a scos-o din minti pe mama. In opozitia constanta cu mama, doamna B. a ramas pe pozitii pana la varsta de 20 de ani cand a intreprins un tratament estetic pentru a se remodela. Istoria doamnei B. este, mai apoi, punctata de tratamente estetice la originea carora se ghiceste o judecata materna omniprezenta indreptata impotriva corpului ei".[11] Remarcam tentativa continua si nelimitata a subiectului de a fi conform si la inaltimea modelului ideal. Tratamentul estetic facut "pentru a se remodela" surprinde printr-un act singular ceea ce este, de fapt, un proces permanent: compararea permanenta cu un model "perfect". Acest remodelaj nu este niciodata incheiat ba, mai mult, el este ratat dinainte. Totul se intampla ca si cum nu subiectul este cel care isi priveste corpul in oglinda ci mama este cea care judeca, cu ochi nemultumiti, dinspre oglinda. Remarcam aici o caracteristica a idealului: el cere subiectului totul, nici o scapare nu este permisa. Orice elaborare, orice travaliu de simbolizare, de schimbare a acestui model este condamnata sa nu iasa din aceasta fixitate.

Daca in idealizarea "normala" subiectul cauta si reuseste, mai mult sau mai putin, sa isi intareasca narcisismul (prin identificare cu obiectul ideal), aici rezultatul este contrar. Impactul idealului depresivului provoaca un defect al iubirii de sine care are influente negative asupra sentimentului identitatii: subiectul isi poate chiar nega propria existenta care nu este nimic in fata modelului ideal. Paradoxal, idealizarea care serveste, de obicei, stimei de sine poate bascula si transforma intr-un agent al unei rani narcisice. Depresia ne arata deci supunerea extrema la un ideal, subiectul alegand sa fie bolnav decat sa renunte la iubirea sa ideala originara.

Obiect idealizat - obiect persecutor

Am vorbit pana acum de idealizarea mamei, conceptie care lipseste metapsihologiei freudiene si care apare, mai tarziu, in teoria kleiniana. La Freud, idealul eului pare sa conserve caracterul tatalui atot-puternic. La Melanie Klein, exista, inca de la originea psihismului uman, un clivaj intre un obiect bun si unul rau, intre un obiect idealizat si unul persecutor. Cu aceasta ocazie vom incerca sa intelegem distinctia dintre obiectul bun si obiect idealizat si rolul lor respectiv in depresie. De la inceput, dorim sa accentuam faptul ca nu intelegem termenii kleinieni ca pe niste categorii rigide, simplificatoare ci ca vrem sa accentuam anumite aspecte pentru a ne clarifica ideile.

Idealizarea este, pentru Klein, "o etapa intermediara esentiala a dezvoltarii psihice".[12] Copilul se afla in situatia de a trebui sa mentina separate aspectul bun si aspectul rau al obiectului (intern si extern) inainte de a incepe sa le sintetizeze si, pentru a-si putea conserva credinta in existenta unui bun obiect indispensabil securitatii si supravietuirii sale, el va utiliza idealizarea ca aparare impotriva angoasei persecutoare. Corolar al fricii de persecutie dar si expresie a cautarii unei gratificari fara limite, idealizarea este legata de clivajul obiectului, o alta metoda de aparare. Deoarece frustrarea este inevitabila si, datorita acestui fapt, obiectul devine in mod necesar persecutor, idealizarea este considerata ca "o trasatura caracteristica a oricarei prime relatii cu obiectul bun". Putem vorbi de un obiect bun atunci cand el este legat de satisfacere, de gratificare si linistire. Dar, cum remarca A. Green , niciodata satisfacerea nu va putea face sa dispara urmele incercarilor si asteptarilor frustrante care au precedat-o. Intotdeauna ramane un rest care nu este umplut de starea de satisfactie. In termeni kleinieni, obiectul bun este, in acelasi timp, frustrant si excitant. Obiect ideal nu este legat doar de fenomene pozitive, ci el pune subiectul in fata excitatiei sau a frustrarii (permanente). Aceasta excitatie dinaintea satisfacerii este traita ca o agresiune. Obiectul bun este, deci, indisociabil de un obiect agresor, rau. A iubi, a idealiza, inseamna a suporta, a elabora echivalentele dintre un obiect bun, un obiect iubit si unul rau. Nici un obiect nu va fi, asadar, complet bun sau complet rau.

Statutul obiectului in depresie ne arata ca un obiect (bun) este indispensabil (spre deosebire de perversiuni in care esentiala este satisfacerea pulsiunii si nu celalalt). Dar depresia ne arata, in acelasi timp, ca obiectul este, intotdeauna, inadecvat. Idealizarea vrea sa sublinieze prima trasatura si sa o mascheze pe ce de a doua, subiectul vrand sa pastreze iluzia ca obiectul ar putea fi in totalitate adecvat.

Observam un alt aspect esential: cu cat idealizarea obiectelor introiectate este mai importanta cu atat eul devine mai putin susceptibil sa raspunda asteptarilor lor, adica asteptarilor idealului sau. Regasim aici intuitia kleiniana: fiind prea iubit, obiectul devine persecutor. Paradoxul nu este decat aparent deoarece obiectul idealizat condamna eul sa nu fie niciodata "la inaltime", altfel spus il condamna la a suferi de sentimente de inferioritate. Ipoteza noastra este ca diferenta dintre o dragoste "normala" si relatia eului depresiv cu idealul sau intangibil este diferenta dintre o relatie cu un obiect bun, linistitor, gratifiant si o legatura cu un obiect extrem de idealizat care ii da eului o neputinta fundamental inhibitoare. Idealizarea se transforma intr-o aparare patologica care vrea sa impodobeasca obiectul persecutor cu trasaturi perfecte. Totusi, aceasta perfectiune paralizeaza eul orbit de catre stralucirea artificiala a obiectului.