UTILITATEA SI VALOAREA MARFURILOR. TEORIA CONSUMATORULUI

1. Conceptul de marfa

2. Utilitatea marfurilor si teoria consumatorului

3. Teorii despre valoarea economica

1. Conceptul de marfa

Asa dupa cum s-a aratat intr-un capitol anterior, pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii a aparut si s-a generalizat productia si economia de marfuri, de schimb. Marfa s-a dovedit a fi entitatea celulara a acestui sistem economic, punctul de plecare in studierea si constructia logico-conceptuala a acestuia.

Pentru ca un bun oarecare sa fie marfa trebuie sa indeplineasca anumite conditii cumulative:

- sa satisfaca o anumita nevoie, trebuinta umana. Aceasta conditie nu este insa suficienta pentru ca un bun sa fie marfa. Bunuri foarte utile, cum sunt aerul, caldura si lumina solara, ploaia satisfac anumite trebuinte umane, dar nu imbraca forma de marfa, nici macar de bunuri economice. Ele sunt bunuri libere.

- sa fie bun economic, adica rezultat al unei munci omenesti. Uneori aceasta conditie este numita si raritate. Cu toate acestea nu orice bun economic este marfa. Bunurile economice destinate satisfacerii trebuintelor producatorilor acestora nu imbraca forma de marfa. Spre exemplu graul produs de un agricultor pentru propria intrebuintare nu este marfa.

- bunurile economice-marfa nu sunt utile pentru producatorii lor ci pentru nonproducatorii lor. Ele trebuie sa aiba utilitate sociala. Nici aceasta conditie obligatorie nu este suficienta pentru ca un bun sa fie marfa. Spre exemplu hainele confectionate de un croitor pentru familia lui au utilitate sociala dar nu sunt marfuri.

- pentru ca un bun economic sa fie marfa trebuie sa treaca de la producator la consumator pe calea schimbului, prin intermediul pietei.

Astfel, putem defini marfa drept un obiect exterior, un lucru, un bun care prin proprietatile sale satisface o trebuinta sau alta a omului, este produs al muncii omenesti, nonvaloare de intrebuintare pentru producatorul sau, util pentru nonproducatorul sau si care trece de la producator la consumator prin intermediul schimbului pe piata.

2. Utilitatea marfurilor si teoria consumatorului

Activitatea economica are ca finalitate satisfacerea nevoilor consumatorilor prin intermediul bunurilor. Astfel, in decizia de productie, agentii economici trebuie sa tina seama de comportamentul consumatorului, de cerintele si preferintele lui.

Bunurile economice, in special cele marfare destinate satisfacerii nevoilor nonproducatorului trebuie sa creeze o imagine favorabila consumatorului, sa aiba utilitate. Celalalt element definitoriu al marfii, pe langa utilitate, este valoarea.

Utilitatea reprezinta capacitatea reala sau presupusa a unui bun de a satisface o nevoie umana prin utilizarea sa in productie sau in consumul final personal, capacitate care decurge si se exprima prin trasaturile, caracteristicile si insusirile intrinseci ale fiecarui bun sau clase omogene de bunuri.

Utilitatea dobandeste sens economic si este confirmata numai prin raportarea la o nevoie sociala, cand corespunde acesteia indiferent de natura ei.

In teoria economica se disting doua curente diferite de abordare a utilitatii economice: conceptia clasica si cea neoclasica.

In gandirea clasica bunurile identice au aceeasi utilitate economica pentru persoane diferite, in masura in care sunt necesare (indiferent de intensitatea nevoilor, de marimea consumului si a sacrificiului facut pentru a le obtine).

Utilitatea economica apare ca o relatie intre proprietatile intrinseci ale bunurilor si nevoia si pretuirea de care se bucura din partea consumatorului.

De exemplu, daca un bun X este format din n unitati : x₁, x₂,, x_n, avand utilitatile individuale corespunzatoare unitatilor u₁(x₁), u₂(x₂),, u_n(x_n), atunci aceste unitati vor fi egale intre ele iar utilitatea totala (U_t) va fi produsul dintre utilitatea individuala (u_i) si numarul de unitati (n):

In conceptia neoclasica, utilitatea intrinseca a unui bun capata sens economic atunci cand sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

- stabilirea unei relatii intre caracteristicile bunului economic si cel putin una din nevoile individului sau societatii indiferent de natura acesteia;

- constientizarea relatiei dintre caracteristicile bunului economic si nevoi, oamenii trebuie sa fie constienti ca bunurile consumate, prin calitatile lor, le aduce un serviciu real;

- cumparatorul este capabil sa foloseasca utilitatea pe care el o apreciaza la bunul economic, dispune de abilitatea si cunostintele necesare sau conexiunile tehnico-economice cerute.

De aici se poate aprecia ca utilitatea economica sintetizeaza importanta, pretuirea pe care un individ o acorda la un moment dat si in conditii determinate, fiecarei unitati dintr-o multime de bunuri identice.

Masurarea utilitatii economice a fost analizata si s-a realizat in doua modalitati: masurarea (aprecierea) cardinala si cea ordinala.

Teoria cardinala presupune ca un consumator sa acorde fiecarei cantitati dintr-un bun sau altul o utilitate mai mare sau mai mica exprimata printr-un numar de unitati de utilitate.

De exemplu, un consumator acorda urmatoarele utilitati:

la un Kg. de mere ..5 unitati de utilitate

la doua Kg. de mere..8 unitati de utilitate

la un Kg. de paine ..10 unitati de utilitate

la un Kg. de carne20 unitati de utilitate

In viziunea acestui consumator, utilitatea a doua Kg. de mere este de 1,6 ori mai mare decat a unui Kg. de mere. Utilitatea unui Kg. de carne este de patru ori mai mare decat a unui Kg. de mere si de doua ori mai mare decat a unui Kg. de paine.

Dupa aceasta masurare se considera ca acest consumator poseda cunostinte exacte asupra numarului de unitati de utilitate pe care i le procura fiecare cantitate din orice bun, ceea ce ii permite sa compare utilitatea diferitelor bunuri si sa efectueze un calcul economic riguros.

Calculul economic al consumatorului se bazeaza in special pe legea descresterii utilitatii marginale.

Ipoteza descresterii utilitatii marginale a fost enuntata de H.H. Gossen si poate fi formulata astfel: cand cantitatea consumata dintr-un bun creste, utilitatea marginala a acestuia (adica utilitatea suplimentara adaugata de ultima unitate) tinde sa se diminueze. Alfred Marshall, exponent de seama al scolii marginaliste, sublinia ca marimea intensitatii unei placeri, care este satisfacuta in mod continuu descreste in mod progresiv, pana la saturare. Deci, utilitatea primei doze (unitati) dintr-un bun economic este mai ridicata si se reduce succesiv, treptat, cu fiecare noua unitate de bun care se confrunta cu o nevoie in descrestere.

Acest aspect poate fi analizat pe baza unui grafic, unde pe abscisa (0X) reprezentam intensitatea trebuintei, iar pe ordonata (0Y) cantitatile consumate dintr-un obiect pentru satisfacerea respectivei trebuinte.

Fig. nr. 1. Descresterea intensitatii trebuintei pe masura cresterii cantitatii de bunuri consumate

La inceput, cand din obiectul respectiv nu s-a consumat nimic, intensitatea trebuintei este maxima (0x₀). Pe masura trecerii la consum (0y₁), (0y₂) observam ca intensitatea trebuintei scade - (y₁x₁), (y₂x₂), iar cand se ajunge la saturare (0y₆) atunci utilitatea obiectului este zero.

Pe baza comportamentului individual, se poate aprecia ca utilitatea aditionala pe care consumatorul o confera fiecarei unitati suplimentare dintr-o multime de bunuri omogene la care are acces este pozitiva dar descrescatoare. Deci unitatile x₁, x₂,,x_n din bunul X au utilitatile individuale u₁, u₂,,u_n diferite, pozitive si descrescande (u₁>u₂>>u_n).

Utilitatea totala rezulta din consumul cumulat al unitatilor x₁, x₂,, x_n din bunul X este:

Utilitatea marginala (U_m) reprezinta variatia utilitatii totale (DU_t) care rezulta prin cresterea (Dx) cu o unitate a cantitatii consumate dintr-un bun (ceilalti factori fiind presupusi constanti).

Daca Dx = 1 T U_m = DU_t, lucru ce arata cu cate unitati sporeste utilitatea totala pentru un consumator atunci cand cantitatea consumata creste cu o unitate. Utilitatea marginala are tendinta de scadere deoarece se reduce intensitatea nevoilor pe masura satisfacerii lor, ajungand la zero atunci cand nevoia individului este satisfacuta in totalitate. In schimb, utilitatea totala (cumulata) creste succesiv prin marirea consumului (creste insa cu sporuri descrescande).

Pentru a evidentia dinamica utilitatii vom folosi urmatorul exemplu: Presupunem ca din marfa "x" (tercot) se gasesc pe piata la dispozitia cumparatorilor 6 unitati, din care doar 5 sunt necesare pentru satisfacerea unui ansamblu de nevoi (confectii, husa mobila, husa masina, birou, cadou), iar ultima unitate depaseste nevoile consumatorilor.

Tabelul nr. 1.

Din tabel se constata:

- o descrestere a utilitatii marginale;

- o crestere a utilitatii totale dar cu sporuri descrescande. La 5 unitati consumate, utilitatea totala atinge un punct de saturatie, iar pentru unitatea a sasea utilitatea marginala devenind nula.

Grafic, avem urmatoarele reprezentari:

Fig. nr. 2. Curba utilitatii marginale si a utilitatii totale

Cand oferta este suficienta, curba utilitatii marginale intersecteaza abscisa in punctul in care desemneaza unitatea suplimentara cu care oferta depaseste cererea. Curba AB are panta negativa.

Curba 00' are panta crescatoare si devine paralela la abscisa in momentul cand nevoile sunt satisfacute. Acest nivel de consum defineste puntul de satietate in care utilitatea marginala devine nula. Dincolo de acest punct se intra in zona de dezutilitate in care satisfactia se transforma in insatisfactie.

In virtutea ipotezei masurarii cardinale, putem defini o functie a utilitatii totale de tipul Ut = f(x), ca pe o functie crescatoare in raport cu cantitatea consumata dintr-un bun. Daca presupunem ca avem o infinitate de mici cantitati din bunul x si ca functia de utilitate este continua si derivabila, atunci utilitatea marginala poate fi definita ca derivata de ordinul 1 a functiei de utilitate:

Functia de utilitate isi atinge optimul (in cazul de fata maximul) in punctul in care derivata de ordinul 1 (adica utilitatea marginala) va fi nula.

Aceasta maniera de abordare care centreaza analiza pe masurarea cardinala a utilitatii ridica o serie de probleme, legate de faptul ca, in termeni reali, utilitatea este foarte greu de apreciat efectiv si practic imposibil de masurat.

Teoria utilitatii ordinale presupune asezarea diferitelor bunuri intr-o anumita ordine, in raport cu preferintele consumatorului. Revenind la exemplul de la teoria cardinala, ordinea preferintelor consumatorului va fi:

I - un Kg. carne

II - un Kg. paine

III - un Kg. mere.

Avantajele fata de teoria cardinala sunt urmatoarele:

a) presupune ipoteze de comportament ale consumatorului mai putin restrictive si mai putin discutabile. Este suficient ca acesta sa poata clasifica diverse bunuri intr-o ordine de preferinta;

b) deciziile privind un anumit bun nu depind numai de cantitatea consumata din acel bun ci si de cantitatile folosite din alte bunuri. In general, satisfacerea unei trebuinte poate fi realizata printr-o anumita combinatie de mai multe bunuri;

c) metoda este aplicata si pentru rezolvarea unor probleme ca: elaborarea si analiza functiilor de productie; studiul avantajelor comertului international; optimizarea diverselor politici economice etc.

Functia de utilitate ordinala asociaza un numar, un indicator de utilitate diferitelor cantitati de bunuri consumate - x₁, x₂,, x_n de un consumator rational. Sa presupunem ca alegerea se rezuma la doua bunuri. Deci: U = U(x, y).

Utilitatea marginala (U_m) a fiecarui bun reprezinta suplimentul de utilitate care rezulta din consumul unei unitati suplimentare din acel bun. Daca presupunem ca bunurile sunt infinit divizibile si functia de utilitate se prezinta continua si derivabila, atunci utilitatea marginala este derivata partiala a functiei de utilitate in raport cu bunul considerat.

U_m este pozitiva si descrescanda.

In conceperea strategiilor si tacticilor agentii economici trebuie sa cunoasca comportamentul consumatorilor.

Consumatorul constituie o entitate extrem de complexa si de diversa, este o fiinta bio-psiho-sociala si, ca atare, comportamentul sau de cumparare isi gaseste explicatia in faptul ca in fiecare moment al existentei sale isi stabileste unul sau mai multe programe de consum.

Programul de consum (reteta de consum) desemneaza diferitele combinatii ale bunurilor x, y, z, , w de la care consumatorul sconteaza sa obtina o anumita utilitate (satisfactie) agregata.

Programele de consum sunt proprii fiecarui consumator in parte, avand deci o determinare subiectiva, individuala.

In grafic sunt prezentate patru programe de consum, reprezentate de punctele P₁, P₂, P₃ si P₄ care exprima combinatii diferite din bunurile x si y.

Doua sau mai multe programe de consum se considera a fi echivalente, daca ii ofera consumatorului acelasi nivel de satisfactie, prin combinatiile respective asigurandu-se aceeasi utilitate agregata (U_a). Deci, daca U_a(P₁) = U_a(P₂) = U_a(P₃) = U_a(P₄), atunci programele de consum P₁, P₂, P₃ si P₄ sunt echivalente.

Fig. nr. 3. Programe de consum echivalente

Curba AB care uneste ansamblul combinatiilor din bunurile x si y, ce ofera consumatorului aceeasi satisfactie (utilitate agregata) poarta numele de curba de indiferenta sau isophelima1.

Curba de indiferenta reprezinta in esenta un tip de functie, ce exprima optiunea facuta de un consumator dintr-un ansamblu de bunuri oferite spre vanzare pe piata.

Fiecarui nivel de utilitate agregata ii corespunde o curba proprie de indiferenta. Pe langa programele P₁, , P_n se pot realiza si alte retete de consum echivalente P'₁, , P'₄, respectiv P"₁, , P"₄, care in combinatii adecvate intre cantitatile produselor "x" si "y" pot genera utilitati agregate mai mari in raport cu cele de referinta.

Cu cat curba de interferenta este mai indepartata de originea axelor, cu atat utilitatea agregata va fi mai mare.

Cel mai scazut nivel al utilitatii agregate este exprimat de oricare dintre combinatiile x si z situate pe curba AB, iar cel mai ridicat nivel va fi dat de combinatiile bunurilor x si y situate pe curba EF.

Fig. nr. 4. Curbe de indiferenta

Echilibrul consumatorului va desemna acea varianta de repartizare a venitului spre reteta de achizitie care ii asigura maximum de satisfactie (utilitate agregata) comparativ cu orice alta varianta Astfel, considerand ca suntem interesati in maximizarea utilitatii pe care scontam s-o obtinem prin combinatii variate din bunurile x si y ale caror preturi sunt P_x si P_y, venitul total disponibil (V) poate fi alocat astfel:

La limita, in conditiile in care intregul venit s-ar cheltui pentru achizitionarea bunului x, cantitatea procurata din x va fi:

In mod analog, daca am cheltui tot venitul pentru y, am avea:

Astfel, ultimele doua relatii vor reprezenta punctele in care linia bugetului intersecteaza cele doua axe. Ecuatia dreptei bugetului sau a venitului va avea urmatoarea forma:

, iar in grafic apare sub forma dreptei BC:

Fig. nr. 5. Dreapta bugetului consumatorului

Fiecare punct de pe dreapta BC constituie o cheltuiala identica, dar cu repartitie diferita intre cele doua bunuri. Domeniul alegerilor posibile este triunghiul 0BC.

Dar consumatorul va fi in echilibru doar in punctul de tangenta al dreptei bugetului la una din curbele de indiferenta:

y

D

y_M M

U₃

U₂

U₁

0 x_M D' x

Fig. nr. 6. Echilibrul consumatorului

Pozitia punctului de echilibru "M" a unui consumator rational caracterizeaza:

- nivelul maxim de utilitate pe care consumatorul il poate atinge;

- structura preferata de consum, adica coordonatele x_M si y_M.

Acest punct poate fi determinat grafic si analitic.

Din punct de vedere grafic punctele D si D' nu sunt satisfacatoare pentru consumator deoarece deplasandu-se spre dreapta si spre stanga pe dreapta bugetului vom gasi combinari care se vor situa pe o curba de indiferenta mai inalta, mai indepartata de axe, asigurand o satisfactie mai mare. Numai in punctul M vom gasi optimul consumatorului.

Deoarece in orice punct al curbei de indiferenta , iar panta dreptei bugetului este:, in punctul M avem :

In situatia echilibrului raportul utilitatilor marginale este egal cu raportul preturilor sau utilitatile marginale divizate la preturile produselor sunt egale.

3. Teorii despre  valoarea economica

Conceptul de valoare este unul dintre cele mai controversate din istoria stiintei economice. Dincolo de numeroasele moduri de abordare se poate aprecia totusi ca in problematica valorii s-au conturat in timp doua curente de gandire, doua teorii ale valorii: una obiectiva si alta subiectiva.

a. Teoria obiectiva a valorii

Germenii acestei teorii se gasesc in scrierile lui Aristotel. Aceasta a fost elaborata si intregita succesiv de W. Petty, A. Smith, D. Ricardo, K. Marx s.a.

Potrivit acestei teorii, substanta valorii economice este munca producatorilor de bunuri economice, materializata in acestea. Izvorul valorii il reprezinta munca abstracta, adica consumul de energie nervoasa, musculara - elementul comun si comparabil in activitatea producatorilor de bunuri economice.

In activitatea economica prin actiunea muncii au loc doua procese: pe de o parte se conserva si se transforma valoarea mijloacelor de productie utilizate (munca trecuta) asupra bunurilor rezultate din procesul de productie, iar pe de alta parte se creeaza valoarea noua, care este incorporata noului bun alaturi de munca trecuta, valoare noua creata prin aportul celei de-a doua componente a muncii - munca vie. In procesul de productie se depune o munca concreta (munca cheltuita intr-o forma speciala, de o anumita calificare si care utilizeaza bunuri de productie de un anumit gen), actionand asupra obiectelor muncii pentru a le transforma in bunuri, conserva si transfera valoarea bunurilor de productie utilizate asupra produselor obtinute, creeaza valoarea noua.

Pentru determinarea marimii valorii economice se are in vedere consumul total de munca vie si materializata ocazionata de productia propriu-zisa, dar si de cheltuielile din amontele si avalul acesteia (cercetare, proiectare, programare, transport, depozitare, sortare, intretinere etc.).

Structural, valoarea economica a unui bun cuprinde munca materializata in mijloacele de productie consumate pentru obtinerea marfii (c) si valoarea nou creata (V_nc) prin actiunea muncii vii. Prin vanzarea marfii, echivalentul lui "c" serveste reluarii activitatii, iar valoarea nou creata asigura veniturile factorilor de productie (salarii pentru muncitori, profit pentru posesorii mijloacelor de productie si renta pentru posesorul factorului natural). Vom avea:

unde:  s - cheltuieli salariale;

p - venitul total ce asigura acoperirea celorlalte forme de venit (profit, dobanda, renta).

Pe piata, valoarea se manifesta sub forma valorii de schimb, ca forma de exteriorizare a valorii si reprezentand raportul cantitativ in care se schimba o marfa cu alta marfa. In conditiile existentei banilor, valoarea de schimb se prezinta sub forma pretului.

La nivel de economie nationala, marea majoritate a bunurilor ce satisfac aceeasi utilitate sunt produse de catre mai multi agenti economici ce dispun de conditii de inzestrare tehnica, organizare, calificare a fortei de munca, intensitate a muncii etc. In raport cu aceasta, ei cheltuiesc cantitati de timp diferite. Timpul de munca efectiv cheltuit de catre fiecare agent economic pentru producerea unei marfi constituie timpul de munca individual, care determina la randul sau valoarea individuala a marfii.

Dar, prin actiunea legilor economice, a confruntarii intereselor din cadrul economiei, valorile individuale ale bunurilor sunt reduse la aceeasi valoare economica - valoarea sociala, a carei marime este data de cantitatea de munca consumata in conditii normale de obtinere a bunurilor economice respectiv cele care sunt absolut necesare pentru obtinerea productiei in vederea satisfacerii intregii nevoi de consum.

Valoarea sociala este determinata de timpul de munca socialmente necesar, adica timpul necesar producerii unui bun economic in conditii de productie normale din punct de vedere social, cu gradul social mediu de indemanare si intensitate a muncii, astfel incat totalitatea bunurilor de acelasi fel create, sa se incadreze in nevoia sociala.

Valoarea sociala, marimea acesteia la un moment dat este determinata de conditiile existente, astfel incat producatorii ce realizeaza cheltuieli individuale mai mici decat cele sociale realizeaza un venit suplimentar, iar cei care au cheltuieli individuale mai mari, obtin un venit mai mic, nu obtin venit sau pierd, mergand pana la faliment.

b. Teoria subiectiva a valorii

Aceasta teorie are la baza ideea ca aprecierea si diferentierea valorii bunurilor economice se intemeiaza pe criterii si elemente de ordin subiectiv, decurgand din raportarea trebuintelor omului la obiectele exterioare (abundente sau rare). Mai concret, un bun pretuieste mai mult sau mai putin (are valoare mai mare sau mai mica) decat altul in masura in care este mai mult sau mai putin util, mai mult sau mai putin rar.

Teoria subiectiva a cunoscut mai multe etape in elaborarea ei: a fost sustinuta la mijlocul secolului al XVIII-lea si reluata in a doua jumatate a secolului XIX de catre K. Menger, W.S. Jevons, E. von Böhm Bawerk, L. Walras, Fr. Von Weiser, V. Pareto, iar in perioada postbelica de P. Samuelson, J. Robinson, C. Debreu, s.a., pornind de la ideile lui Turgot si Condillac cu privire la raportul utilitate-valoare.

Scoala matematica de la Lausanne (reprezentata prin L. Walras, V. Pareto, S. Jevons, J. Fisher s.a.) avanseaza ideea conform careia valoarea reprezinta puterea unui bun de a putea fi schimbat in conditiile existentei mai multor piete si care nu reprezinta altceva decat pretul. Pretul trebuie astfel stabilit incat sa permita celui mai mare numar de vanzatori si cumparatori sa se intoarca satisfacuti de la piata.

Scoala austriaca dezvolta teoria valoare-utilitate si subliniaza ca valoarea reprezinta "expresiunea dorintelor omului". Utilitatea se explica prin raportul calitate-trebuinta. Deci bunurile au grade diferite de utilitate iar valoarea este data nu numai de intensitatea dorintei omului ci si de raritatea lor. Deoarece pe masura satisfacerii trebuintelor se reduce intensitatea dorintei omului pentru bunurile respective, rezulta ca se va reduce si utilitatea si valoarea acestora. Ca masura a pretuirii serveste acel ultim grad de satisfacere a nevoii dat de utilitatea marginala si care ii da valoare.

In perioada postbelica teoria subiectiva a valorii a fost imbogatita cu noi teze si incercari de explicare a modului de formare a valorii si a pretului. Astfel P.A. Samuelson, reunind variante ale marginalismului, elaboreaza fundamentele economice ale teoriei subiective a valorii in conditiile economiei mixte. El considera ca marimea valorii este data de insumarea celor trei parti de venit (salariu, profit, renta) care revin posesorilor factorilor de productie in urma repartitiei.

In perioada contemporana se incearca sa se puna de acord cele doua teorii ale valorii (teoria obiectivo-subiectiva),   sa se apropie bazele de plecare ale celor doua teorii, a teoriei obiective cu baza de plecare productia si a teoriei subiective care are ca punct de pornire circulatia si consumul, care dau dimensiunea utilitatii, inclusiv a celei marginale.

Daca aceste baze se pot apropia, exista toate conditiile nu numai a compatibilitatii celor doua teorii, ci chiar a integrarii lor.

Realitatea economica demonstreaza ca schimbul constituie unitatea ofertei cu cererea, deci valoarea economica a unei marfi este determinata atat de munca depusa pentru obtinerea ei, cat si de utilitatea pe care o ofera consumatorul. Oricat de mari ar fi cheltuielile necesare pentru obtinerea unui bun, daca el nu are utilitate si nu satisface o nevoie sociala, nu are valoare economica. In acest sens A. Marshall, atragea atentia ca " valoarea este fondata atat pe utilitatea finala, cat si pe cheltuielile de productie".

Pe baza celor subliniate, se poate afirma ca valoarea unui bun trebuie sa se formeze pe baza cantitatii si calitatii muncii depuse pentru producerea lui corelata cu abundenta sau raritatea sa in raport cu nevoia sociala (cunoscuta si manifestata prin cererea de pe piata). Aceasta argumentare are la baza legatura stransa dintre productie si consum, faptul ca existenta sociala implica consumul care, la randul sau, nu poate exista fara productie.

Deci valoarea este fondata atat pe utilitatea finala cat si pe cheltuielile de productie, ea fiind determinata atat de consumul de factori efectuat cat si de utilitatea bunurilor obtinute.

In economia de piata, valoarea si marimea ei sunt si un rezultat al concurentei dintre producatorii din aceeasi ramura care creeaza bunuri identice, intre acestia si producatorii din alte ramuri care produc bunuri substituibile sau diferite, dintre producatorii si cumparatorii de pe piata interna si externa.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

marfa - entitate celulara a economiei de schimb; conditii cumulative necesare a fi indeplinite pentru ca un bun sa fie marfa.

utilitate; conceptia clasica; conceptia neoclasica; teoria cardinala; legea descresterii utilitatii marginale; utilitate totala; utilitate marginala; curba utilitatii marginale; curba utilitatii totale; functie a utilitatii totale; utilitatea marginala - derivata de ordinul unu a functiei de utilitate; teoria utilitatii ordinale; functia de utilitate ordinala; consumatorul; programul de consum; curba de indiferenta; echilibrul consumatorului.

teoria obiectiva a valorii; izvorul valorii; munca abstracta; munca trecuta; munca vie; valoare de schimb; pret; valoare individuala a marfii; valoare sociala a marfii; timp de munca socialmente necesar; teoria subiectiva a valorii; utilitate; raritate; pret; utilitate marginala; teoria subiectiva a valorii in conditiile economiei mixte; teoria obiectivo-subiectiva a valorii