Zonarea agricola a teritoriului

Zonarea agricola a teritoriului

Aceasta constituie expresia teritoriala a procesului de repartitie pe teritoriul tarii a productiei agricole in cadrul unor zone omogene, adecvate conditiilor naturale si economice, ceea ce genereaza o anumita dotare, echipare, amenajare, respectiv organizarea exploatatiei si a teritoriului.

Zonarea constituie baza pentru realizarea unor sisteme teritoriale de productie integrate dezvoltarii generale, realizand un echilibru functional intre resurse si rezultatele procesului de punere in valoare a terenului agricol.

Zonarea este activitatea care integreaza conditiile naturale cat mai complete in circuitul agricol, iar mijloacele economice le asigura o repartitie teritoriala care genereaza, de regula, efecte maxime.

La baza zonarii si organizarii teritoriului agricol s-au luat in considerare urmatorii factori:

tipul dominant de relief;

clima;

solul;

conditiile hidrologice;

tipuri de masuri agroameliorative;

infrastructura teritoriala.

Fiecare zona defineste un teritoriu unitar din punct de vedere ecologic, tehnic si economic adecvat particularitatilor reliefului, resurselor funciare, structurii culturilor, amenajarilor hidrotehnice, particularitatilor economico-organizatorice ale unitatilor agricole (marime, sistem agricol, dimensiunea solelor, parcelelor etc.), limitele naturale si ale spatiului construit.

La nivel national s-au delimitat astfel sapte zone majore de organizare a teritoriului agricol.

Zona I cuprinde urmatoarele unitati teritoriale: Campia Romana, Podisul Dobrogei, Lunca si Delta Dunarii si Platforma Cotmeana. Aceasta zona detine cea mai mare suprafata agricola si arabila din teritoriul national (24,4 %, respectiv 37,4 %). In structura terenului agricol, domina cel arabil cu 96,5 %.

Datorita solurilor de inalta fertilitate, temperaturilor medii anuale ridicate (10 - 11⁰ C media multianuala) si dominantei terenurilor plane, organizarea terenului agricol se preteaza la fiintarea de ferme cerealiere mari, de ordinul sutelor de hectare, profilate pe cultura graului si a porumbului.

Secetele frecvente si cantitatea redisa a precipitatiilor (sub 500 mm/an media multianuala) induc nevoia practicarii pe scara larga a irigatiilor la cultura de porumb si la culturile legumicole.

In jurul marilor orase s-au dezvoltat ferme specializate in cultura legumelor, productiei de lapte si a pomilor fructiferi.

Structurile de culturi specifice zonei permit realizarea unor asolamente de 4 - 6 ani, adecvate conditiilor fiecarei unitari sau ferme.

Rotatia culturilor se inscrie, in general, in urmatorul model: leguminoase anuale, grau, orz, porumb, floarea-soarelui + sfecla de zahar.

In relatie cu conditiile naturale, economice si particularitatile terenului agricol se pun in evidenta urmatoarele aspecte sintetice:

unitatile agricole detin suprafete amplasate in jurul satelor si a centrelor de productie, corelate cu reteaua hidrografica si cea a cailor de comunicatie. Amplasarea limitrofa a Dunarii, a principalelor cursuri de apa si a cailor ferate a condus la formarea unor perimetre alungite de 15 - 20 km, ceea ce constituie specificul Campiei Romane. Ca efect al lucrarilor de organizare a teritoriului agricol in diverse etape, perimetrele unitatilor sunt comasate, sprijinite pe limite obligate. Irigarea se realizeaza in sisteme mari prin aspersiune si numai local prin brazde sau inundare;

in cadrul exploatatiilor agricole, fermele vegetale au perimetre compacte, de regula intr-un singur trup de teren cu configuratii corespunzatoare, incadrate pe limite naturale si construite (canale, diguri etc.). Acestea (fermele vegetale) sunt specializate in culturi de camp, furajere, legumicole, orez  si semincer;

asolamentele sunt organizate pe principiul ferma, diferentieri existand doar in cazul unor masive diferite de sol ori in prezenta unor terenuri supuse proceselor de degradare;

solele sunt mari, unitare ca dimensiune, amplasare, amenajare si cultura, omogene din punctul de vedere al conditiilor de sol. Majoritatea solelor au o singura cultura.

Zona a II-a cuprinde majoritar Campia de Vest. Ca si in cazul zonei I, predomina cultura porumbului si a graului, iar dintre plantele tehnice, floarea soarelui. Suprafetele irigate sunt restranse, rotatia culturilor fiind cereale paioase, porumb, plante tehnice. Se remarca delimitarea fermelor de diguri impotriva inundatiilor pe principalele cursuri de apa, precum si pe cai de comunicatie.

Zona a III-a cuprinde terenurile colinare cu sistem antierozional de agricultura din Campia Transilvaniei si Podisul Moldovei. In structura culturilor predomina cerealele paioase si porumbul, urmate de sfecla de zahar, cartof si plante furajere.

Se pun in evidenta urmatoarele tipuri de rotatie a culturilor, corespunzatoare tipului de cultura:

a)     Pentru terenurile cu lucrari pe curbele de nivel:

I - leguminoase pentru boabe;

II - grau;

III - orz;

IV - porumb;

V - floarea soarelui + in + sfecla de zahar.

b)     Pentru terenurile cu sistem de cultura in benzi inierbate (graminee perene):

I - leguminoase anuale;

II - grau;

III - orz;

IV - porumb;

V - culturi tehnice.

c)     Pentru terenurile cu sistem de cultura in fasii:

I - leguminoase pentru boabe + porumb;

II - grau;

III - orz + porumb;

IV - plante tehnice prasitoare + neprasitoare;

Zona a IV-a cuprinde terenuri colinare si deluroase cu lucrari antierozionale. In cadrul acestei zone se cuprind Podisul Somesan, Podisul Tarnavelor, Podisul Getic si Dealurile de Vest.

In ansamblul acestei zone, terenul arabil detine 63,8 %, urmat de pasuni cu 30 %. Pe terenurile cu panta sub 10 % se recomanda urmatoarea alternanta de culturi:

I - porumb;

II - sfecla de zahar + cartof;

III - grau + orz;

IV - in pentru fuior si seminceri.

Pe terenurile cu pante cuprinse intre 40 - 50 %, se elimina in totalitate prasitoarele, cultivandu-se in primii patru ani ierburi perene, in anul al V-lea mazare iar in anul al VI-lea grau, orz sau orzoaica.

Suprafetele afectate de eroziune detin ponderi insemnate, ceea ce impune amenajarea de sisteme antierozionale in fasii cu benzi inierbate pe majoritatea terenului.

Unitatile agricole au marimi cuprinse intre 500 si 2 500 ha, formate din unul sau mai multe trupuri de teren conditionat de folosintele agricole (pasuni, fanete, vii si livezi) si forestiere (paduri, plantatii de protectie). Desi perimetrele sunt compacte, masivele de teren arabil raman dispersate intre celelalte folosinte.

Fermele vegetale au marimi variabile, fiind grupate in jurul satelor.

Asolamentele organizate in cadrul fermelor au ca scop principal prevenirea si combaterea eroziunii solului, principalele sisteme antierozionale promovate prin modul de amplasare a solelor, fiind executarea lucrarilor de directia generala a curbelor de nivel, culturi in fasii, benzi inierbate si agroterase.

Asolamentele de protectie au un numar mai mare de sole (6 - 9) in care sunt introduse si culturi de leguminoase si ierburi perene.

Zona a V-a cuprinde terenuri de deal cu lucrari antierozionale, din Subcarpatii Transilvaniei, Podisul Barladului, Subcarpatii Moldovei, Subcarpatii Curburii si Subcarpatii Getici.

Folosintele agricole sunt mixte, in structura culturilor dominanta fiind cea a cerealelor paioase. Se remarca ponderea insemnata a culturilor de vita-de-vie, in special in Subcarpatii Curburii, precum si a pomilor fructiferi.

Rotatia culturilor pe terenurile arabile organizate cu benzi inierbate si agroterase este urmatoarea:

I - grau;

II - orz;

III - porumb + cartofi;

IV - plante de nutret;

V - culturi tehnice.

Unitatile agricole au teritoriul format din unul sau mai multe trupuri, dispersate in functie de relief si amplasarea vetrelor de asezari.

Corectarea perimetrelor unitatilor agricole este dificila, avand in vedere marea varietate a conditiilor de panta si sol. Fermele au o structura mai putin omogena, cu suprafete mai mici, cuprinse majoritar intre 200 - 300 ha.

Zona a VI-a cuprinde terenuri din areale depresionare intra si extramontane. Aici se include Depresiunea Maramuresului, Depresiunile Ciuc si Giurgeu, Depresiunea Brasovului si Podisul Sucevei. Aceasta zona este cea mai restransa ca suprafata. Caracteristica principala consta in dominanta arabilului ocupat majoritar cu culturi de cartof si lipsa vitei-de-vie. In structura utilizarilor, un loc insemnat il ocupa sfecla de zahar, inul si canepa.

Ca model de rotatie a culturilor, se recomanda urmatorul tip:

I - grau (trifoi);

II - trifoi;

III - grau + orz;

IV - cartof;

V - culturi tehnice + plante de nutret.

Principalele lucrari ameliorative constau in realizarea canalelor de drenaj pentru desecari, atat datorita apei freatice la adancimi mici, cat si acumularii apelor din precipitatii.

Zona a VII-a cuprinde terenuri montane si alpine, din intreg sectorul carpatic, care detine doar 3,4 % din totalul terenului arabil la nivel national si 37,3 % din totalul pajistilor.

Terenul agricol cunoaste o exploatare extensiva prin pasunat si cu suprafete arabile restranse pe care se cultiva preponderent cartoful si orzul in conditiile unei agriculturi de subzistenta. Terenurile arabile sunt foarte fragmentate si dispersate pe suprafete mici, aplicarea unei agrotehnici moderne fiind imposibila.