Locul si rolul pietei produselor agricole si agroalimentare in procesul asigurarii nevoilor de consum si al productiei

Piata reprezinta sfera economica in care productia de marfuri apare sub forma de oferta, iar nevoile de consum (productiv sau individual) sub forma de cerere de marfuri.

In literatura de specialitate prin piata se intelege sfera economica a confruntarii la un moment dat, a ofertei si cererii unui anumit bun sau serviciu si realizarea lor sub forma actelor de vanzare-cumparare privite in unitatea organica cu relatiile care le da nastere in conexiune cu spatiul in care se desfasoara. Piata alimentara (dupa Chiva M., 2000), este considerata un mare joc colectiv in care agentii economici independenti (consumatori, producatori agricoli si industriali, institutii, experti etc), cauta sa-si realizeze dorintele tinand seama de restrictiile lor. Ca atare piata se poate defini in raport de un produs (sau grupe de produse) si existenta unui spatiu geografic. Spatiul geografic da o prima indicatie asupra marimii pietei, putand exista: piata locala, piata regionala, piata nationala, piata internationala.[1]

De aici reiese ca in cadrul unei economii nationale pot exista si respectiv functiona cel putin cinci tipuri de piete: piata bunurilor si a serviciilor, piata capitalului, piata muncii, piata titlurilor de valoare, piata monetara.

Totodata termenul de piata este intrebuintat in doua sensuri distincte: el poate indica fie locul unde se desfasoara o tranzactie, fie conditiile acestei tranzactii.[2]

Piata pe care se tranzactioneaza produsele agricole in relatiile economice internationale este considerata o piata a produselor de baza. In comertul international, pe piata produselor de baza se tranzactioneaza si anumite produse agricole, cum sunt: lana, bumbacul, cerealele, pieile brute etc., care sunt incluse in notiunea de materii prime, iar altele, ca ingrasamintele chimice, insectifungicide etc., sunt incluse in cadrul acelorasi piete in categoria produselor semifabricate situate pe diferite faze de prelucrare. Ca principale forme ale relatiilor intreprinderii cu piata pot fi considerate oferta si respectiv cererea de marfuri si servicii, vanzarea-cumpararea, circulatia informatiilor si mesajelor etc.

Totodata piata, mai ales pentru produsele agricole si agroalimentare, este reflectata structura sectorului agroalimentar, formele de organizare socio-economica ale acestui sector, gradul sau de capitalizare si de concentrare.

Privita in contextul sau, prezenta pietei s-a facut necesara inca din momentul in care oamenii au inceput sa comunice intre ei. Se cunoaste ca primii oameni se multumeau cu putine si simple lucruri si se straduiau pentru supravetuire sa-si produca tot ce le era necesar in economia lor autarhica. Cu timpul nevoile lor au crescut si nu au mai putu fi satisfacute decat prin schimb. La inceput schimburile   s-au facut intre familii, apoi intre colectivitati si mai tarziu intre zone, regiuni etc. Au aparut si intreprinzatori de schimb, care pentru inlesnirea schimburilor au urmarit debuseele din multe zone sau colectivitati unde produsele erau deficitare si solicitate.

Schimburile care se efectuau la inceput - produs contra produs - au constituit "trocul". Intr-un asemenea stadium pentru a-si procura ceea ce doreau sau aveau nevoie, oamenii cedau din ceea ce le prisoseau, altora, care la randul lor, dadeau ceea ce ei aveau excedent. Trocul avea rol doar atunci cand trebuintele sau dorintele celor interesati coincideau, iar produsele ce urmau sa fie schimbate puteau sa se divizeze si sa aiba o valoare sensibil egala. Schimbul s-a simplificat cand a aparut o "marfa" intermediara, respectiv moneda. Trocul s-a descompus atunci in 2 opratiuni: vanzarea si cumpararea. "Din acest moment a aparut adevaratul comert, respectiv piata".[3]

Produsele agricole au participat, alaturi de alte marfuri, la nasterea pietii si au stat la originea sa. Astfel, produsele agricole au constituit timp de mai multi ani obiectul trocului popoarelor primitive. Primele monede folosite cu mult inainte de a se cunoaste metalele pretioase au fost produsele agricole de baza - graul, orzul, cafeaua - iar animalele au jucat rolul de bani in toate zonele globului.[4]

Imbunatatirea mijloacelor de comunicatie, perfectionarea tehnicilor de realizare a produselor, creearea unor modalitati noi de aprovizionare, aparitia manufacturilor si a productiei industriale si agricole la scara largita si nu in ultimul rand diviziunea muncii, au facut sa creasca numarul intreprinzatorilor comerciali si, in acelasi timp, sa apara specialisti in probleme comerciale (negustori si bancheri) care, prin investitiile lor, au contribuit la nasterea si dezvoltarea revolutiilor industriale si agricole. Comerciantii au devenit simpli intermediari, specializati sau nespecializati - actionau dupa caz, in functie de interesele producatorilor industriali si agricultori. Locul comerciantului este de intermediar intre productie si consum.

Cercetarile efectuate evidentiaza faptul ca piata agroalimentara reprezinta un fenomen particularizat; ea nu poate fi transpusa in schemele teoriei economiei clasice de piata. Productia si fenomenele din agricultura confera pietii agricole unele caracteristici particulare. Procesele tehnologice din agricultura fie vegetale sau animale, au caracter biologic.

Ele sunt inca mult influentate de factorii naturali din zonele producatoare de structura solului, de cunostintele tehnice si stiintifice, de materialul biologic folosit, de tipurile de organizare a productiei, de factorii politici care sunt hotaratoare pentru productia agricola.

Din aceste considerente pietele agricole au fost si raman un domeniu special al interventionalismului economic. Din toate timpurile interventia puterii statale pe pietele agricole a constituit o regula, iar organizarea pietelor agricole s-a facut in mod sistematic dupa o doctrina concreta.

Obiectul pietei agricole il constituie schimburile de produse agricole, iar cel al pietei agroindustriale schimburile ce se refera la produsele agricole transformate de catre industriile de prelucrare, fie ele alimentare sau nealimentare, cele doua categorii fiind diferite[5]. Astfel, produsele agricole sunt, in majoritatea cazurilor, produse eterogene, adesea perisabile, destinate consumului in stare proaspata sau unor transformari primare minime, in timp ce produsele agroindustriale inglobeaza activitati secundare si tertiare, pot fi stocate si conservate o anumita perioada de timp (in functie de specificul acestora), pot fi diferentiate, marcate etc.

In literatura de specialitate exista numeroase clasificari ale pietelor agricole si alimentare. Unii autori[6] propun clasificarea pietelor in functie de veriga circuitului de distributie in care se afla produsul tranzactionat, astfel exista:

Piete de productie. Pe aceste piete vanzatorii sunt producatorii agricoli, iar cumparatorii sunt distribuitorii de gros sau detailistii care au integrata si functia de gros. Exemple de piete de productie: pietele de animale vii, pietele de productie de fructe si legume, pietele de licitatie etc.

Piete de gros. Pe aceste piete produsele trec din starea distributiva de gros in starea distributiva de detail. Vanzatorii sunt angrosistii, iar cumparatorii sunt detailistii si colectivitatile (restaurante, cantine etc.). Exemple: piata de gros de legume si fructe din Bucuresti, piete tip cash&carry (distributie de gros cu plata cash).

Piete de detail. Pe aceste piete produsele trec din starea distributiva de detail in consum, vanzatori fiind detailistii si agricultorii, iar cumparatori consumatorii. Exemple: pietele taranesti din orase si localitati rurale turistice. Desi au detinut o pondere redusa in comertul cu produse agroalimentare, aceste piete au rezistat in perioada economiei de comanda. In prezent, ele se bucura de o imagine buna in randul consumatorilor datorita prospetimii produselor pe care le ofera. Ele nu sunt, insa, standardizate si organizate corespunzator, de aceea, in perspectiva aderarii la Uniunea Europeana, ofertantii prezenti de pietele taranesti nu vor putea comercializa produsele fara autorizatii si fara o inspectie calitativa a produselor.

Alti autori propun o clasificare a pietelor agroalimentare in functie de localizarea produselor tranzactionate in sistemul agroalimentar. Astfel, exista patru categorii de piete:

pietele produselor agricole de baza, la nivelul agriculturii;

pietele produselor industriale si alimentare, la nivelul industriei agricole si alimentare;

pietele de consum, la nivelul menajelor;

pietele internationale, pentru fluxurile de importuri si exporturi la nivel mondial.

In cadrul filierei, exista legaturi de interdependenta ale producatorilor agricoli cu pietele din amonte, de asigurare cu resurse materiale, si cu pietele din aval, de valorificare a produselor agricole. Prima categorie de piete cunoaste o dezvoltare spectaculoasa in ultimul timp, datorita industrializarii si introducerii progresului tehnic, marfurile tranzactionate fiind: seminte din categoria elita, material seminal de la animale provenind din rase ameliorate, masini, echipamente, servicii, ingrasaminte, pesticide, furaje combinate etc.